Citește un fragment în premieră din volumul de proză scurtă Vizite neanunțate de Iulian Popa, apărut recent la Editura Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.

O sonerie. Alteori o bătaie în ușă. O ușă deschisă prin care dă buzna ceva de mult uitat. Ceva ce ai vrut să uiţi.

Volumul aduce la un loc povești care se întrepătrund ca acuarelele, alcătuind un album al întâlnirilor neprevăzute, al pariurilor pierdute, al așteptărilor persistente, al aspiraţiilor puse pe hold, al rezolvărilor improbabile. O casetă cu Scorpions, un reșou, o mașină de cusut Singer sunt triggere care declanșează desfășurările unor destine prea puţin spectaculoase, în care, tocmai de aceea, te regăsești până la recunoaștere.

FRAGMENT

În apărarea mea, aș fi putut să‑i zic că Bianca era deja cu altcineva, deși astă‑vară acest lucru nu‑mi era tocmai evident. Nu i‑am spus. Mă mulțumeam că nu a râs de mine când i‑am povestit. Desigur, o știam pe Bianca din clasa a noua, dar atunci pentru prima oară vorbisem cu ea mai mult decât o făceam întâmplător pe culoarele liceului și, privit din afară, nu părea că mi‑ar fi dat vreodată de înțeles că ar putea fi ceva între noi. Eu, ca întotdeauna, vedeam lucrurile altfel.

— Ăla e de matematică?, a spus el, indicând spre caietul de pe masă. Ți‑ai făcut temele?

Ai mei mă mai întrebau asta ocazional, pentru a‑și arăta nemulțumirea. O astfel de întrebare venită de la Traian era bizară.

— Da, le‑am făcut. Sunt ușoare, i‑am zis și am închis caietul. Mă pricep la asta, am adăugat.

A dat din cap într‑un fel pe care am vrut să‑l cred admirative.

Vineri seara am recapitulat ce aveam de făcut cu Lonea. Aveam tot planul gata, deși mare lucru nu era. Am ajuns la casa părăsită și am tot dat ture în jurul ei până când s‑a lăsat întunericul. În ultimele zile se răcise și puțină lume mai umbla pe străzi după ce apunea soarele. Erau stâlpi de iluminat public, dar nici unul nu mergea în apropierea casei. Singurele lumini veneau de la ferestrele apartamentelor, dar tot era greu de văzut ceva dincolo de gardul care împrejmuia casa. Ne‑am apropiat și dinăuntru s‑a auzit un soi de scâncet. M‑am uitat de jur‑împrejur și n‑am văzut pe nimeni. I‑am semnalat lui Lonea care, fără a sta prea mult pe gânduri, a sărit gardul. Nu era pentru prima oară când făceam astfel de lucruri cu el. Avea încredere în mine să‑i păzesc spatele. Odată, am ținut de șase în timp ce fura ceva dintr‑un balcon de la parterul blocului de vizavi de al nostru. Altădată, de la un magazin, ai cărui vânzători avuseseră neinspirația să scoată niște biscuiți, alături de alte produse mai puțin interesante, pe o masă afară.

I‑am distins capul deasupra gardului și l‑am asigurat din nou că nu‑i nimeni. S‑a urcat pe grămada de moloz, de unde a sărit peste gard.

— Mi‑a luat mai mult să‑l dezleg, a spus el, mângâind câinele pe care‑l ținea în brațe.

Am fugit cât am putut de repede, în timp ce câinele încerca să latre. La capătul străzii, ne‑am oprit și ne‑am uitat în spate. În caz că ar fi venit cineva după noi, planul era să fi lăsat câinele și să fugim. Nu era însă nimeni după noi. Am mers la ascunzătoarea pe care Lonea o avea pregătită. Un spațiu strâmt între blocuri, împrejmuit într‑o parte de un gard metalic, dincolo de care nu se vedea nimic. Am dat gardul la o parte și am lăsat câinele acolo. Lonea îi adusese apă și ceva de mâncare, iar animalul n‑a ezitat prea mult până să înfulece mâncarea.

— Îi era foame. Îi mai aduci și tu ceva mâine?

— Aduc.

— Are vreo patru luni.

Lonea se pricepea la câini. Avusese doi când era mai mic, dar ambii pieriseră tragic în accidente.

— Adică e încă pui? Cât de mare o să se facă?

— Ți‑am zis că‑i câine‑lup. O să fie mare.

— Și mâine?

— O să trec eu pe‑aici. Stau toată ziua.

— Poți? E sâmbătă.

— Noi n‑avem ore.

Firește că la el în liceu nu se făceau ore sâmbăta. Probabil că nu mersese mai mult de trei sâmbete la școală. Am rămas cu câinele până când mi s‑a făcut frig. Lonea îl mângâia întruna. A doua zi, am trecut pe acolo direct după ore. Erau amândoi, Lonea plin de păr, și se jucau.

— Ai adus de haleală?

— Acum mă duc sus și aduc.

— Hai, repede, că n‑a mâncat nimic de ieri.

M‑am grăbit să‑i aduc niște chiftele și pâine câinelui, mai mult de teamă că ar putea să‑l mănânce pe Lonea. La lumina zilei, era mai mare decât cu o seară înainte. Am stat cu el toată după‑amiaza, iar înainte de a pleca la culcare, Lonea a luat decizia.

— Nu‑l mai duc la obor.

Era prima afacere în care intram cu el și nu aveam nici un câștig. Dar câinele era lipit de el.

— Lasă că știu eu cum să facem rost de bani.

Lonea a devenit atent.

— Mai știi că ți‑am zis că am citit o idee într‑o carte? Era despre pariuri.

I‑am explicat cum înțelesesem eu că funcționează.

— Înțelegi, nu avem ce pierde. Important e să găsim cel puțin doi oameni care să parieze pe ambele echipe. De exemplu, săptămâna viitoare o să fie Craiova–Dinamo. Dacă ar fi Geo, sigur ar paria pe Dinamo, orice ar fi. Și‑ar pune toți banii pe ei.

— De când i‑au bătut pe Steaua, nu mai are nimeni loc de el.

— D‑aia zic. Ofticatul ălălalt, de la scara patru, ar paria pe Craiova. Le dăm cote diferite. De exemplu, lui Geo îi dăm cotă de 1,5 la 1. Adică dacă bagă zece lei și câștigă Dinamo, îi dăm înapoi 15 lei. Dacă‑l aducem pe ofticatul de la scara patru, care‑i cu Craiova de când îl știu, și‑i dăm aceeași cotă, atunci îi dăm lui 15 lei.

— Și lui Geo nu‑i mai dăm nimic.

— Vezi că ai prins cum stă treaba.

— Și o să câștigăm 5 lei.

— Da, acum trebuie să fim atenți când calculăm cotele.

Asta cu 1,5 am pus‑o ca exemplu. Trebuie să fie ceva care să atragă. Cu cât un rezultat e mai improbabil, cu atât cota de câștig e mai mare.

— Astea cu cota tu le știi. Eu i‑aduc pe ofticați. Găsesc destui p‑aici.

— Dacă jucăm cu grijă, nu avem ce pierde. Casa câștigă întotdeauna.

— Și noi suntem casa, a spus Lonea râzând cu gura până la urechi.

Lui Traian nu i‑am zis nimic de ideea mea cu pariurile. Ar fi fost interesat, fără îndoială, dar nu‑mi doream să mă încurc cu genul lui de clientelă. Ne petreceam serile în liniște, el ascultând, eu citind sau făcându‑mi temele. Reușisem să‑mi reglez și ora de culcare și să nu mai aștept multe ore în noapte până să adoarmă el, pentru a dormi și eu liniștit. Singurul lucru care mă trezea era tusea lui uscată, pe care încerca s‑o stăpânească cu greu. Ne‑a zis că‑l primiseră înapoi la șantier și că avea să înceapă lucrul din decembrie. Îmi părea din ce în ce mai obosit, însă vedeam în ochii lui un licăr de bucurie de fiecare dată când îmi zicea ceva.

Prima rundă de pariuri ne‑a adus un profit de 20 de lei, pe care am fost bucuros să‑l împart cu Lonea. Era simplu. Știam despre cei aduși că erau dinamoviști, un singur suporter era craiovean, și nici unul dintre ei nu se gândea să parieze contra echipei lui preferate. Așa că am stabilit o cotă redusă de câștig pentru Dinamo și una cu puțin mai mare pentru Craiova, care a și câștigat. A fost tristețe mare la finalul meciului pentru dinamoviști și, pentru un moment, m‑am gândit că‑mi vor cere banii înapoi, în ciuda faptului că fuseseră de acord cu întreaga procedură. În ultimă instanță, aș fi apelat la Traian, dar nu a fost cazul. Au fost rezonabili și au înțeles repede cum stă treaba cu pariurile și au venit și la etapa următoare, când am pus la bătaie mai multe meciuri și iarăși am ieșit în câștig.

La școală, lucrurile mergeau bine. Ieșisem al doilea la olimpiada de matematică pe județ, iar primul renunțase să meargă pe țară, fiindcă se calificase pe locul întâi și la fizică, și preferase să meargă acolo. Așa că, în martie, aveam să merg la Iași să reprezint județul la clasa a 12‑a, faza națională. Mi‑aș fi dorit ca, după eșecul de a o impresiona pe Bianca cu urmările devotamentului meu pe terenul de fotbal, s‑o impresionez cu realizările mele școlare. Când mă așteptam la felicitări, s‑a apropiat de mine și mi‑a cerut altceva.

— Poți să‑mi faci rost de o casetă cu Scorpions? Sâmbătă e majoratul lui Vali.

Habar n‑aveam dacă puteam, dar nu-mi permiteam să refuz o așa cerere, chiar dacă era pentru prietenul prietenului ei. Voia să‑i facă o surpriză.

— Poți să vii și tu odată cu caseta.

Era cel mai plăcut lucru pe care‑l auzisem de la ea în ultima vreme.

***

IULIAN POPA s-a născut la Brăila în 1972. A urmat cursurile Facultății de Fizică a Universității București. Ulterior, a terminat un doctorat în fizică la Universitatea Stuttgart. A publicat mai multe articole și lucrări de specialitate pe parcursul stagiilor de cercetare din Germania și Statele Unite. A debutat în volum cu Guadalajara (Humanitas, 2018). A publicat proză scurtă în antologiile de povestiri Kiwi 2021, Kiwi 2022 (Polirom, ed. Marius Chivu), în Cartea orașelor (Humanitas, ed. Andreea Răsuceanu), în revista Iocan, în Revista de povestiri și în Argos SF&F. A fost nominalizat la premiul „Iocan“ în 2019. Este câștigător al Bursei și Rezidenței Cărturești, ediția a treia, la secțiunea „Proză scurtă“.