Editura Humanitas vă oferă un fragment în premieră din romanul Un atac de panică, de Ionuț Șendroiu. Cartea a apărut recent în colecția Scriitori români contemporani.

„Aminturi. Sau poate aventiri. Asta obţin cei care combină cuvintele amintiri şi aventuri. Numai că Ionuţ Şendroiu nu combină cuvintele, ci conţinutul lor. O face la fel ca în cartea lui de debut, Navetist la tropice, şi profită de ocazie să arate că, în destule cazuri, recidiva e un lucru bun.

Un atac de panică e o relatare suculentă şi perfect ritmată a unei poveşti ghaneze cu bune şi rele, cu suferinţe şi clipe euforice, cu scandaluri şi ameninţări. Materia primă a cărţii este un echipaj din care fac parte alandala un croat cu steagul lui Hajduk Split întins pe balcon, doi italieni gata să-şi cinstească oricând colegii cu o băutură pitită strategic, un bosniac care ţine cu Steaua Roşie Belgrad (côté-ul SF al cărţii), un egiptean mândru de naţia căreia îi aparţine, niscai românaşi, fiecare cu hachiţele lui, şi tot aşa. Un melting pot în mişcare fie în aer, fie pe uscat, fie (finalmente) pe apă. Găseşti de toate aici: un austriac care se aşază la odihnă pe o ţeavă la peste 50 de grade (vai de fundul lui!), un întreprinzător care face ţuică de curmale, un fricos greu de lecuit şi tot felul de păţanii din Accra până în ruralul băcăuan şi din Takoradi până în străfundurile Gorjului. Şi mai vezi ceva: o solidaritate de nimic anunţată când unul dintre membrii echipajului trece prin clipe grele.

Nu, nu e nimic «pus cu mâna» în Un atac de panică. E, în schimb, multă omenie, chiar dacă sondorul vorbeşte buruienos şi macaragiul ascultă manele.“ — Radu Paraschivescu

FRAGMENT 

"— Unul din vopsitorii angolezi l-a ușuit, pescărușul s-a speriat și a răsturnat cu aripa o cutie de vopsea galbenă, care era deja ȋncepută. La impactul cu podeaua, i-a sărit capacul și l-a împroșcat cu vopsea. Eeeei, și ce să vezi? Din cauza că i s-au năclăit penele cu vopsea, n-a mai putut să zboare. Țopăia prin container și țipa, disperat. Nea Vasile, șeful de echipă, care era din Tulcea, s-a bucurat. „Stai așa, mânca-ți-aș, că am rezolvat problema cu găinațu’!“ S-a repezit la container și a trântit ușa, închizând pescărușul înăuntru. „Dacă vrei să scapi de un stol de păsări, zice, prinzi una, o chinui un pic și după aia îi dai drumu’. Pasărea, după ce se vede liberă, se duce glonț la restul stolului și le spune celorlalte, pe limba lor, cât a suferit. Şi apoi, gata, stolul zboară ȋn altă parte, să fugă de pericol.“ „Du-te, bre, și te plimbă!“ i-am zis. „Bă, io sunt din Delta Dunării, dacă nici io nu mă pricep la păsări...“ Cum Nea Vasile era șef de echipă, angolezii luau de bune toate aberațiile lui. Unul din ei s-a băgat în container, a prins pescărușul de picioare și i l-a adus să-l chinuie un pic, după cum a zis. Da’ nu era prea simplu să-l chinuie, că era ditamai păsăroiu’, se zbătea şi lovea tare de tot cu ciocul. Ca să n-o mai lungească, i-au mai aplicat niște vopsea verde, cu pensulele, pe cealaltă aripă. Acum avea o aripă verde și una galbenă. Plus o dungă verde pe piept. Dup’ aia, l-au aruncat în aer, cică să-l elibereze. A dat din aripi, săracu’, da’ a căzut ca o pleașcă și a început să alerge lipăind pe helideck, pe picioarele ălea de rață, cu aripile desfăcute, mânjite de vopsea. Alerga bezmetic și țipa. Şi ȋn momentul ăla, domnu’ Sidney, că aici voiam să ajung, au tăbărât pe el vreo zece pescăruși, lovindu-l din toate direcțiile. Nu ştiu de unde au apărut. Băi, nu-mi venea să cred ce ai dracului puteau să fie, l-au izbit cu ciocurile ȋn cap, să-i scoată ochii, l-au tăvălit. Ăsta țipa și încerca să se ferească, s-a umplut helideckul de fulgi lipiți de vopseaua proaspătă, „uite, bre, Nea Vasile, ce căcat a ieșit din cauza matale, marele expert în păsări!“. Angolezii s-au repezit să-l recupereze și să alunge pescărușii agresori, dar al nostru s-a speriat și el de ei și a sărit dincolo de marginea helideck-ului, de unde a căzut ca un bolovan. S-a izbit de balustrada punții a doua, cred, și a aterizat pe puntea inferioară, la doi pași de niște sud-africani care sudau ceva. Normal, că ăia s-au speriat când au auzit bufnitura. S-au oprit din sudat și și-au dat jos ochelarii de protecție. Au privit pescărușul vopsit, care mai mișca un pic din picioare, dar nu mai era în stare să se ridice, apoi s-au holbat în sus, la noi. Ne priveau ca pe niște cretini care tocmai au făcut o glumă de căcat, da’ nu se vedea nici un pic de ură în ochii lor. Cred că am fi putut să ne înțelegem cu ei, dacă le ceream scuze ca lumea. Partea proastă a fost că lângă ei era unu’ de la protecția muncii, care s-a enervat foarte tare. „Şefu’, stai așa, că-ți explic“, a strigat Nea Vasile, iar ăla a turbat, direct. „Ce mama dracului să-mi explici, bă? Sunteți patru idioți cu pensule verzi în mâini, iar ăsta e un pescăruș mort, vopsit în verde, pe care cineva l-a aruncat în noi. Oare cine?!“ Nea Vasile nu s-a lăsat: „A căzut singur, nu l-a aruncat nimeni.“ Sudorii au râs inițial, da’ în secunda doi le-a înghețat râsul. Ăla de la protecția muncii s-a crizat complet. „Băăă, nenorocitule, tu-ți permiți să mă faci prost în față?! După ce ați adus o ofensă mediului înconjurător, omorând un pescăruş și altă ofensă acestor oameni nevinovați, aruncând cu o pasăre moartă în ei, de la douăzeci de metri înălțime, ai tupeu să mă faci prost în față?!“ Făcea spume la gură, era clar că nu știa de glumă. A luat pescărușul de picioare și a plecat cu el, plin de draci, târându-i pe punte aripile lungi şi grele, mânjite de vopsea. Mi-am dat seama că se duce la căpitan. Pe Nea Vasile l-am înjurat direct în română, că de la el am învățat să înjur în română, „Zzzgura mă-tii, Nea Vasile, în ce căcat ne-ai băgat!“ Chiar și angolezii, care, în mod normal, nu comentau ordinele lui, i-au zis că altă dată să nu-și mai dea cu părerea despre păsări, că singurele păsări la care se pricepe sunt găinile, probabil. Căpitanul, nu mai intru ȋn detalii, a fost fiert. Când a ajuns cu disperatu’ de la protecția muncii pe helideck şi a văzut toți fulgii ăia lipiți de vopsea şi urmele de labe de pescăruş peste tot, s-a făcut vânăt de draci, am crezut că-i plesneşte vreo venă pe la creier.

— Acum vreo sută de ani v-ar fi aruncat peste bord fără discuții, a estimat cineva, din spatele unei sticle de bere.

— Până la urmă totuşi, căpitanul l‑a convins pe sud‑african să nu raporteze faza cu pescărușul, că ăștia de la mediu ar fi în stare să oprească proiectul și rămâne o grămadă de lume fără loc de muncă. Ipocritul dracului s‑a calmat și a aruncat pasărea în tomberonul în care strângeam noi cârpele cu care curățam pensulele. Încă nu era moartă, că am auzit‑o cum foșnea înăuntru să‑și facă loc. Da’ nu a mai foşnit mult timp…

Povestea lui Zeljko m‑a indispus destul de tare și am vrut să mă întorc în cameră, dar apoi s‑a auzit vocea inconfundabilă a lui Marian: se pregătea să povestească și el una. Nu știam că Marian are preocupări vânătorești, așa că mi‑am mai turnat nişte vin din sticla pe care o țineam în frigider și m‑am întors pe balcon. Trebuia să fie o poveste extrem de interesantă. Partida de vânătoare pe care o relata Marian avusese loc, din câte am înțeles, pe niște coclauri din județul Bacău, într‑un sat pe care îl numea „la mine la țară“. Participaseră viceprimarul, câțiva consilieri de la primărie, doi avocați din Onești și preotul din comună.

— Popa, ca să nu vină cu mâna goală, a adus după el un hipster din Iaşi, care venise la noi în sat să restaureze biserica. Picta icoane, era mare artist, îl chema Cornel. Cel mult douășcinci de ani, terminase nu ştiu ce arte plastice. Nu voia să vâneze, da’ cică să vadă și el împrejurimile. Noi – toți cu bocanci, jachete de camuflaj, pantaloni groși. Era octombrie, puii mei, dimineața se punea bruma. Pictoru’ – într‑un hanorac, pantaloni cu vedere la glezne, o băsmăluță la gât și‑o cipilică‑n cap. „Bă, Cornele, zice vicele, o să te cam strângă frigu’.“ „Nu‑i problemă, domn’ vice, răspunde artistu’, că mă încălzesc de la efort, în timp ce urcăm.“ Până la stână am mers cu un Aro de la primărie și după ce s‑a terminat drumu’ forestier am luat‑o la picior. Pe măsură ce înaintam prin pădure, tot mai rece. A‑nceput pictoru’ să dârdâie. „Bă, Cornele, să nu‑ți clănțăne dinții prea tare, că sperii mistreții“, zice unu’ din avocați. Noi poștiserăm o țuică în Aro, să ne‑ncălzim, da’ artistu’ a refuzat, că el nu servește așa devreme. Dup-aia am ajuns la un pârâu care formase pojghiță de gheață pe maluri, l‑am traversat sărind din piatră în piatră. Pictoru’, fiind în adidași, cred că a alunecat și s‑a udat, că începuseră să‑i tremure picioarele, ziceai că‑i electrocutat."

IONUȚ ȘENDROIU (n. 1968) a absolvit Facultatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila“ din București în 1996. În timpul rezidențiatului (2000–2003, Bucureşti) începe să colaboreze cu diverse publicații. Din 2006, lucrează ca medic de bord pe diferite nave de foraj maritim. În 2023 a publicat la Humanitas volumul de memorii Navetist la tropice.