Andreea Chebac: E mai bine primită proza scurtă după Nobelul luat de Alice Munro?
Marius Chivu: Nu ştiu. Tu, spre exemplu, citeşti mai multe povestiri acum decît o făceai înainte?! Tot ce pot spune – prin prisma a ceea ce văd pe bloguri şi pe Facebook - e că cititorii români au descoperit-o pe Alice Munro. În momentul premierii nu era tradusă decît cu o singură carte (şi cu alte cîteva povestiri răspîndite prin antologii din anii `60-`70), acum se găsesc în librării patru volume de-ale ei şi lumea le citeşte, le recomandă etc. În 2014 au apărut parcă mai multe volume de proză scurtă, şi străină, şi românească, decît apăreau de obicei, ca şi cum editurile de la noi au prins curaj să parieze pe acest gen încă şi mai dezavantajat decît poezia. Din păcate, cu excepţia a două-trei titluri, volumele de proză scurtă românească din 2014 au fost mediocre.

AC: Simţi că antologia „Best of” a pregătit cititorii pentru volumul tău de proză scurtă aşa cum ai spus în interviul anterior?
MC: Cred că mai degrabă au fost curioşi să vadă cum scrie cel care susţine atît de mult proza scurtă şi care mai ţine şi cursuri de creative writing despre arta povestirii :). S-a întîmplat însă ceva foarte interesant: Best of şi-a epuizat primul tiraj în doar două luni de la apariţie, în condiţiile în care vorbim de un gen prea puţin apreciat de cititori şi în condiţiile în care antologia costa şi 50 de lei, mult peste preţul mediu al unei cărţi româneşti. Din păcate - şi cu totul paradoxal, căci de obicei lucrurile stau invers - receptarea critică a fost sub vînzări: doar vreo 3 cronici s-au făcut cărţii, deşi era o premieră în literatura noastră, o antologie cum nu s-a mai făcut niciodată la noi, unde apar doar volume colective. (În paranteză fie spus, doar Best of este antologie în sensul deplin al termenului, adică o selecţie valorică din texte deja publicate în volume individuale; restul cărţilor de la noi care-şi spun antologii sînt, de fapt, doar volume colective tematice). Aş putea trage concluzia că, în mod ciudat, criticii literari n-au fost în stare să citească şi să comenteze în decurs de un an de zile o antologie de 40 de povestiri selectate de mine care, de unul singur, am citit 60 de volume pentru a duce la bun sfîrşit acest proiect.

AC: Crezi că vei scrie la un moment dat roman? Sau te-ai vedea scriind SF?
MC: E posibil să scriu la un moment dat o nuvelă ceva mai mare sau un mic roman. Am abandonat o idee de povestire în timp ce scriam la „Sfîrşit de sezon” cînd mi-am dat seama că am nevoie de mai mult spaţiu să o dezvolt cum se cuvine.
Am scris cîteva aprocrife, alte cîteva mici fantezii sau povestiri în genul new-weirdo, dar momentan mă preocupă genul realist cu personaje, situaţii şi dialoguri reale, inspirate din viaţa şi relaţiile de familie, de iubire etc. Realismul mi se pare foarte dificil, e o provocare pe care puţini scriitori de la noi o acceptă. Nu ştiu dacă ţi-ai dat seama, dar la noi se scrie proză fără dialog. Mi-e imposibil să înţeleg asta. În acest moment, literatura română are foarte multe de învăţat de la cinematografie, deşi peste tot în lume lucrurile stau exact invers.

AC: Scriitorii mai pot fi staruri? Precum cîntăreții sau așa cum erau in interbelic?
MC: Scriitorii sînt staruri, cu condiţia să fie mari şi să scrie în alte limbi. Dar şi la noi există cîţiva scriitori care nu pot merge pe stradă fără să fie recunoscuţi şi opriţi pentru autografe sau selfie-uri. Din păcate, piaţa noastră de carte e foarte mică, televiziunile nu sînt interesate de scriitori (decît pentru a-i denigra atunci cînd nu sînt de acord cu opiniile lor politice), căci scrisul în sine nu este văzut ca o valoare şi nu are prestigiu. Dacă un ministru plagiator, incompetent şi iresponsabil precum Ponta îi poate face „fascişti” pe un Patapievici sau pe un Cărtărescu, asta arată că scriitorii, nici măcar cei mari, nu se bucură de nici un respect public, nici măcar din partea autorităţilor.

AC: „Sfîrșit de sezon” este o carte care se dezvăluie la recitit? Sînt detalii pe care le vezi abia atunci?
MC: Depinde ce fel de cititor eşti. Nu e o carte uşoară, e-adevărat, se întîmplă foarte multe lucruri fără ca acestea să fie foarte vizibile şi există mai multe niveluri de înţelegere. Trebuie să fii tot timpul atent la detalii, la replici, la gesturi. Pentru că am ales un tip de narator care, nefiind protagonist, nu spune, ci doar arată – lucru destul de rar în proza românească unde se practică foarte mult discursul la persoana întîi, monologul, sau naraţiunea la persoana a treia, dar în stilul indirect liber, în care naratorul e omniscient şi face treaba în locul cititorului. Naratorul-mură-n gură, cum îi spun eu.

În povestirile mele nimic nu se spune pe faţă şi nimic nu e lipsit de importanţă; fiecare detaliu folosit are un rol, trebuie însă, ca cititor, să fii foarte atent. Mi se mai plînge cineva care a citit cartea că n-a înţeles o povestire anume sau că în altă povestire „nu se întîmplă nimic”, şi atunci eu ştiu că acela e un cititor slab şi mă întristez.

În viaţă nu există o voce din off, o entitate care să ne spună dedesubturile replicilor primite sau gîndurile celuilalt, ce semnificaţie sau ce importanţă are un anumit gest al nostru. În viaţa reală nimeni nu ne spune ce trebuie să înţelegem, sîntem singuri cu propriile noastre capacităţi de interpretare a întîmplărilor, a vorbelor celorlalţi, a realităţii. Dacă în viaţă totul e echivoc, de ce ar fi literatura altfel?

Un cititor bun însă va avea acces la tot ce se întîmplă, va şti ce înseamnă fiecare detaliu în parte, va găsi pasajele secrete, va înţelege căci totul e acolo, în text, sub ochii lui. Pentru acest cititor am scris, nu pentru amatori. Nu am făcut nici o concesie celor care nu ştiu să citească cu adevărat, eu scriu pentru mine, în primul rînd, şi pentru cei mai buni dintre cei pe care nu îi cunosc. Am pus în fiecare povestire tot ce trebuie pentru a fi înţeleasă şi pentru a te conduce la destinaţia finală – detalii, indicii, semne -, depinde însă de fiecare cît de bine le va citi şi, astfel, cît de departe poate ajunge. Unii se opresc după cîţiva paşi şi abandonează spunînd că nu e mare lucru de înţeles, alţii citesc greşit şi se rătăcesc în tufişuri, dar cei mai buni ajung departe pînă în punctul în care prăpastia se vede foarte frumos :).

AC: Poți numi o bucată de text pe care ai rescris-o de cele mai multe ori? Care „te-a muncit” cel mai mult?
MC: „Obiecte pierdute” este povestirea la care am lucrat cel mai mult. Ideea mi-a venit acum mulţi ani şi am rescris-o de mai multe ori. A fost cît pe ce să n-o bag în carte pentru că, fiind atît de mult în preajma ei, nu mai ştiam dacă e şi bună sau doar m-am ataşat eu de ea. Răzvan Petrescu însă, unul dintre cei care au citit toate povestirile în manuscris, m-a convins că merită să o pun în carte şi, aşezînd-o chiar la mijloc, a căpătat un sens încă şi mai mare – aşa cum foarte nimerit a remarcat la lansare Mircea Cărtărescu. Este şi povestirea cea mai „feminină”, pe cînd „Vieni qua!” este povestirea masculină – dacă e să mă iau după preferinţele în funcţie de gen ale cititorilor.

AC: Tag-line-ul volumului spune „11 povestiri despre singurătate, boală și moarte”. De ce ai ales o asemenea descriere? Și nu ți-a fost teamă că îi vei speria pe cititori?
MC: Eu am venit cu această descriere pentru că e direct şi adevărată. În fond, la ce te-ai fi putut aştepta de la un volum care se cheamă „Sfîrşit de sezon”? Cît despre cititorii care s-au speriat, pe aceia oricum nu i-am luat în calcul pentru că nu mi i-aş fi dorit eu de la bun început. Literatura, aşa cum o văd eu, nu trebuie să compenseze viaţa şi nu trebuie să consoleze cititorii. Pentru asta există scriitori precum Paolo Coelho sau Elizabeth Gilbert. Literatura bună te pune în faţa lucrurilor greu de suportat, te confruntă cu propriile frici şi nelinişti, nu te menajează. Scriu despre ce mă frămîntă şi mă doare pe mine, nu scriu pentru confortul nimănui. Aşa că pe cei care s-au speriat de ceea ce au citit în „Sfîrşit de sezon” îi sfătuiesc să nu cumpere următoarea mea carte (atunci cînd va fi gata) pentru că s-ar putea să o găsească şi mai întunecată. Cu toate astea, cred că povestirile mele au şi umor, unele personaje sînt senine şi tonice, există speranţă în ceea ce scriu pentru că viaţa însăşi, oricît ar fi de absurdă şi nedreaptă, este totuşi plină de contradicţii. Comicul şi drama merg întotdeauna mînă în mînă. M-ai întrebat mai devreme de povestirea „Prin ușile larg deschise”; poţi tu să-mi spui cu mîna pe inimă că, în ciuda subiectului, nu ai rîs?

AC: Am rîs mult în timpul lecturii, e adevărat, dar cartea m-a apăsat. Şi acum spui că următoarea va fi şi mai întunecată... Poți dezvălui o imagine, o temă pe care o vei aborda în următorul volum?
MC: Da, cred că tema comună a povestirilor va fi sacrificiul.

Marius Chivu - pagina de autor

Foto: Ioana Bîrdu

Interviu Marius Chivu. Partea II: „Îmi place să-mi exercit puterea de a crea oameni şi întîmplări pe hîrtie care să mă amuze sau să mă întristeze în primul rînd pe mine însumi.”