Varieteu pe apa

0Autor: John Barth
Rating:
Editura: Nemira

La unul din cenaclurile bucureştene, o voce profesorală reclama prezenţa unui critic important care să fie gata de comentariu la orice nouă lectură. Bineînţeles, gândea strident vocea, criticul să nu aibă talent literar sau să fie unul minor sau cel mai bine doar să fi ratat - precum bornele kilometrice - toate speciile ori cockteiluri de specii literare. Un fel de monstru, o cultură de microbi literari, care bineînţeles îi va recunoaşte şi numi la toate operele literare, dar - şi aici sună paradoxal - este şi în stare să găsească frumuseţile, rotunjimea, perenitatea unei opere. Un astfel de critic sterp literar îmi pare de fapt o contradicţie, o anomalie a literaturii.

Ce e critica în fond? O poveste, o interpretare coerentă asupra unei opere. Presupune - pentru a fi receptată cu autoritate - stimulii curiozităţii, indicii siguranţei textuale, forme de amânare şi seducţie. Este o odă - fie ea şi la modul negativ - asupra unui obiect propus cultului public. O recomandare - şi trebuie citit cuvântul în sensul de reclamă motivată - sau o interdicţie - datorată de obicei apelor neprecizate ale operei.

În aceste condiţii, distincţia mea adresată atunci vocii stridente că de fapt există două tipuri de comentatori - unii seci literar, dar buni istorici / teoreticieni literari, alţii, în egală măsură şi critici şi creatori cade de la sine. Primii nu pot fi critici, lipsindu-le intuiţia, farmecul, lumina interioară a propriului discurs. Nimeni n-ar confunda în pictură un meşter fabricant de viori sau un istoric al muzicii ori al instrumentelor cu un violonist.

Am realizat această lungă introducere pentru a încerca să motivez o prejudecată faţă de John Barth. Mă refer la calitatea sa de teoretician al postmodernismului în special din studiile Literatura epuizării din 1967 şi Literatura reînnoirii din 1980. Mi se părea evident - în lumina acestei gândiri neieşită însă la suprafaţă până acum - că voi găsi în romanul său clişeele postmoderne obişnuite, ironia, lumea dizolvată, fragmentarismul, kilogramele de textualism. Am privit această scriere cu mari rezerve, crezând că nu e decât o anexă, o exemplificare a teoriilor sale, într-un cuvânt o experienţă literară ratată - ajunsă din cauze de snobism cultural să fie tradusă în română. Presupuneam că fanii postmoderni vedeau un idol în John Barth şi ajunseseră la faza degenerată când îi venerau până şi eşecurile.

Prejudecăţi. Din genul pe care le au toţi cei care ezită să deschidă o carte: am crezut că", l-am respins fiindcă". Ei bine, acum pot să fiu sigur că am pierdut o incertitudine. Eram involuntar în trecut de acord cu acea voce stridentă. Un critic îl puneam involuntar sub acelaşi semn al egalităţii cu o fiinţă lipsită de har. După lectura romanului lui Barth, situaţia se inversează. Un critic este cel puţin un talent literar important, autentic.

Varieteu pe apă constă în reconstituirea în maniera lui Joyce a unei zile importante a naratorului Todd Andrews din anul 1937. Acest efort de înţelegere a zilei de 21 iunie a fost realizat în mulţi ani ulteriori - 19 mai precis -, a presupus mai multe studii care au dus la eliminarea sau accentuarea anumitor evenimente. Constatăm împreună cu naratorul că alegerea unei zile anumite şi reconstituirea în scris măcar verosimilă a scenelor prin care trecem este o operaţie foarte dificilă. Realitatea şi gândurile în viteza lor se dovedesc dincolo de puterea cuvintelor, aşa că trebuie să ne mulţumim cu potenţele verbale, deşi cunoaştem că părţi importante din ceea ce s-a întâmplat, dacă nu cele mai importante au fost omise.

Găsim în acest roman o stranie poveste de iubire, un triunghi conjugal liber consimţit, reconstituirea unui şir de tabieturi, o manieră specifică a eroului de a se împrieteni mai ales cu bătrâni - poate că e o formă de a avea acces la o istorie orală, - un episod absurd din Primul Război Mondial, prezentarea unei cariere de avocat cu cazuri şi chiţibuşerii specifice, urmările capriciilor unor milionari.

Esenţială pentru acea zi este însă încercarea de sinucidere a naratorului, aşa că toate lucrurile pe care le face le consideră finale - era să fie ultima lui zi de viaţă - deşi nu dă niciun semn persoanelor cu care vorbeşte. Pentru a se convinge de necesitatea sinuciderii, el se foloseşte de mai multe teze constituite într-un raţionament (generat probabil şi de eşecul lui amoros) pe care voi încerca să-l discut:

I. Nimic nu are valoare intrinsecă.

II. Motivele pentru care oamenii atribuie anumite valori lucrurilor sunt, în ultimă instanţă, iraţionale.

III. Aşadar nu există, în ultimă instanţă, nici un motiv pentru a evalua nimic.

IV. A trăi înseamnă a acţiona. Nu există nici un motiv finalist pentru a acţiona.

IV. Nu există nici un motiv finalist pentru a trăi - la care se va interpola după eşecul anihilării proprii propoziţia - (sau pentru a te sinucide).

După cum ştim, orice lucru are un început, o sursă, o găină primordială. Ei bine, în cazul valorii, sursa se găseşte fie în om, fie în Divinitate. Personajul Todd Andrews trăieşte cel puţin mărturisirilor sale într-un mod tipic nereligios, trage cu păhărelul, i se pare firesc adulterul, are principii morale sau laxe sau uşor inexplicabile. Nu crede însă nici în oameni - fiinţe care generează multă deziluzie şi răutate, negându-şi propriile valori. Prin urmare, nu preţuieşte posibilele surse ale valorii.

Dar să ne gândim dacă existenţa în sine are valoare pentru că Todd în următoarele propoziţii va nega însăşi semnificaţia vieţii şi apoi a morţii. Este o clară perspectivă nihilistă. Dacă orice nu are valoare, dacă totul este relativ - să numesc şi perspectiva corelativă - atunci pot să fac orice sau să nu fac nimic, ceea ce ar duce la aceeaşi lipsă de semnificaţii.

Dar ce este valoarea în sine? Nu cumva o dogmă a raţiunii! O formă de apreciere a lucrurilor realităţii? Nu conţine valoarea în sine un model, un superlativ absolut? Nu este valoarea un tipar, un sistem de măsurare ori de înţelegere a lumii? Când spui că nimic nu are valoarea intrinsecă folosim verbul posesiei - A AVEA. Adică a poseda, a avea ca atribut. Valoarea este însă adăugată, nu înnăscută. Este sensul adânc, dar nu inerent al lucrului. Valoarea ţine de societate şi de percepţia ei asupra realităţii, nu de fiinţa studiată. Are un teren în toată întinderea sa noţiunea de metru? O sticlă cu lapte conţine oare şi câteva grame pure de gust? O capodoperă picturală are în vreun colţ al ei vreun semn caracteristic doar capodoperelor? Fără îndoială, orice valoare este o convenţie acceptată, o formă de orientare prin lumea de aici şi acum. Prin urmare în prima teză, Todd a descoperit doar caracterul adăugat al valorii, convenţionalitatea sa şi - cum caută motivaţii pentru sinucidere - a se citi grava neînţelegere a lumii - trece la atitudinea radicală de a nega orice convenţie, orice valoare. El se comportă în roman ca un om cu valori prestabilite - dar în acelaşi timp teza sa îi dinamitează întreaga viaţă, o lipseşte de suportul semnificativ.

Dacă ar fi să ne luăm după teza lui Todd, toate mişcările din ziua respectivă puteau foarte bine să nu fie făcute, întrucât nu au nicio importanţă.

Până la urmă orice relaţie între oameni se derulează conform unor convenţii - prietenia, subordonarea, filiaţia - şi suntem aceştia de azi datorită respectării continue a acestora. Putem fi doar între limitele jocului social, al convenţiilor. Doar în atmosfera socială a valorilor dincolo de care pândeşte într-adevăr neantul, golul, vidul.

Consecinţa unei asemenea doctrine ar duce la o imediată anihilare a speciei umane. Dacă nimic nu are valoare intrinsecă, atunci nici mamele nu ar avea sens să-şi nască fiii, întrucât comit un gest fără sens şi oricum aduc la lumină fiinţe destinate morţii. De asemenea cândva amintirea acelor mame va dispare, la a treia, a patra, a cincia generaţie.

Să cercetăm acum dacă iraţionalitatea motivelor din teza a doua poate provoca nefericirea. E clar, odată stabilită convenţia unei valori, nu mai sunt multe de spus. Valoarea a devenit dogmă, formă obligatorie de comportament. Valoarea ierarhizează şi obligă, lăsând însă uneori opţiunea de a nu participa la ea. Posibil ca trecerea de la valoare - discutabilă - la dogmă (de neclintit) să fie datorată unei simţiri fanatice, nu raţiunii. Dar de ce acest lucru să constituie o motivaţie de sinucidere? Doar avem continuu două sisteme de percepţie a lumii, unul al sentimentelor, altul al raţiunii, unul artistic, altul ştiinţific. Probabil că toţi cei fideli unui anumit sistem de percepţie ar trebui să se sinucidă fiindcă există şi celălalt împreună cu sumedenia lui de manifestări.

Următoarele trei teze ale lui Todd Andrews sunt nişte propoziţii logice discutabile. Nu reiese într-un mod clar din premise concluzia. Se creează - e adevărat mascată de negaţie - o egalitate forţată între verbele a evalua, a acţiona şi a trăi. Dacă nu poţi evalua nimic, nu poţi acţiona. Dacă nu poţi acţiona, nu ai de ce trăi. Din acest punct de vedere, bebeluşii nu ar trebui să supravieţuiască. Ei nu evaluează, nu acţionează. Sau infirmii. Sau nebunii. Sau 98 % din populaţie acuzată de cei 2 % că nu gândeşte. Sau invers.

Personajul Todd Andrews vorbeşte despre valori ca despre nişte măşti. A libertinului, a cucernicului, a cinicului. Dar care e adevăratul nostru chip? De ce ar fi acesta de acum în care dezvăluim natura măştilor de dinainte? Fericirea este o mască, în schimb tendinţa de distrugere a valorilor o formă de adevăr? De ce nu invers!

Mai multe detalii despre carte aici.

Scrisa de Gabriel Adrian Mirea

Spune-ti parerea!

Calatoria Feliciei

0Autor: William Trevor
Rating:
Editura: Nemira

Trebuie sa recunosc ca de mult timp nu am mai citit un roman pe care sa nu-l pot lasa din mana, precum Calatoria Feliciei (Editura Nemira). Coincidenta sau nu, al 13-lea roman scris de William Trevor este unul al explorarii laturii intunecate a mintii umane, un roman cu accentele unui film de Hitchcock, cu un suspans perfect tesut si cu o poveste ce oglindeste cu un realism tulburator Anglia contemporana.

Felicia, o tanara fata dintr-o localitate izolata din Irlanda, traieste o viata anosta pana la aparitia unui tanar fermecator care pare indragostit de ea. Intoarcerea lui in Anglia si sarcina pe care o descopera la scurt timp sunt catalizatoarele care o determina pe Felicia sa porneasca intr-o calatorie disperata in cautarea iubitului ei. Cu date prea putine, ea ajunge sa rataceasca pierduta in puternica zona industrializata a Birminghamului, pana cand il intalneste pe domul Hilditch.

Domnul Hilditch este in aparenta un mic burghez linistit, apreciat si respectat in societate, pasionat de gastronomie si de colectii. Desi Trevor ofera nenumarate indicii care sa ne dezvaluie adevarata pasiune de colectionar a lui Hilditch (care aminteste de cea a vestitului Colectionar a lui Fowles), concluzia pare a nu fi niciodata una finala.

Personajul Hilditch este foarte asemanator cu alt personaj de referinta al literaturii engleze: contele Fosco (Femeia in alb, Wilkie Collins). Amandoi incep prin a fi niste uriasi bonomi, pasionati de mancare, oameni inteligenti si fermecatori. Dar precum Fosco, Hilditch este un iscusit paianjen ce tese in jurul Feliciei o plasa perfecta a disimularii si o atrage tot mai adanc in barlogul sau. Suspansul este cu atat mai ridicat, cu cat observam modul linistit dar perseverent cu care Hilditch se apropie de prada sa.

Chiar daca Trevor a fost criticat ca nu a reusit sa construiasca personajul Feliciei suficient de bine, Hilditch este insa un joc de puzzle pus cap la cap de un maestru. De la patima pentru mancare, pasiunea pentru colectii, Trevor patrunde adanc in mintea psihopatului burghez, explorand teme spinoase precum un amagitor complex oedipian, ce se transforma sub ochii nostri intr-un abuz infiorator.

Provenienta personajelor este si ea justificata prin numeroase referinte si ironii legate de relatia incordata intre Anglia si Irlanda. Astfel, prin scurte referiri la diferentele dintre "salbaticii" din Irlanda si civilizatia engleza, Trevor duce un pic mai departe romanul, spre taramul politic si al conflictelor ce macina Marea Britanie.

Calitatea prozei lui Trevor este exceptionala, captivanta prin cadenta impusa de autor, prin felul in care isi conduce cititorul si prin luminozitatea scriiturii. Calatoria Feliciei ofera o lectura intensa si captivanta, o incursiune in Anglia secolului XX si o trista lectie de viata.

Mai multe detalii despre carte aici.

Scrisa de Ana-Maria Petritan

Citeste cele 3 COMENTARII si spune-ti parerea!

Nud cu insula

Titlu: Nud cu insulă
Autor: Alvaro Pombo
Rating:
Editura: Nemira
Anul aparitiei: 2007
Traducere: Ileana Scipione
Numar pagini: 320
ISBN: 9789731430485

Dincolo de imaginea idilică pe care o serveşte la început despre o lume exclusiv feminină, romanul lui ílvaro Pombo poate fi citit ca o frumoasă demonstraţie a unui lucru pe care tot el îl afirmă: "Bărbaţii sunt mai simpli decît femeile, fiinţe mult mai complexe şi interesante. În plus, acestea au mai mult relief decît bărbaţii, atît în opera, cît şi în viaţa mea, unde există femei foarte curajoase, îndrăzneţe, amuzante şi fascinante." Enunţul, citat şi ca motto pentru prefaţa cărţii, simplifică prea mult chestiunea nerezolvată a comparaţiei dintre bărbaţi şi femei, în plus, cred că poate fi contrazis în diverse moduri, mai mult sau mai puţin elegante. Ceea ce contează însă este felul în care demonstraţia, cum spuneam, frumoasă, îşi înghite autorul şi îl contrazice.

Lumea pe care o imaginează ílvaro Pombo este una dominant feminină, o insulă izolată orgolios, în care nebunia şi frivolitatea sunt forme artistice, nuanţate de acreala de domnişoare bătrîne, gustul lor pentru lichior de anason şi delăsări perfect ordonate. Dintr-o asemenea atmosferă vine relatarea naratoarei, la început afectuoasă faţă de familia ei excentrică (a fi altfel decît ceilalţi e semn de nobleţe), mai apoi căutînd să se elibereze de un întreg repertoriu de minciuni şi trădări (nobleţea nu te scuteşte de deziluzii).

Crescînd într-o casă de femei - tipologii fine, pe care ílvaro Pombo le salvează de la a fi banale şi previzibile pentru că analiza sa, împreună cu analiza cititorului, sunt acoperite de povestirea lentă, atentă la detalii şi sensuri -, naratoarea s-a asociat, în mintea mea, altor figuri, literare sau nu, care vin dintr-o asemenea atmosferă. Întreaga lor apariţie este specială: dezinvoltă şi liberă, sau pasivă şi ambiguă, în fine, de un farmec care poate fi explicat, dar care nu le reduce stranietatea. De aceea femeile de pe insula La Marana, cu toată îngîmfarea lor şi cu toată lenea lor, tradusă în neimplicare, îţi plac fără drept de împotrivire, te cuceresc consecvent. Cele două figuri principale - Clara, mama naratoarei, şi Lucí­a, sora ei - sunt, o spune mătuşa Lucí­a într-unul din monologurile ei delirante, geniale, adică impertinente, invincibile, o nesuferită şi o nebună cu inima dură.

Deşi în centrul poveştii - spun poveste, fiindcă de acţiune nu se poate vorbi, ce se întîmplă e fie terminat, din amintirile mamei şi mătuşii, fie proiectat într-un viitor de care nici uneia din familia nu îi pasă - este insula, domeniul ostil celor din afară, guvernat de mîna fermă a lui Fraulein Hannah, romanul se referă vag la războiul civil din Spania, la începuturile nazismului, la un mood al anilor treizeci. Foarte posibil ca insula izolată să fie o metaforă care să redea mai clar fastul şi rafinamentul obositor al unei lumi aflate în pragul prăbuşirii.

De asemenea, toată insistenţa acestor femei de a fi altfel, de a fi deasupra celorlalţi ar putea să dea de gîndit: diferenţele excesive nu înseamnă altceva decît o altă uniformizare. Asta ar putea explica de ce o banală întîmplare creată de unul din "bărbaţii interşanjabili" (soţul de convenienţă al Clarei pleacă sau este alungat după naşterea naratoarei, iar apoi revine, este primit cu ostilitate şi pînă la urmă acceptat) ia proporţiile unei drame. Reapariţia tatălui care nu e tată pe de-a întregul dezechilibrează tabloul de familie perfectă, în loc să îl întregească. Rolul afectiv al tatălui este jucat mai curînd de veşnicul pretendent al mătuşii, Tom Bilffinger, pe nedrept părăsit într-un colţ de nefericita mătuşă, ca şi cum i-ar fi devenit inutil şi stînjenitor.

Pe lîngă un tablou de familie, sau, mai bine spus, o suprapunere de tablouri de familie, mult mai detaliate decît le-am schiţat, Nud cu insulă urmăreşte şi maturizarea tinerei naratoare. Poate că tema e veche de cînd s-a inventat romanul, însă ílvaro Pombo o valorifică aici cu suficientă discreţie, încît să nu fie o variaţiune de trecut cu vederea. Chiar dacă femeile acestei cărţi, amuzante şi inteligente, adorabile şi răutăcioase, nu sunt mai complexe decît personajele masculine, deşi le pun în umbră, asta nu înseamnă că demonstraţia lui Combo nu a dus la nici un rezultat: o scriere muzicală, elegantă şi neapărat cu o notă utopică, puţin incoerentă, ca monologurile unei mătuşi, iar dacă ar fi să o reduc la un singur cuvînt: fermecătoare.

Citeste cele 2 COMENTARII si spune-ti parerea!

Fratele lui Rousseau

0

Autor: Stephane Audeguy
Rating:
Editura: Nemira

Nu am mai dat demult 5 stele unei carti si trebuie sa recunosc ca duceam lipsa unui roman care sa ma impresioneze. L-am gasit cu surprindere intre copertile unei carti din colectia Babel, a unei edituri despre care stiam ca se "ocupa" mai mult cu un gen care nu este pe gustul meu.

Surprinderea a venit insa din cauza ca ma asteptam ca titlul sa fie un artificiu, un truc pentru a vinde un roman mediocru. Mi s-a parut prin urmare o idee proasta la inceput, in ciuda scurtei descrieri citite pe site-ul Nemira. Ce-i drept, sa afli ca vestitul Jean-Jaques Rousseau a avut un frate care a disparut in mod misterios, despre viata caruia se cunosc trei-patru informatii este intrigant si are, dupa parerea mea, efectul scontat de a te determina sa citesti. Te gandesti ca cine-stie-ce i s-a intamplat.

In realitate, Francois Rousseau putea sa nu aiba nici o legatura cu vestitul filosof. Faptul ca ii este frate a fost, asa cum crezusem la inceput, prilejul de a scrie romanul. De ce sa scrii un alt roman, care functioneaza ca un bildungsroman? Pai pentru ca, uite, omul asta a existat, nu stim nimic despre el, hai sa ii fabricam o viata.

Dar ce viata! Asadar, numele de Rousseau nu are nici un merit pentru succesul romanului. Stephane Audeguy construieste un personaj socant pe care il urmareste, prin prisma, culmea, a naratiunii la persoana intai, de-a lungul vietii. Il arata copilul-marioneta de pana la sapte ani, cand locul i-a fost luat de fratele nou-nascut, Jean-Jaques; apoi libertinul care si-a trait viata intr-o placere carnala continua, ocupandu-se cu mici inselatorii, pasionat de mecanica, adorator, in stilul pagan, al Naturii. Nu este socant faptul ca data de 14 iulie 1789 il gaseste intr-o celula din prea-goala-pentru-faima-ei Bastilie, si nici ca acolo este pus la curent cu opera marelui marchiz de Sade, care ii este "vecin".

Prin urmare, ce alta "reteta" de succes decat un roman cu tenta sexuala, atat de apreciat de cititorii contemporani? Presupunand ca ar fi doar atat, Fratele lui Rousseau nu cade in capcana romanelor de acest gen. Momentele in care se abordeaza acest aspect al vietii lui Francois sunt tratate in cateva paragrafe cel mult. Fraze socante, imagini pe masura, dar nu intinse pe pagini care par ca nu se mai termina.

Romanul insa isi primeste cele 5 stele si pentru ca este o lectie de istorie. Evenimentele din viata "fratelui" sunt incadrate perfect de acesta in perioda in care au loc, adica in secolul XVIII. Afli despre seceta din 1705 din tinutul Provence si ce a insemnat ea pentru economie, cum aveau loc executiile, despre Justitia Parisului de la jumatatea secolului, societatea de atunci, filosofii, liber-cugetatori, inventii si multe altele. Mai mult decat atat, eu una m-am repezit de multe ori la Wikipedia sa verific veridicitatea unor informatii.

Cinci stele, din nou, pentru ca Fratele lui Rousseau nu este doar povestea lui Francois Rousseau. Este si o culegere de povesti exact cat trebuie de amanuntite ale personajelor care i-au "marcat" viata in vreun fel, personaje la fel de "originale" ca si el.

Neajunsuri, poate ar fi cateva, dar nu mi le amintesc acum. Nu stiu despre voi, dar eu una ma duc sa il cunosc pe autor la Gaudeamus. Am inteles ca este prezent acolo vineri si nu as vrea sa ratez ocazia. Se pare ca am inteles gresit. Nu vine la Gaudeamus. Poate la anul.

Mai multe detalii despre carte aici.

Scrisa de Raluca Alexe

***post sponsorizat

Citeste cele 5 COMENTARII si spune-ti parerea!