Citește un fragment în premieră din romanul Insula de apoi de Vlad Zografi, apărut recent la Editura Humanitas.

Romanul Insula de apoi completează ciclul început cu Efectele secundare ale vieții și continuat cu Șapte Octombrie și Supraviețuire. Vlad Zografi îmbină observația lucidă, ironia și fantasticul într-o imagine pregnantă a obsesiilor, temerilor și speranțelor care însuflețesc spectacolul lumii de azi.

Spiritul romanului e exprimat sintetic prin cuvintele unuia dintre personaje:

„Multe poate accepta sau îndura omul, le acceptă și le îndură uneori resemnat, alteori furios, dar există o limită absolută: n-ai voie să-i răpești speranța vieții de apoi. Dacă s-ar convinge că viața de apoi e un basm, toate suferințele prin care trece ar deveni absurde, toate eforturile – inutile, toate idealurile – derizorii. Ar cădea într-o depresie cumplită, s-ar revolta fără să aibă împotriva cui, n-ar mai munci, n-ar mai face copii, n-ar mai respecta legile și ordinea socială. Viitorul colectiv al unei omeniri lipsite de viața de apoi e un stimulent prea slab ca să ne lăsăm purtați de inerție și să funcționăm docili în continuare, din disperare s-ar dezlănțui haosul sau, tot din disperare, o disperare mocnită, am asista la sinucideri în masă, la apatie generală și la stingerea lentă a civilizației. Numai că nimeni nu e sigur că viața de apoi nu există. Ai vreo dovadă? Ateii cei mai înverșunați, indiferent ce declară și oricât de sincere ar fi convingerile lor, păstrează în zonele obscure ale minții un germene rezistent de îndoială, care ar putea să nu iasă niciodată la suprafață sub o formă coerentă.

FRAGMENT

Elena hoinărea pe străzi, n‑avea de ce să se grăbească. Plecase fără să‑și bea cafeaua, ieșise tiptil din apartament ca să nu‑l trezească pe Costel, și a luat o cafea de la un automat, atrasă de reclama în culori vii cu o ceașcă deasupra căreia plutea un abur șerpuitor și niște buze rujate gata să soarbă. Cafeaua era execrabilă, dar a băut‑o. Un cerșetor s‑a apropiat de ea. În mod normal, fie i‑ar fi dat ceva mărunțiș fără să‑l privească, fie l‑ar fi ocolit. Cerșetorul i‑a spus că‑i e foame, iar atunci Elena a făcut trei lucruri pe care nu le mai făcuse niciodată: l‑a privit – tânăr, cel mult douăzeci și cinci de ani, îmbrăcat acceptabil, ochi albaștri, păr creț, bărbie ascuțită; i‑a vorbit – i‑a spus s‑o aștepte; și a intrat într‑un Mega să‑i cumpere de mâncare. După ce s‑a răzgândit de mai multe ori, a ales iaurt, covrigi, cașcaval, șuncă, salam, napolitane, portocale, apă plată. Coșul se umpluse. A ieșit cu punga voluminoasă și i‑a trântit‑o în brațe cerșetorului. Nu și‑a dat seama dacă el voia într‑adevăr să mănânce sau ar fi preferat bani. A mai hoinărit până la ora când maică‑sa deschidea magazinul de antichități, trecând prin parc, apoi printr‑o piață de unde a cumpărat un buchet mare de lalele.

„N‑ai dormit“, i‑a spus Dora de cum a intrat pe ușa din sticlă groasă, „frumoase florile, caută un vas, găsești acolo în spate, ia‑l pe ăla galben cu gât subțire, dar stai, cred că nu încap în el, da, nu încap, ia‑l pe ăla turcoaz.“ În depozit, Elena a dat peste cealaltă Elenă făcând ordine prin rafturi. Cealaltă Elenă era prietena ei din liceu, una dintre puținele ființe de care se apropiase în adolescență, la fel de timidă ca ea, însă nu din motive subtile, ci pur și simplu pentru că era foarte grasă. Fără să fie neapărat o frumusețe, Elena fusese mereu o fată zveltă, așa încât contrastul dintre ele a devenit prilej de glume răutăcioase pentru colegii de clasă. Instinctiv, s‑au atașat una de alta. Elena, despre care se putea spune doar că picioarele ei arătau ca două bețe subțiri ieșind de sub fustă, încerca s‑o protejeze pe cealaltă Elenă. Au rămas prietene, iar când cealaltă Elenă și‑a pierdut jobul de contabilă la o firmă care a dat faliment, Elena a rugat‑o pe Dora s‑o angajeze. „Ai înnebunit? Ce să caute hipopotamul ăla în magazinul meu?“ a zis maică‑sa. „Vrei să nu mai intre nimeni? Vrei să facă totul țăndări?“ Până la urmă a fost însă de acord s‑o angajeze de probă, pentru că fata care lucrase acolo, nemulțumită de salariu, a părăsit‑o de pe‑o zi pe alta. Și n‑a avut de ce să regrete, cealaltă Elenă se mișca mai lejer decât ți‑ai fi imaginat printre vasele de porțelan, era amabilă  cu clienții și meticuloasă în completarea actelor contabile, iar Dora se putea concentra în fine numai asupra laturii extra‑ vagante a afacerii. După angajarea definitivă, cealaltă Elenă i l‑a recomandat pe unchiul ei Avram, un tâmplar priceput care cerea sume mult mai mici decât ebenistul Dorei.

Elena a pus lalelele în vasul turcoaz și a revenit împreună cu cealaltă Elenă în spațiul ca o cutie paralelipipedică alungită, unde obiectele erau aranjate așa încât să dea cumpărătorilor iluzia că se află în intimitatea căminului, nu într‑un depozit de vechituri înghesuite la întâmplare, doar pentru a impresiona printr‑o opulență de prost‑gust, ca în majoritatea magazinelor de antichități din București.

Dora examina un scrin Louis Quinze recondiționat de Avram. „Am vorbit cu Stoica“, a început ea fără să‑și dezli‑ pească privirea de scrin. „Ce măgar! S‑a grăbit să mă sune ca să‑mi comunice că la petrecerea de ieri ștoarfa aia de Sabina Mircioiu s‑a ținut după Costel. I‑am zis că e normal ca o vedetă să fie în centrul atenției. Mi‑a zis că n‑a fost în centrul atenției, s‑a retras cu ea la o masă din grădină. I‑am zis că e naiv dacă‑și închipuie… Ce dracu să‑i zic?“ Dora s‑a întors spre Elena. „De ce nu te‑ai dus și tu la petrecere?“ „Mamă, termină!“ „Nu termin. Faptul că nu‑ți pasă cu cine se culcă soțul tău te privește, e alegerea ta. Dar s‑o facă măcar discret. Vrei să vorbesc eu cu Costel?“ „Ești nebună!“ Cealaltă Elenă asculta în tăcere, se obișnuise cu certurile lor, iar ele nu se mai jenau de ea.

„Trebuia să mergi la petrecere, să te îmbraci cum te‑am învățat și să flirtezi cu tâmpiții de‑acolo. Nu‑ți spun să te culci cu oricine. Mă rog, și asta e alegerea ta. Dar fă‑l naibii gelos pe dobitocul de soț al tău, eu am greșit că am fost de‑acord să te măriți cu el.“ „M‑aș fi măritat oricum“, a zis Elena indiferentă, răsucind o șuviță care‑i cădea pe frunte. „Mi‑am imaginat că, după ce‑ai trăit cu pictorul ăla dement, ai înțeles cum stau lucrurile în viață și ai să te calmezi.“ „Nu mai vreau să aud despre asta.“ „Te‑ai calmat prea mult, scutură‑te. Fă‑l gelos pe Costel, arată‑le și celorlalți cine ești. Restul nu contează, dacă tu așa ai ales. Foarte frumoase lalelele. Te‑ai supărat? Nu fi proastă, hai la mine în brațe.“ Elena s‑a supus ca să încheie discuția.

Chiar atunci a intrat în magazin o femeie de vreo treizeci și cinci de ani purtând niște jeanși rupți în dreptul genunchi‑ lor și un tricou pe care era desenată o mască venețiană. Elena s‑a desprins din îmbrățișare. „Ea e Gilda, prietena verișoarei mele“, a zis cealaltă Elenă. „A dormit la mine noaptea asta și a venit să‑mi aducă cheile…“ Era stânjenită, dar Gilda s‑a prefăcut că nu observă, se purta degajat. A lăsat cheile pe un fotoliu de piele și, fără să scoată o vorbă, s‑a apucat să cer‑ ceteze mobilele, vasele, lămpile și statuetele. Dora o urmărea furioasă, se stăpânea cu greu să‑i spună că n‑are voie să atingă nimic. Cealaltă Elenă încremenise.

„Știți cui i‑a aparținut fiecare obiect?“ a întrebat Gilda după ce a terminat inspecția. „N‑are importanță“, a zis Dora. „Ba are“, s‑a încăpățânat Gilda. „Sigur că are importanță“, i‑a luat apărarea Elena. „Sunt recondiționate“, a spus maică‑sa, „le‑am șters trecutul, cine le cumpără trebuie să simtă că e primul lor proprietar. Vezi? Arată ca noi.“ Gilda a clăti‑ nat din cap. „Și e bine?“ „Altfel nu le vinzi“, a șoptit cealaltă Elenă. „Într‑adevăr, iată un argument.“ Dora nu putea înghiți impertinența Gildei. „Tu cu ce te ocupi?“ a întrebat‑o pe un ton iritat. „Cu viața.“ „Mi‑e teamă că toți ne ocupăm cu viața, draga mea“, a zis Dora. Voia să fie un răspuns spiritual, însă Gilda a ignorat‑o.

„Trebuie să aranjăm vitrina“, i‑a spus Dora cu un aer preocupat celeilalte Elene, „nu‑mi place cum stă ceasul.“ S‑au dus toate patru la vitrină. Gilda s‑a întors și a privit pereții magazinului. „Arată ca un cavou“, a zis. Remarca n‑a sunat jignitor, părea o constatare neutră. Dora ar fi vrut să‑i trân‑ tească o replică memorabilă, se pricepea la replici memora‑ bile, dar n‑a avut ocazia, femeia în tricoul cu mască venețiană și‑a luat scurt la revedere și a ieșit pe ușa de sticlă. „Ce vacă nesimțită!“ a zis Dora. „Tu ai fost nesimțită!“ i‑a spus Elena. Cealaltă Elenă aștepta ținând în brațe un ceas masiv cu cifre romane și cadran sidefiu. „Bine că ți‑a trecut calmul“, a mai zis Dora. Și Elena a ieșit din magazin, pornind după Gilda.

A ajuns‑o repede din urmă. „Bei o cafea?“ a întrebat‑o, amintindu‑și de cafeaua mizerabilă de la automat. „Da, știu eu un loc, nu‑i departe“, a zis Gilda, și a condus‑o spre o terasă cu mese răspândite printre vechi instalații industriale, unde Elena n‑avusese curiozitatea să intre. „Te rog s‑o scuzi pe maică‑mea, nimeni nu se ridică la înălțimea exigențelor ei, a devenit insuportabilă. Suferă de boala fostelor femei frumoase.“ „Dar e încă o femeie frumoasă“, a zis Gilda. „Ghinion, n‑am moștenit‑o.“ Gilda a râs. Ce însemna râsul ei? Intimidată de fierătaiele din jur, Elena nu‑și dădea seama. Îi plăcuse din primul moment sictirul Gildei amestecat cu atenția orientată într‑o direcție pe care n‑o putea ghici.

„Maică‑ta e roșie, roșu carmin“, a zis Gilda. „Cum adică?“ „Fiecare om are o culoare, n‑ai observat?“ Elena se gândise la asta de mult, în copilărie, când privea lumea altfel. „Eu ce culoare am?“ a întrebat. „Tu ești oranj.“ S‑a simțit dezamăgită, nu era culoarea ei preferată. „Și tu?“ „Eu sunt neagră“, a zis Gilda. „Toți prietenii mei sunt negri, uneori pot deveni albaștri, culorile se mai schimbă.“ „Și culoarea mea se poate schimba?“ a întrebat Elena. „Se poate, dar de ce s‑o schimbi? Mie îmi place oranjul.“ Un tip lat în umeri, cu brațele acoperite de tatuaje, le‑a adus cafelele.

„Azi‑noapte am descoperit că taică‑meu a fost Fiul Soare‑ lui“, a zis Elena. „Nu știu ce mi‑a venit să‑ți spun…“ „Dar e foarte interesant, înseamnă că ai canalele deschise. Galben cu roșu dau oranj. Vezi, am avut dreptate. Povestește‑mi despre tatăl tău.“ „A murit.“ „Cum a murit?“ „S‑a întâmplat în Gara de Nord. Aștepta să ia trenul ca să meargă la Oradea, de‑acolo era tata, urma să se ducă la părinții lui. Aștepta în gară și a făcut infarct, a murit pe loc, așa mi‑a zis maică‑mea. Nu prea vorbește despre el.“ „Normal.“ De ce era normal Elena nu pricepea, dar n‑a îndrăznit s‑o întrebe pe Gilda, oricum depășise multe bariere în comunicarea cu o ființă abia cunoscută. „Aha, deci a murit la plecare, nu la întoarcere.“ „Are vreo importanță?“ „Poate că da“, a spus Gilda. S‑a uitat la ceas. „Trebuie să plec. Dă‑mi numărul tău de telefon, ne mai vedem.“ Elena i‑a dictat șirul de cifre, a primit apelul și i‑a salvat numărul de telefon. Au părăsit împreună terasa plină de instalații industriale. „Fii bună cu tine“, a zis Gilda la despărțire.

Elena n‑avea chef să se întoarcă în magazinul maică‑sii. Nici acasă nu voia să se ducă. A umblat toată ziua pe străzi la întâmplare, a ajuns în locuri pe unde nu mai călcase până atunci, s‑a rătăcit. Din curiozitate, a mâncat într‑un fast-food. N‑a răspuns la apelurile lui Costel, ale Dorei și ale celeilalte Elene.

*

VLAD ZOGRAFI s‑a născut la Bucureşti în 1960. A studiat fizica la Universitatea din Bucureşti, iar în 1994 a obținut un doctorat în fizică atomică la Universitatea Paris XI, Orsay. A debutat în februarie 1990 în România literară, cu o povestire. A publicat proză (Genunchiul stâng sau genunchiul drept, 1993 şi Omul nou, 1994), apoi teatru: Isabela, dragostea mea (1996, Premiul Uniunii Scriitorilor), Oedip la Delphi (1997), Regele şi cadavrul (1998), Viitorul e maculatură (1999, Premiul Uniunii Scriitorilor), America şi acustica ( 2007, Premiul Uniunii Scriitorilor), Petru (2007, conținând variante revăzute ale unor piese publicate anterior), Toate minţile tale (2011). Petru a fost prima piesă de teatru românească pusă în scenă după 1989 la Teatrul Bulandra, iar spectacolul (regizat de Cătălina Buzoianu) a fost invitat la Bienala de la Bonn în 1998. În 2012 a publicat eseul Infinitul dinăuntru. Șase povestiri despre om, societate și istorie. În 2016 a publicat romanul Efectele secundare ale vieții (Premiul Observator Lyceum, 2017), apărut în limba cehă (traducere de Jiři Našinec, Editura Havran, Praga, 2019) și în limba sârbă (traducere de Ðura Miočinović, Editura Knjževna radionica Rašić, Belgrad, 2020). În 2018 a publicat romanul Șapte Octombrie.