Editori: David Boucher, Paul Kelly
Rating:
Editura: All
[Cumpără cartea]

Cu ce m-am ales acum din lectura acestei cărţi?

Dincolo de fontul cam mic pentru stilul articolelor cu diferite nuanţe de arid, cartea asta aduce o cantitate impresionantă de informaţie, o punere oarecum la zi asupra unui domeniu în care abundă superficialitatea şi intriga, dar mai ales realizează o iniţiere în disciplina teoretică a politicii plecând de la tendinţele naturale umane şi ajungând la marile organizaţii statale şi multietnice contemporane.
Am pus un strop de nemulţumire şi altul de admiraţie la adresa acestei cărţi. Să adaug respectul pentru realizatorii antologiei, David Boucher şi Paul Kelly datorat abilităţii cu care au conciliat stilurile a 24 de autori de articole într-un algoritm textual care ar putea fi un model de redactare pentru cercetătorii tineri: un text introductiv, o biografie, ideile esenţiale, desfăşurarea într-o anume ordine a ideilor în raport cu altele similare ori cu poziţiile critice ulterioare, o concluzie care arată importanţa autorului pentru tabloul social şi politic.

Să ne înţelegem!

Cartea asta are toate trăsăturile unei enciclopedii prin faptul că au participat la ea atâţia autori, dar şi al unei dosar de idei cu tendinţe mereu retrospective ori al unui compendiu ce conţine sugestii interesante pentru posibile doctorate. De asemenea are un caracter vizibil provocator de a te trimite spre cărţile gânditorilor vizaţi şi sper ca în viitor editurile să cuprindă în planurile lor şi (re-)editarea acelor opere fundamentale.

O adevărată dilemă în cursul lecturii

Ce aş putea consemna într-un spaţiu textual relativ restrâns despre aceşti gânditori" Există oare vreo idee asupra cărora toţi gânditorii să fi răspuns în mod diferit, adăugându-i alte înţelesuri? O să încerc, dar nu foarte sigur de rezultat, urmărind criteriile binelui, dreptăţii şi adevărului, la care voi adăuga gânduri care m-au fascinat şi care mi-au lăsat gustul provocării. Ţin să mai remarc că acest volum are un vizibil caracter specializat întrucât propriile mele studii asupra lui Platon m-au purtat spre cu totul alte concluzii decât ale articolului de aici. Până la urmă înţeleg că intenţia şi contextul unui cititor creează diferenţele în interpretare. Acum las să se desfăşoare cu o fascinaţie din care nu mă pot opri ideile selectate de mine ale acestei cărţi.

În prefaţă

După ce se detaliază principiile care au dus la realizarea acestui ghid de filozofie politică, ni se aminteşte de negaţia din 1936 a lui A.J. Ayer la adresa filosofiei prezentată ca lipsită de sens după ce plecase de la întrebarea: Ce anume împiedică filosofia să ajungă la adevăruri universal acceptate? Se pare că sunt piedici de limbaj, conceptele nu au aceeaşi plasă de sensuri în toate limbile, sunt deseori ambigue, există probleme de autoritate a cuvintelor, de schimbare a registrelor - cuvântul democraţie a trecut de la un sens peiorativ la unul de laudă. Contextul se schimbă şi răspunsurile sunt diferite din cauză că societăţile vizate sunt diferite. Una este democraţia din Grecia lui Pericle care se referea la o cetate-stat, alta democraţia din SUA care subînţelege o confederaţie. Să remarc şi o idee despre istorie care nu trebuie să aştearnă o sumă de răspunsuri la o dilemă, ci să identifice şi să înţeleagă procesul de schimbare al contextului.
Tot din registrul acuzelor să adaug şi sublinierea hiatusului care există între teoria şi practica politică. Filosoful politic are tendinţa de a vedea oamenii şi obiectele doar ca pe mijloace în vederea unui scop, în schimb politicianul caută utilitatea nu numai în relaţiile sale, dar şi în lecturi.
Ar fi de menţionat şi plânsul lui

Allan Bloom

la adresa modernităţii care se dovedeşte incapabilă să mai emită judecăţi de valoare. Totuşi un alt gânditor remarcă faptul că operele clasice sunt în continuare valabile şi au o amprentă vizibilă în modul cum funcţionează statele de azi. Şi de asemenea americanul nu ţine seama de natura intrinsecă umană care este inevitabil interpretativă, purtătoare a unui anumit punct de vedere şi a unor prejudecăţi.
Ţin să notez că am găsit după străbaterea celor 5 criterii care au dus la selectarea celor 24 de gânditori - Antichitatea, Evul Mediu, Perioada modernă iluministă şi antiiluministă şi Perspectivele secolului XX - că singura autoritate universal acceptată este raţiunea umană.

Despre Bine

Sofistul Protagoras

credea că dacă oamenii ar fi să aleagă cele mai bune practici convenţionale, fiecare le-ar alege pe ale sale, chiar şi după ce le-ar analiza pe toate. ( este exprimată indirect neîncrederea în tendinţa liberală umană)

Socrate

afirmă că nu trebuie să răspundem la rău prin rău, deoarece cei mulţi fac binele sau răul la întâmplare. ( Să notez totuşi că Socrate nu comunică direct cu cei mulţi, ci cu reprezentanţii lor, în special sofiştii. Cei mulţi s-ar traduce prin gura lumii sau opinia publică. Şi recunosc aici, ca în Luceafărul lui Eminescu, omul aflat sub zodia norocului)

Platon

consideră că pentru fiecare lucru există un contrar şi de aceea vorbeşte de un bine şi un rău natural, dar pentru a-l recunoaşte avem nevoie de un filosof. Un meşteşugar poate face un produs de calitate, dar numai filosoful se va putea pronunţa dacă acesta contribuie la fericirea umană. ( Din păcate, azi filosoful s-a retras în turnul său Babel, ajungând de neînţeles şi de aceea de ignorat pentru un meşteşugar. Cât despre binele natural, noţiunea e discutabilă chiar şi la Platon întrucât solicită prezenţa unei instanţe superioare, a unui om dedicat cunoaşterii binelui. )

Sf. Augustin

referindu-se la societate, văzută ca o specie de prietenie, se întreabă ce se cuvine şi cum să iubesc? Crede că un popor este o comunitate de oameni unită de dragostea comună pentru aceleaşi lucruri. Toţi oamenii oscilează întotdeauna între caritate şi egoism, păcat care duce la crearea tuturor relelor. Caritatea prin dăruirea spre alţii duce la empatie şi fericire. Egoismul prin dăruirea spre sine pricinuieşte resentiment, mândrie arogantă şi ostilitate. ( mă gândesc aici la dilema dintre pesimişti şi optimişti în privinţa traiului din România. Primii afirmă că suntem într-o ţară plină de defecte, cu oameni pe care nu te poţi baza. Ceilalţi se împotrivesc punctând mulţimea de lucruri frumoase din jurul nostru. Unii văd doar vid acolo unde ceilalţi admiră realizările locului. Ostilii şi caritabilii. Sunt totuşi şi stări preţuite de ostili. Să nu uităm povestea cu tradiţiile la care revin grupurile de oameni. E posibil ca acei mulţi să nu aibă conceptul de ţară, să nu poată depăşi în imaginaţia lor propriul orizont. Şi atunci esenţială este privirea - dispreţuitoare sau generoasă)

Niccollo Machiavelli

se opune cu ideea că nu există nicio ordine naturală a sufletului, prin urmare nicio ierarhie a valorilor. Oamenii nu fac bine decât dacă e absolut necesar. Iată şi un citat adresat principilor: "e condamnabil cel care foloseşte violenţa ca să strice, nu cel care o foloseşte ca să repare" ( biologia îi contrazice afirmaţiile referitoare la ordinea naturală. Fiecare simţ ori calitate umană are corespondent un anume centru nervos. Azi se compară creierul cu un uriaş computer în care legea principală este ierarhia. În fond nevoia exterioară de ierarhii sociale reface lanţul de transmisie nervos. A doua propoziţie arată că Machiavelli este pe de-o parte din categoria pesimiştilor, apoi că vorbeşte mai degrabă de binele politic ori economic. Mă gândeam că pentru a primi un bine, solicitantul trebuie să poarte însemnele nevoii de bine: foamea, costumul de cerşetor, figura spăşită, boala, etc. Cât despre sfatul legat de violenţă adresat conducătorilor, să adaug aici contextul la care se referă - al unui principe ce are de guvernat un stat corupt şi măcinat de infracţiuni. Actul de violenţă este aici asemănat actului de vindecare al unui doctor. )

John Locke

punctează faptul că a adăuga munca la ceva constituie semnul luării în stăpânire şi dă unei persoane îndreptăţirea la un lucru - spre exemplu, la culegerea unui măr.( munca pare să devină în acest sens cea care aduce valoare asupra unui obiect şi ar constitui prin urmare secretul filosofului aristotelic. Problemele încep când relaţionăm munca şi proprietatea când deja Locke se vede nevoit să precizeze o suită de nuanţe)

J.S. Mil

l scapă şi el o întrebare dificilă: Ce face o viaţă să meargă bine sau să aibă valoare? ( Munca? Generozitatea? Iubirea? Urmărirea virtuţii! Cred că răspunsul depinde de interesul dominant al individului. Dacă îl vor atrage banii, va afirma că trebuie să vorbim de un personaj din Top Forbes. Dacă este unul atras de succes, va fi reamintită vreo vedetă de Tv. Dacă este înclinat spre bine, atunci se poate aminti de un inventator sau de un doctor remarcabil. Diferenţele par de neîmpăcat, deşi Platon afirmase în Antichitate că toate trăsăturile virtuţii acoperă acelaşi conţinut şi numind una, le înţelegem şi pe celelalte)
În secolul 19, Marx precizează că muncitorul trăieşte patru forme de alienare în raport cu: 1. produsul muncii (care aparţine angajatorului) 2. actul producţiei (munca este văzută ca suferinţă şi slăbiciune) 3. cu fiinţarea ca specie (muncitorul se simte dezumanizat) 4. cu alţi oameni (apare înstrăinarea în orice relaţie socială). ( în aceşti termeni nu prea se întrevăd soluţii pentru îndepărtarea alienării decât cel mult în privinţa primului punct - redirecţionarea produsului muncii către angajat. Totuşi angajaţii care au fost plătiţi în produsul muncii lor s-au dovedit incapabili să-l vândă mai departe. Apare un nou tip de alienare, cea comercială. Cât despre celelalte forme, cum s-ar putea schimba percepţia asupra muncii, mai ales că această gândire negativă a ajuns un refren între angajaţi de genul: iar încep o săptămână lungă. Cum s-ar putea îndrepta dispreţul faţă de muncitor atât timp cât sunt promovate mediatic doar alte tipuri de succes de oameni. Şi mai ales cum ar putea fi învins sentimentul de alienare de categorie a patra, cel caracteristic egoiştilor, persoane neîncrezătoare în nimeni şi care percep orice nouă relaţie ca pe un nou război! )
La final, despre

Nietzsche

constat că de fapt nu merge dincolo de bine şi de rău, ci mai degrabă neagă rolul opoziţiei bine-rău. ( Este de fapt o sinteză mascată, o rezolvare în cheia aparenţei. Şi apoi dacă binele şi răul sunt contestabile, atunci legea însăşi devine caducă! )

Despre Legi

Sofiştii

: Trasymachios consideră indivizii fiinţe izolate aflate în competiţie reciprocă, de aceea numai cei puternici fac legile şi doar în favoarea lor, iar Antiphon stabileşte nişte limite operaţionale, observând că regulile nu îi împiedică pe cei nedrepţi să le încalce sau pe victime să nu sufere. De asemenea, legea nu favorizează victima care trebuie să producă dovezi că infracţiunea s-a produs, dovezi accesibile şi făptaşului. Vinovatul este liber să şi mintă, în timp ce victima este dezavantajată de faptul că trebuie să spună doar adevărul. ( să observ înainte de toate că şi victimele pot minţi la judecată şi au de asemenea acces la dovezile produse de acuzat. E necesară o instanţă de conformitate cu adevărul - şi aici există fie ameninţarea cu închisoarea în cazul minciunii, fie jurământul pe o carte sfântă. Dacă Trasymachos ar avea dreptate, nici nu ar avea rost ca victima să meargă la judecată, având în vedere că legea l-ar proteja doar pe acuzat, ca persoana cea mai puternică. Totuşi această părere dăinuie până azi şi oamenii puternici au grijă prin lege foarte mult de posesiile şi mărirea lor. O observaţie rămâne pertinentă, însă doar cu un rol constatator: în ciuda oricăror legi, vor exista mereu încălcări ale lor cât şi victime care nu se pot proteja doar prin lege. )

Socrate

afirmă că foarte puţini oameni par să caute înţelepciunea. De asemenea a fost favorabil prezenţei experţilor în politică ( Şi cu toate astea, înţelepciunea generează legea. Toţi strigăm asupra nedreptăţii legii, dar cum s-o facem mai dreaptă, puţini încearcă fiindcă asta presupune studiu îndelungat, perseverenţă, luptă. Azi nu mai e la modă de altfel cuvântul înţelept, ci acela de expert. Când un guvern calcă prea vizibil în străchini apelează la experţi - în general sunt folosiţi doar pentru a drege oalele stricate după care sunt îndepărtaţi de către neprofesionişti. )

Toma de Aquino

caută soluţii pentru a impune limite unui tiran, dar se întreabă dacă mulţimea care nu are niciun pact cu tiranul şi îl dă jos prin revoltă, nu ar putea duce la un rău mai mare. ( limitele unui tiran sunt date tot de legi; caracterul tiranic provine din neaplicarea lor sau din interpretarea nepotrivită. Din precedente, din conexiuni fără context, din subterfugii. Până la urmă tirania este o chestiune de interpretare răuvoitoare. Cât despre rolul revoluţiilor, se pare că încă din secolul 3 se prevedea că alungarea unui conducător nu aduce automat după sine o stare mai bună social. Apar imediat grupurile de interese şi mafiile locale. )

Marsiglio din Padova

crede că legile sunt legitimate voluntar de popor în mod public şi deschis.( condiţia esenţială este de a-i simţi în permanenţă pe reprezentanţii poporului ca persoane legitime; cât despre caracterul deschis al legilor, acesta este un aspect problematic, având în vedere că foarte multă lume nu are acces nici la lege, cu atât mai puţin la facerea ei).

Niccollo Machiavelli

zice că moralitatea este pur convenţională, de aceea leacurile pe care le-a prescris par mai rele decât orice boală ( o morală convenţională presupune un bine convenţional, o dreptate şi o libertate relativă. Ce este convenţional poate fi oricând suspendat în numele altei convenţii sau al haosului. Tot ce e convenţional are în ultimă instanţă un caracter fals. Nu are nicio importanţă cu ce e înlocuită moralitatea, oricum s-ar merge dintr-o eroare într-alta. )

Jurgen Habermas

ne comunică ideea că legea este singurul mediu prin care puterea comunicativă a cetăţenilor poate fi transformată în putere administrativă ( scopul oricărei acţiuni sociale este până la urmă să ajungă un proiect legislativ. Şi de aici vine întrebarea legitimă - cum transmit deputaţii comisiilor specializate propriile lor iniţiative legislative. Pe ce bază sunt alcătuite şi conform căror criterii? E de ajuns un program de guvernare sau sunt permisivi şi altor direcţii de gândire! )

Omul şi nevoia sa de politică

Platon

pune o întrebare fundamentală - Cine ar trebui să conducă într-o societate ideală? Au fost numeroase dezbateri asupra acestui model de conducător şi de aceea s-au căutat caracteristici generale ale zonei politice.
Astfel

Aristotel

constată că omul este un animal politic la care

Toma de Aquino

adaugă că omul este şi un animal social deoarece nevoia de asociere depăşeşte orice formă de stat.

Sfântul Augustin

ştie că oamenii care vorbesc limbi diferite nu ajung niciodată să se întovărăşească. De aceea un imperiu care impune unei cetăţi cucerite limba sa va face o mulţime de victime chiar şi involuntar.
Pentru

Niccollo Machiavelli

virtute înseamnă ambiţie, hotărâre, curaj, energie, voinţă, viclenie şi încredere în sine, într-un cuvânt mai degrabă o virtute de origine romană; la el virtutea înseamnă un mijloc pentru obţinerea unui alt bun. Tot el punctează până la urmă un lucru general uman: Regimurile politice trebuie judecate nu după intenţiile lor, ci după consecinţele politicii lor. O intenţie nobilă poate aduce Gulagul.

J.S. Mill

spune că nu există acţiuni care ne privesc în exclusivitate. Toate acţiunile noastre îi afectează pe ceilalţi, indiferent dacă ne place sau nu.

Thomas Hobbes

crede că nu putem avea decât o perspectivă solipsistă asupra lumii, "fiecare om este prins în propria sa lume de senzaţii"; dezacordul este inerent naturii umane.

Michael Oakeshoot

după ce constată că lumea faptelor de natură practică este o lume instabilă, propune o ecuaţie socială - cea mai simplă formă de relaţionare între oameni este relaţia bazată pe schimb. Aceasta generează relaţii de putere datorită unor scopuri comune. De aici va rezulta un conducător care va stabili nişte reguli. Totalitatea regulilor va genera statul în care se vor depune atât acţiunile existente cât şi strategiile de joc posibile. Regulile sunt până la urmă instrumente pentru atingerea scopurilor comune.

Michel Foucault

după ce ne oferă la rândul său un sistem de analiză, cele trei axe ale oricărui sistem al activităţii umane: relaţia cu lucrurile (cunoaşterea), relaţia cu alţii (puterea), relaţia cu sinele (etica) ne lasă în suspans cu aceste întrebări insolubile: Ce se întâmplă acum? Şi ce este acum pe care noi toţi îl populăm?
( Observ că în această defilare de autori şi de idei se pot reţine următoarele aspecte: Putem vorbi la nesfârşit de conducătorul ideal. Omul se dovedeşte un animal social şi politic. Îşi pierde însă acest caracter dacă vorbeşte o limbă diferită. Trebuie să aibă virtuţi militare pentru a ajunge la conducere.

Toate acţiunile noastre îi influenţează pe ceilalţi într-un fel sau altul. Oamenii practici trăiesc într-o lume instabilă, deoarece este imanentă. Relaţiile dintre oameni sunt posibile datorită regulilor - până la urmă constituie răspunsul nostru social contra haosului clamat de Machiavelli ori Nietzche. Cea mai obişnuită formă de relaţie este cea bazată pe schimb. De pildă: îmi dai votul, îţi dau o porţiune nouă de drum asfaltat. Foucault adaugă relaţia prin cunoaştere, prin putere, prin etică. Întrebarea sa finală pune sub semnul îndoielii zona regulilor: nu cumva acestea sunt simple iluzii? Revine cumva la teoria solipsistă, a perceperii realităţii în chip fragmentar)

Realizări ale politicii

Teoria războiului drept a fost realizată de Sf. Augustin. Totuşi constată că orice război generează resentimente şi nemulţumiri şi mai ales scoate la suprafaţă tentaţia de a jefui şi de a devora.
Gradul de siguranţă - Acelaşi sfânt remarca de asemenea că nu există niciun popor care să fi atins acel grad de siguranţă care să-i permită să înlăture orice ameninţare la adresa propriei vieţi.
Stat şi societate - Toma de Aquino ne atrage atenţia să nu identificăm societatea în întregul ei cu statul
Moralitate şi autoritate. Raţiunea de stat - Niccollo Machiavelli militează pentru autoritatea absolută a principelui care trebuie să-şi ţină supuşii în stare de sclavie. Crede că oamenii sunt în general imorali şi nedemni de încredere, că proiecţiile ideale ale statului sunt absurde şi inutile şi că siguranţa necesită câteodată acţiuni care deviază de la moralitatea creştină. De aceea a înălţat pragmatismul amoral la rang de principiu, mai ales că politicienii trăiesc într-o lume întunecată, plină de suspiciuni şi pericole ascunse, în care singura realitate este puterea. E considerat persoana care a inventat conceptul de raţiune de stat
Legitimitate - David Hume se întreabă oare de ce avem nevoie de cârmuire? Pentru a întări convenţiile, dar şi pentru a extinde concepţia noastră asupra interesului public. O guvernare este legitimă cât timp serveşte unui anumit scop
Alexis de Tocqueville identifică mai multe moduri cum poate fi înăbuşit spiritul individului în democraţii - prin opinia majorităţii, prin deciziile legislativului, ale executivului sau ale unui uzurpator sau chiar prin statul birocratic. ( prin urmare e posibil un război drept! Sau atingerea unui grad de siguranţă absolut? Ce se întâmplă când individul confundă societatea cu statul? Oare ajunge genul acela de delator visat de comunişti care-şi condamna singur părinţii la moarte pentru abateri doctrinare. Oare oamenii sunt în general imorali sau mai degrabă înclinaţi spre bine? Când legitimează un conducător o fac doar cât timp le serveşte unui anume scop. Apoi se pare că lasă frâu liber răului)

Despre dreptate

Sofistul Trasymachios

spune categoric că oamenii sunt drepţi doar din neputinţa de a face nedreptatea fiindcă de fapt toţi cred că e mai profitabilă nedreptatea.

C.D. Reeve

, autorul articolului despre Platon, observă că un criteriu simplu şi eficient pentru a judeca nivelul de dreptate al unei societăţi este a vedea modul cum o comunitate îi tratează pe membrii săraci sau ghinionişti, care sunt la mila celorlalţi.

Platon

crede că o persoană bolnavă va fi împiedicată să-şi practice virtutea, va fi împiedicat să lucreze şi că, fără virtute, viaţa nu merită trăită, chiar dacă ai bani. De aceea în proiectul cetăţii sale ideale îi va osândi la moarte pe cei rău alcătuiţi la suflet şi incurabili. Aflăm că atenienii practicau abandonul copiilor, iar filosoful nu a condamnat practica sclaviei.

Aristotel

consideră că viaţa naturală pentru orice om este o viaţă trăită după principiile dreptăţii. O viaţă "dreaptă"este binele pentru om. Numai că oamenii care fac lucruri drepte fără să vrea, fie din întâmplare nu sunt încă virtuoşi. Este drept doar cel care respectă legea (în special legea morală).
Stabileşte două feluri de dreptate - cea corectivă care se manifestă în lege atunci când se constată că nu toţi cetăţenii sunt trataţi în mod egal şi - cea distributivă care selectează un anumit număr de cetăţeni care să primească un anumit bun, dar şi trei tipuri de guvernare în funcţie de criteriul dreptăţii - nedreptăţii: un singur individ va realiza regalitatea dacă va conduce în interesul celor mulţi şi tirania dacă o va face pentru folos propriu; un grup va ajunge fie la aristocraţie - în chip drept, fie la oligarhie (dacă va fi spre folos propriu), cei mulţi vor realiza un regim constituţional (în interesul întregii comunităţi) sau democraţia (respectiv o constituţie nedreaptă)
Acest criteriu al unei constituţii ideale ar putea fi folosit ca criteriu de judecare al constituţiilor existente. Până la urmă constituţiile nu sunt decât forme particulare de dreptate
Realizează şi alte distincţii pentru dreptate: afirmă că există o dreptate naturală (se aplică oricărei situaţii), una convenţională (un produs al legilor cetăţii) şi una politică care le înglobează pe primele două. El respinge teza sofiştilor conform căreia nu există dreptate naturală, ci numai convenţională. Afirmă că în spatele obiceiurilor şi convenţiilor diferite există o dreptate care le susţine, o anume raţiune de existenţă. Este o teză a conservatorismului politic.

Marsiglio din Padova

observă că relaţiile sociale paşnice sunt imposibile dacă nu se înţelege prin dreptate nu numai de la a te abţine de la a face rău, ci şi de a-i proteja pe alţii de un rău iminent.

Niccollo Machiavelli

se împotriveşte opiniilor anticilor afirmând că domnia depinde mai degrabă de putere şi viclenie decât de criteriile dreptăţii sau binelui. Din acest punct de vedere pentru el principele ideal nu mai este totuna cu omul ideal.

David Hume

crede că dreptatea este o virtute artificială deoarece este legată de proprietate. Stabileşte care ar fi cele 3 reguli ale dreptăţii: stabilitatea posesiei, transferul proprietăţii prin consimţământ, respectarea promisiunilor. ( iată cum zona dreptăţii presupune o mulţime de nuanţe - unii afirmă că oamenii sunt nedrepţi şi fac dreptatea doar din neputinţă; la greci, bolnavul sau handicapatul mintal erau abandonaţi de majoritatea părinţilor. Dreptatea lor nu îi cuprindea şi pe sclavi. Dreptatea nu se face din întâmplare, ci numai dacă te supui legii care distribuie şi egalizează. Criteriul dreptăţii arată clar sub ce regim politic ne aflăm. Există o dreptate naturală, universal valabilă şi una artificială - generată de o societate la un moment dat. Dreptatea presupune nu numai abţinere de la rău, dar şi protecţia celorlalţi. Este legată indisolubil de proprietate)

La final să amintesc despre libertate

Plecând de la o opinie a lui Platon care simţea că libertatea de a face ceea ce ne dorim sau libertatea instrumentală nu e de ajuns pentru o autonomie personală, întrucât putem face acţiuni care să ne ducă în zona răului. De aceea propune o libertate în care alegem să facem doar acele dorinţe ale căror consecinţe le cunoaştem. Şi mă gândeam la membrii oricărei mişcări sociale când strigă lozinca Libertate sau moarte că se referă de fapt la libertate politică. Şi nici nu au habar dacă nu tocmai iniţiază un alt regim cu mult mai rău.