Citeșten fragment în premieră din romanul Safari de Mihai Măniuțiu, apărut recent la Editura Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.

Într-o casă în ruină s-a adunat un grup de marginali, cu o misiune. Un spațiu închis, unde loialitatea se amestecă cu ura și frustrarea. Cineva trebuie să primească o lecție. Sub influența dominatoare a liderului, grupul pornește la vânătoare – un safari în care lucrurile scapă de sub control. Pentru cel care ne poartă prin această lume crepusculară, aventura devine o expediție interioară, o confruntare cu propriile spaime și limite. În atmosfera apăsătoare, cu accente de film noir, o apariție aduce o lumină neașteptată, o urmă de speranță într-o lume care se destramă.
Între oniric și real, povestea se desfășoară ca o coborâre în adâncul unei umanități pierdute. În prăbușirea ei, sub privirea lucidă a unui autor care orches¬trează totul cu o remarcabilă finețe vizuală, se întrezărește un spațiu al întrebărilor.

FRAGMENT

ÎNTR‑O ZI, PROLETARU M‑A PUS ÎN FAȚA BĂIEȚILOR, CA LA armată.

Ca pentru raport.

M‑am lăsat. Știam să mă las moale și, când se cerea, dacă se cerea, să mă fac ca de ceară.

Maseuru te‑a adus în formație, a fonfăit. El te‑a recrutat. Maseuru să răspundă de tine. De ce o să faci. Ori de ce nu o să faci. Dar de ce ții tu, într‑ascuns, în cap, indiferent dacă faci sau nu faci, eu sunt răspunzător, a declarat Proletaru.

Marginea pleoapelor îi era înroșită.

De nesomn sau de altceva. Era încercănat cu roșu.

Proletaru și câteodată și Clopotaru ne luau la analiză. Acuma, așadar, se‑nfoia Proletaru:

Bă, noi nu vă îndoctrinăm. Vă curățăm numa’ de ce nu‑i al vostru în voi și vă dăunează. Ziceți tot, dați afară tot, ca la popă, și la urmă nu primiți împărtășania, ci o chestie și mai tare. Scăpați de tot ce‑atârnă pe voi și vă‑mpiedică la mișcare și elevare. Și o să fiți gata pentru safari.

Asta, ce zicea el, avea și nu prea avea înțeles. Îl lăsam însă să‑și facă numărul și mă lăsam moale.

Ție, și m‑a arătat cu degetul, că ești ceva mai nou printre noi, de ce ți‑a fost frică la viața ta?

Mă uitam la fruntea lui de curcubetă și în ochii lui de cucuvea, și mi‑a venit răspunsul pe buze; ăla fără minciună și care părea a fi minciună:

De o fereastră, i‑am zis. De fereastra din camera mea, când eram mai mic. De fereastră mă temeam.

Proletaru abia de‑a clipit, că, de!, avea nervi de proletar și‑i plăcea să ne țină din scurt la gânduri.

Nu te rușina de noi. Dacă‑i o fereastră, fereastră să fie. Sunt, de‑a lungul istoriei, ferestre și ferestre…

La mine, i‑am zis, fereastra nu e‑n istorie. E‑n casa un­de‑am crescut, cu mamă și fără tată, până mi‑am luat câmpii și am fugit. Și bine că ne‑am întâlnit. Acum e în regulă. Dă‑o dracului de fereastră.

E bine, a zis el, și fruntea bombată nu i s‑a încrețit, nu s‑au săpat în ea riduri, îi rămăsese netedă și lucea. E bine că zici că‑i bine că ne‑am întâlnit, pentru că asta‑i de bază, ăs­ta‑i punctul de unde pornim. Zi‑ne, totuși, ce‑i cu fereastra aia. Că doar n‑ai nimic de ascuns.

Eu, nu, da’ fereastra se ascundea cumva de mine și as­cundea tot soiul de chestii. Nu mă uitam pe ea în fiecare zi. Era și prea sus, cățărată pe perete, într‑o nișă ca de mansardă. Sigur, uneori intram la idei și mă uitam prin geam de cinci‑șase ori într‑o zi.

Camera asta era numai a ta? Aveai o cameră a ta? s‑a mi­rat Proletaru.

Da, era doar a mea, când nu venea și mama să doarmă cu mine. Camera era îngustă, cât un dulap. Nu‑ncăpea decât patul și cât să te strecori pe lângă el. Cam ca încăperea pe care o am aici, în Sălaș. Noi locuiam la etajul unu, la comun, acolo își avea camera mama, iar încăperile înguste, cât un dulap, de lângă terasă, la etajul cel mai de sus, erau camerele de servitori, din vila aia de burjui. Trebuia să mă ridic în picioare pe pat și abia ajungeam la marginea de jos a feres­trei, stăteam pe vârfuri și mă săltam, ca la sport, în brațe, mă opinteam și rămâneam agățat câteva secunde, mai mult de cinci‑șase secunde nu rezistam în poziția aia. De deschis, n‑am deschis geamul niciodată. Așa că tot ce vedeam pe fereastră semăna cu o fotografie. Și era fără sunet.

Fără sunet? a repetat Proletaru. Păi ce‑ar fi trebuit să auzi?

N‑auzeam nimic, orice ar fi fost de cealaltă parte. Chestia e că de fiecare dată era altceva, de parcă m‑aș fi chiorât pe fereastra unui vagon. De parcă aș fi fost în mers. Dar, când mă uitam, peisajul nu se mișca, imaginea îngheța, totul stătea pe loc. Ca într‑o fotografie.

Proletaru și‑a lins buzele subțiri:

Mă, tu ne povestești un vis? De un vis îți era ție frică?

Poate că fereastra era și‑n vis, i‑am zis, numai că eu mă trezeam de fiecare dată când mă uitam prin fereastră, și eram treaz‑treaz la ce vedeam.

Fotografii adică, a făcut oarecum plictisit Proletaru. Io zic că‑ți convine să ne duci cu zăhărelul. Fereastra aia era‑n capu’ tău, și deloc pe perete.

Poate era și‑n capul meu, i‑am zis, nu te contrazic, doar că, vezi, trebuia să ajung și la aia de pe perete, altfel nu ve­deam nimic numai cu capul meu.

Și cam ce era în fotografiile alea? s‑a interesat, fără inte­res, Proletaru.

Uneori ningea. Și sub zăpadă se întindea un cimitir. Nu știu de ce credeam că‑i un cimitir, că nu se vedea nici o cruce, sau vreo piatră cioplită. Erau numai niște movile acoperite cu scaieți albi de la ninsoare. Se‑arătau și locuri însorite. Unul, la marginea unui râu, și pe mal erau câteva fete în costume de baie vărgate, și tot acolo se afla un pat înalt, de spital, cu o lampă mare deasupra, și pe pat zăcea întins un bărbat gol, foarte gras. Alt loc cu mult soare, alb, foarte alb, de se albise totul în jur, aducea cu maidanul din spatele casei noastre, și printre gunoaie alerga un copil tu­ciuriu, un pui de țigan. Îmi amintesc că îmi apărea uneori, când și când, și un loc de joacă, fără copii, cu tobogane co­lorate, roșii și verzi și albastre, care coborau parcă sub pă­mânt, ca într‑un adăpost subteran. Nu mi‑a plăcut niciodată să lunec și să plonjez. Însă plonjam cu mintea, cu închipu­irea, și cădeam…

Unde? a susurat Proletaru.

Nu știu. Chiar n‑am habar. Oricum, în altă parte. În par­tea unde, fără să cad, nu aș fi ajuns. Și‑n partea aia era o fe­reastră, exact ca aceea din cămăruța mea, și se iveau fețe, fețe străine, lipite de geam. Nu‑i cunoșteam pe ăia de‑și striveau fața de ferestruică și nici până azi nu m‑am întâlnit cu vreunul. Nu‑mi era teamă de ei.

De ce să te temi, a râs fără să râdă Proletaru. Toate erau numai în capu’ tău! Și‑a trosnit degetele cu un soi de satis­facție: Ție de tine îți era frică, măi frate. Și‑acuma… cum stai? Mai vezi d‑astea?

Ce naiba să văd, dacă n‑am la îndemână fereastra? Și cine are nevoie să vadă idioții dintr‑astea?

De ce să te temi de‑un maidan cu ciulini sau de niște tobogane?

Pentru că acolo nu mișca nimic. Nici fulgii de zăpadă în aer, nici vântul care culca la pământ ciulinii. Totul înțepenit. Și tăcut. Ca o privire după ce ai murit. În caz că mai poți privi o dată înapoi după ce ești mort.

Ție de tine ți‑e frică, măi frate, a repetat Proletaru. O să avem grijă de asta.

Era atât de mulțumit de analiză, că i se întinsese pielea pe față și părea întinerit.

MIHAI MĂNIUȚIU, regizor de teatru și scriitor, a montat în teatre importante din România și străinătate, creațiile sale primind numeroase premii pentru cea mai bună regie, originalitate și cel mai bun spectacol al anului. Ca scriitor, a publicat mai multe volume de poeme, precum și volume de povestiri cu tentă onirică și fantastică: Un zeu aproape muritor (1982), Istorii pe care n-am să le scriu (1998), Opiniile unui călător nedemn de încredere (2011), Filip și întunericul (2019), nominalizat în 2020 pentru premiul Cartea de literatură pentru copii și tineret a Uniunii Scriitorilor din România, Jucându-l pe Mefisto (2021) – distins cu Premiul Cartea Anului pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj, 2022 (Premiul Liviu Rebreanu). La Editura Humanitas, Mihai Măniuțiu a publicat eseul Despre iluzie și mască (2007), romanul Aventurile hingherului în Balkanya (2015), culegerea de proze Fuga cu Henri (2017) și romanul A șaptea viață a lui Alexandru Royce (2022) – pentru care a fost nominalizat la Premiul USR (Cartea de proză). În anul 2006, creației sale literare și teatrale i-a fost dedicat volumul Dansând pe ruine de Dan C. Mihăilescu. | www.maniutiu.com