Am întâlnit-o pe Raluca Nagy pentru prima dată la Chișinău, în cadrul unui turneu organizat de Editura Nemira dedicat volumelor de nonficțiune din colecția N`autor, atunci am descoperit în Raluca un om de o cumsecădenie aparte care m-a cucerit cu simplitatea ei.

Sper să răzbată din rândurile de mai jos sinergia pe care am reușit să o avem în această a doua întâlnire de la Filit Iași. Ce a ieșit, vă las să citiți, dar mai ales vă invit să o descoperiți pe scriitoare prin cărțile sale.

Pentru că ne vor citi mulți cititori din Republica Moldova, vreau să încep cu o întrebare simplă. Zi-mi în câteva cuvinte cine e Raluca Nagy?

În câteva cuvinte, o să mă prezint mai întâi ca antropolog și apoi ca scriitor, cel puțin cronologic. Sunt din Cluj, dar după liceu am plecat. Și, de fapt, am început inițial cu economia, nu cu antropologia. Am devenit economist, antropolog și doar ulterior scriitor. 

Apropo de Republica Moldova și cititorii tăi, mi-am dorit ani de zile să ajung la Chișinău și am reușit anul trecut, în cadrul Turneului N`autor, alături de Eli Bădică și Ioana Burtea. N-am reușit să stăm decât 24 de ore, dar au fost de-a dreptul fabuloase. 

Te aștept oricând cu drag să revii și poate să te inspiri de la oamenii din Republica Moldova. Te rog să-mi spui cum s-a conturat pasiunea ta de antropolog, mai ales după tranziția de la economie? Sunt, aș spune, niște studii diametral opuse. Cum ai ajuns în acest punct?

Chiar discutam zilele acestea cu niște elevi despre alegerile pe care le facem de-a lungul timpului. Unui copil în anii ‘80, în România, într-un sistem politic și ideologic fix, dacă i se punea întrebarea „Ce vrei să te faci când vei fi mare?”, în nici un caz nu ar fi răspuns „Antropolog!”. Pe atunci disciplina asta nu exista. În toți anii comunismului, o astfel de disciplină era tabu și, efectiv, nu aș fi avut de unde să aud despre această meserie. 

Poate că de asta am ales economia, din lipsa unei variante mai la îndemână. Am ales să merg la ASE, în București, și acolo am prins o bursă în Maroc, unde, grație unor circumstanțe favorabile, am ajuns pe un teren cu antropologi și urbaniști. Și am fost uluită! Mi-am zis: Eu asta trebuie să fac! M-am întors în România, în anii 2000, însă n-am găsit oportunități de a studia meseria. Am absolvit ASE și am început să lucrez într-o bancă, iar într-o toamnă mi-a căzut în mână, nu știu de unde, o broșură albastră pe care scria „Master de Antropologie SNSPA București”. Ce tare! Și de acolo totul a început. 

Era primul an în care profesorul Vintilă Mihăilescu organiza acest master la Școala Națională de Studii Politice și Administrative. Am avut norocul să fiu acceptată, deși m-a avertizat că aveam multe carențe. Mi-a spus că va fi greu, dar, da, am reușit! Cred că aceasta a fost o întâmplare providențială. Așa cum am spus, antropologia mi s-a potrivit perfect, îmi place, e viața mea. Nu știu cum altfel aș fi ajuns aici decât printr-o întâmplare. 

Mă bucur că acum, în România, există inclusiv licență în antropologie, la Timișoara, la Iași. Adică nu mai e un spațiu gol acolo. 

Pentru oamenii care nu știu cu ce se mănâncă profesia ta, care sunt cele mai mari provocări pe care le întâmpini?

De exemplu, acum tocmai m-am mutat din Japonia în Coreea de Sud de 3 luni și limba este o provocare. Cu fiecare teren pe care l-am făcut, a trebuit să învăț o nouă limbă. Cumva, la 20-30 de ani am învățat mai ușor. Nu o să spun că sunt bătrână sau ceva de genul acesta, dar nici nu are sens să ne ascundem după degete. Am 45 de ani și cred că creierul meu începe să dea reboot la limbi. Limba coreeană e fascinantă și similară cu japoneza la gramatică, dar la vocabular e total diferită. Și asta e o mare provocare, pentru că nu ai cum să-ți faci munca dacă nu cunoști limba... Bine, nu trebuie să o știu literar, dar trebuie să mă pot înțelege cu oamenii. 

Norocul meu e că abia în martie încep ce am de făcut, deci am 6 luni să mă pregătesc. Asta e una dintre provocările mari; startul acesta de fiecare dată pe un proiect și într-o țară nouă și inclusiv detaliile administrative, contracte, bani și totul e nou. La un moment dat creierul are un fel de panică și zice nu mai vreau, lasă-mă în zona de confort.

Ai devenit scriitoare îmbinând asta cu antropologia. Cum te ajută această experiență în crearea personajelor?

Îmi place mult întrebarea asta, în primul rând că da, am devenit scriitoare, aș zice, din cauza meseriei de antropolog sau ca un fel de frustrare pe faptul că jobul ăsta al meu de antropolog e doar al meu, Mi se pare trist că nu e mai vizibilă disciplina asta care vorbește despre om în toate. E un fel de abordare holistică a omului în toate unghiurile posibile și cu toate nuanțele posibile. Și implică foarte multă muncă, inclusiv la faza de publicare, doar că aceste texte publicate circulă doar într-un cerc restrâns, academic. Ajunsesem în faza în care mă frustra faptul că textele la care munceam zile întregi ajungeau la 5-6 oameni, dintre care doi n-aveau de ales și le citeau că erau pe aceeași specializare cu mine. Mi-am dorit să-mi fac munca mai vizibilă, inclusiv pentru persoane apropiate mie, ca ele să ajungă să citească ce fac eu. 

Mă întorsesem din Japonia și toată lumea mă întreba „Cum e Japonia?”, și am zis ok, o să scriu o carte, uite, așa e Japonia. N-am reușit niciodată să trag o linie între antropologie și literatură și cred că, metodologic, deși scriu literatură, structura, ideile și argumentele mi le construiesc tot ca un antropolog. Adică mintea mea e formată așa și nici nu m-aș putea dezvăța de metoda aceasta de muncă. Nu că mi-aș dori asta. 

Apropo de literatură și mai ales de ficțiune, în antropologie nu poți să nu spui adevărul. Trebuie să fii foarte atent cu tot, până la ultimul detaliu, să reprezinți realitatea, și mi-a fost foarte greu să mă abat de la asta, inclusiv să dau nume fictive personajelor mele și de asta am ales un nume, așa, care să aibă legătură cu caii (n.r. scriitoarea se referă la volumul său Un cal într-o mare de lebede). Pentru că orice nume, cumva, pe mine mă băga pe o șină a unui om în carne și oase și mi se părea că dacă îi schimb numele, mutilez realitatea, iar ca antropolog e exact ce n-ai voie să faci, știi? 

Spuneai că scrisul este o formă prin care procesezi lumea. Cum ți-a schimbat această procesare, de-a lungul anilor, perspectiva asupra vieții și a realității în care trăim noi? Ai înțeles, cumva, oamenii mai bine?

Știi, într-o primă fază, am scris foarte mult ca să mă înțeleg pe mine, mai ales copil fiind. Ajungeam de la școală acasă, făceam lecțiile și aveam ora mea înainte să mâncăm cu familia și simțeam dorința să scriu despre ziua respectivă pe care până atunci nu o înțelesesem. Adică, cumva, era ca și cum îmi puteam „modifica” experiențele pe care le trăiam. 

Am luat patru la mate, dramă!, dar, cumva, nu puteam să procesez experiențele astea până nu le scriam. Și am început să umplu caiete întregi și când mă uit acum la ce scriam, îmi pare banal. Asta e culmea, că aproape făceam pe mine observația participativă pe care acum o fac cu munca mea de antropolog. M-am antrenat pe mine și mult mai târziu am început să fac asta și cu lumea din jur și să-mi structurez cumva inputul ăsta. Cred că eram, și cred că am fost dintotdeauna, un copil sensibil și mă copleșea emoțional aproape fiecare interacțiune, fiecare experiență. Așa că scriind-o, o obiectificăm, și mi-o clarificam pentru mine.

Mulți scriitori nu cred în scrisul terapeutic sau îl consideră superficial. Tu ce părere ai?

Cred în scrisul terapeutic în niște faze intermediare. Da, e foarte bine să scrii despre experiențele tale, dar cred că faza de text finalizat e atunci când tu ți-ai încheiat experiența aia cu tine. Și de multe ori, inclusiv legat de experiențele pe care le-am trăit în diferite țări, am ajuns să scriu mulți ani mai târziu, când povestea mea cu locul respectiv era încheiată. Pentru că altfel mi se pare puțin alunecos. În primul rând pentru că încă nu ai o viziune de ansamblu și doi, mi se pare neetic față de cititor. Adică trebuie să faci povestea să se așeze.

Dar pe fundalul globalizării literare și a faptului că tindem tot mai mult să ne mutăm în alte spații, tu, ca antropolog, încotro vezi că se mișcă literatura română contemporană? Crezi că e ușor traductibilă literatura noastră ca să o transpunem în alte spații?

Uite, o să-ți dau un exemplu apropo de prima carte pe care am scris-o. Partenerul meu e britanic. Bine, el înțelege și română, dar mi-a zis că, din punctul lui de vedere, dacă vreau să dau cartea asta pe piața anglo-saxonă, trebuie să o rescriu. Pentru că anumite implicații culturale, pe care publicul din România le înțelege fără explicații, el nu le-a înțeles. Adică erau chestii, nici mai știu, erau detalii foarte mici. Pur și simplu trebuie să traduci inclusiv glumele, inclusiv hinturile.

Dacă ar fi să alegi un personaj fictiv din literatura contemporană sau clasică română pe care să îl studiezi antropologic, care ar fi acel personaj? 

Mă gândesc la cărțile care mi-au plăcut în ultimii ani... Cred că aș studia personajele Ruxandrei Burcescu. Mi-au plăcut și cele din romanul său, Instabil, și cele din volumul de proză scurtă, Retroversiuni. Ah da, mi-au plăcut și personajele Ioanei Unk din Sindromul picioarelor neliniștite.