Pentru că este o lună închinată iubirii, pe care fiecare o sărbătorește în felul său, ne-am gândit să vă povestim despre cele mai frumoase scrieri de gen care ne-au încântat pe noi de-a lungul timpului.

Fie că vorbim despre pasiune, dragoste prietenească, iubiri pierdute și regăsite sau neîmpărtășite, fie că vorbim despre credință, loialitate, răbdare și chiar picături de nebunie, toate acestea sunt părți ale aceleași realități. O realitate care transcende timpul, spațiul, diferențele culturale și orgoliul pentru a face loc, timid ori năvalnic, unui sentiment universal, pe care, însă, fiecare îl trăiește în manieră personală.

Cum am trăit noi aceste povești și ce ne-a impresionat, citiți în rândurile de mai jos:

Cea din urmă dragoste a prinţului Genghi
În desăvârşita povestire orientală a Margueritei Yourcenar intitulată Cea din urmă dragoste a prinţului Genghi, preaîndrăgitul de către femei prinţ Genghi se retrage în sihăstria muntelui. Ajuns în cel de-al cincizecilea an al vieţii, Genghi, cel atât de frumos şi de dedicat plăcerilor trupeşti, simte că trebuie să-şi facă ieşirea din lume.

Îmbătrânit de-acum şi aproape orb, prinţul nu mai este căutat de mulţimea de femei frumoase. Numai Doamna-din-satul-florilor-ce-mor, cea mai neînsemnată dintre fostele iubiri ale lui Genghi, vine deghizată ca să-i stea alături până ce prinţul va închide ochii. Ea îl venerează în ciuda decăderii lui trupeşti. În pofida devotamentului ei absolut, prinţul îi va răspunde prin cruzimea uitării. Povestirea aceasta aduce în prim plan din nou chestiunea fidelităţii sentimentelor. E un altfel de Dragoste în vremea holerei orientală şi miniaturală, problematizând despre sursa dragostei: îl iubim pe celălalt pentru trupul său ori pentru sufletul şi caracterul lui?
(Anca Giura)

Maestrul şi Margareta, de Mihail Bulgakov, este o carte plină de atemporalitate, sacralitate, magie şi iubire. Maestrul este scriitorul unui roman despre Ponţiu Pilat şi Iisus, un scriitor care renunţă la tot după ce îşi arde manuscrisul. Margareta este iubita acestuia, mereu loială Maestrului şi muncii sale, dispusă să îl însoţească pe însuşi Diavolul la Balul acestuia pentru a i se împlini o dorinţă.

Nevoia de iubire, de sacralitate, nevoia de a crede – într-un el şi o ea, în ei înşişi, în creaţia lor, în viaţă. Este un roman diferit, care face trimiteri la Faust, plin de ambiguitate, cu trei planuri care se intersectează la un anumit punct: Diavolul ia chipul iluzionistului Woland şi coboară în Moscova, Ponţiu Pilat vorbeşte cu Iisus, aproape împrietenindu-se cu acesta, iar Maestrul este într-un azil, departe de lume, amintindu-şi de Margareta. Iubirea dintre ei se aude ca un ecou în spatele acestor lumi pline de semnificaţii, într-un loc fără speranţă …
(Raisa Stoleriu)

Adam și Eva
În Adam și Eva am descoperit un Liviu Rebreanu aproape sentimental, care m-a șocat dincolo de realismul psihologic cu care mă obișnuise, prin acest pseudoroman în care se amestecă tradiții și credințe arhaice, o istorie a mentalităților pe scurt și o poveste de dragoste. Fiind considerat de critică un amalgam de nuvele-capitole, acestea poartă nume de femei, dintre care amintim Navamalika, Isit, Maria, Yvonne și, în cele din urmă, Ileana, revelându-se, în final, o singură femeie care provoacă o iubire ce trece dincolo de barierele timpului.

O poveste despre metempsihoză și dragoste-pasiune, care începe în India antică, trecând prin Egipt, Babilon, Germania, Franța, pentru a ajunge în România secolului XX. Un el și o ea care se găsesc și se pierd, pentru a se regăsi din nou, sufletele lor alternând între vieți și morți succesive, care îi permit lui Rebreanu să construiască o scriere pe cât de fascinantă, pe atât de romantică, departe însă de clișeele genului. Chiar dacă veți urmări mai mult firul poveștii, stând cu sufletul la gură pentru a desluși deznodământul poveștii sau dacă vă veți bucura de trimiterile istorice și culturale, este o lectură care nu trebuie să vă scape...mai ales în această perioadă.
(Alice Teodorescu)

Dragostea în vremea holerei este povestea unei iubiri de-o viaţă. Şi pentru că dragostea este răbdătoare şi ştie să ierte, Florentino Ariza îi jura iubire veşnică Ferminei Daza, o iartă după ce aceasta îl respinge şi îşi jură să o aştepte. Dragostea lui depăşeşte barierele timpului pentru că, în timp ce Fermina se căsătoreşte, face copii şi învaţă ce înseamnă viaţa de familie cu tot ce are ea bun şi rău, Florentino nu-şi mai dăruieşte inima niciunei alte femei. El trece prin viaţă urmărind cursul vieţii ei, aşteptând, încercând să-şi umple singurătatea cu frânturi de iubire fizică cu diverse şi numeroase alte femei.

Dragostea are mai multe aspecte, iar Garcia Marquez a reuşit în acest roman să le surprindă pe toate. În acelaşi timp a reuşit să convingă că dragostea nu are vârstă şi că îşi aşteaptă împlinirea oricât e nevoie. Când Florentino şi Fermina se reîntâlnesc, albiţi de vreme, trecuţi de 70 de ani, dragostea lor renaşte, mai blândă, însă la fel de reala, iar Florentino se simte răsplătit. Când citeşti asemenea poveşti, cum ai putea să nu crezi în dragostea adevărată?
(Andrea Balint)

Quo vadis
Povestea de dragoste din această carte se împleteşte cu alte sentimente puternice cum ar fi credinţa şi datoria. Un tânăr patrician se îndrăgosteşte de o creştină proaspăt convertită, dar legătura lor este pusă de la început sub semnul întrebării deoarece religia îi desparte.

Momentul de cumpănă apare atunci când încep persecuţiile creştinilor la Roma şi toţi potentaţii vremii, inclusiv eroul nostru, trebuie să participe la ele. Oare va reuşi să-şi salveze iubita de la moarte sau va pieri odată cu ea?
(Andreea Chebac)

Spuma zilelor
Cea mai frumoasă poveste de dragoste pe care am citit-o vreodată este Spuma zilelor de Boris Vian. Într-o replică suprarealistă a Parisului interbelic, Colin şi Chloe se îndrăgostesc unul de celălalt (cum altfel decât) la prima vedere. Cei doi sunt banal de frumoşi, tineri şi spirituali şi enervant de fericiţi împreună. La o primă vedere, întreaga lor lume, populată de obiecte însufleţite, animale vorbitoare şi muzică jazz, freamătă de tinereţe şi entuziasm. Ceea ce îi desparte pe Colin şi Chloe este un nufăr dezvoltat parazitar în plămânul fetei, ca şi cum natura invidioasă ar încerca să sufoce estetic exuberanţa unei inimi.

Pe mine continuă să mă încânte povestea asta pentru că, pe lângă faptul că dintotdeauna m-a atras literatura fantastică, m-am săturat de atâtea ficţionalizări ale cuplului iniţial fericit, care pe parcursul unei căsnicii sau relaţii îndelungate ajunge să răscolească prin mizeriile cangerigene ale sufletului uman până la dezgustul de viaţă. Boris Vian nu îngăduie mult-doritul happy end, dar oferă o poveste de dragoste fără egal, într-un roman cu valenţe multiple.
(Alexandra Găujan)

La răscruce de vânturi
Iubesc cartea La răscruce de vânturi de Emily Bronte pentru intensitatea trăirilor din ea. Pentru mine este unul dintre cele mai bune momente din literatură: o poveste de iubire pe care o înţelegi perfect, dar nu ai putea s-o explici niciodată altcuiva, pentru că este înţeleasă la nivel organic, iar literar rămâne doar o emoţie indescriptibilă.

Nu ştiu cum Emily Bronte a reuşit să descrie în cuvinte ceva ce nimeni nu poate descrie în cuvinte de când lumea, dar o apreciez pentru sentimentul de necesitate pe care l-a transmis prin cartea sa. Între Catherine şi Heathcliff nu au fost niciodată sărbători, lumânări, trandafiri sau alte detalii care ar certifica acum o relaţie perfectă. Între ei a fost o dragoste atât de izbitoare încât îţi taie respiraţia gândul unei legături spirituale atât de puternice, şi sunt convinsă că jumătate dintre cititorii poveştii vor să trăiască aşa ceva sau să nu trăiască deloc. Mai ales atunci când alternativa este comparaţia cu bietul Linton, personajul normal, care pare să facă viaţa atât de monotonă şi obişnuită.

Bronte a scris o carte pentru cei care respiră viaţă şi trăiesc emoţii de aer tare. Dacă aş mai putea citi o singură/ ultimă carte de dragoste, aş alege cu siguranţă La răscruce de vânturi.
(Monica Tarţa)

Invitație la vals
De o vreme mă tot gândesc cum ai putea îneca un pește. Să creezi scenariul perfect astfel încât să-i iei aerul, apa în cazul lui. O posibilă soluție ar fi să-l sufoci din interior. Privind oameni, mi-a venit instant răspunsul sub formă de întrebare: cum faci un pește să se îndrăgostească? Invitația la vals de Mihail Drumeș se înghite ușor, dar se digeră greu. E un balans permanent între „da-ul” și „nu-ul” în dragoste, o sufocare susținută, un vis intens îngrădit de greșelile realității.

Disociat de relații, un rebel al conformismului, un permanent student al „dreptului uman”, Tudor decide cucerirea Mihaelei prin insistența cu care un maior atacă un front. După un joc pudic de refuz și acceptare, Mihaela cade desăvârșită în brațele acestuia, îmbrățișare ce se va deschide și închide precum o ușă în zidul dintre totul și nimic. O casătorie efemeră, o sarcină pierdută, un posibil adulter, o răutate intenționată a lui Tudor datorită orgoliului ca ea să-l regrete cât mai mult și o acceptare pioasă a Mihaelei. Totul decade surprinzător, ca și cum după o putrefacție continuuă rezultă o dizolvare subită: „Totul s-a sfîrşit: nu-mi rămîne decît să mă sinucid.” Cam așa se îneacă un pește, și ăsta e doar începutul.
(Cosmin Popa)

Voi ce iubiri literare ați recomanda?