Editura Polirom vă prezintă un fragment din romanul Zi de Michael Cunningham, tradus din limba engleză de Mihaela Ghiță, publicat în colecția „Biblioteca Polirom”, coordonată de Dan Croitoru, seria Actual.

Michael Cunningham este autorul bestsellerului Orele, distins cu Premiul Pulitzer.

5 aprilie 2019. Într-o casă veche şi cochetă din Brooklyn, fericirea conjugală a unui cuplu începe să se fisureze. Dan şi Isabel sunt amândoi îndrăgostiţi de Robbie, fratele ei mai mic, sufletul rebel al familiei, care încă locuieşte în apartamentul de la mansardă. Robbie încearcă să treacă peste despărţirea de iubitul său, şi-a creat un avatar online şi este nevoit să se mute din casă, iar plecarea lui ameninţă să dezintegreze familia. Apoi mai e şi Nathan, în vârstă de zece ani, care face primii paşi şovăielnici spre independenţă, în timp ce surioara sa Violet, în vârstă de cinci ani, se străduieşte să nu observe fisura ce se adânceşte între părinţii ei.

5 aprilie 2020. În timp ce lumea întreagă intră în lockdown, casa devine tot mai mult o închisoare. Lui Violet îi e groază să deschidă fereastra, obsedată să-şi protejeze familia. Isabel şi Dan îşi dau târcoale precauţi, comunicând mai degrabă prin împunsături voalate şi oftaturi pline de frustrare. Iar iubitul lor Robbie este împotmolit în Islanda, singur într-o cabană de pe munte, fără nimic altceva în afara propriilor gânduri – şi a vieţii secrete pe Instagram – drept companie.

5 aprilie 2021. Ieşind la lumină din criză, familia se reuneşte pentru a se confrunta cu o realitate nouă şi radical diferită.

Fragment

Când se întoarce din nou la fereastră, vede bufnița. Inițial, pare o excrescență a ramurii pe care stă cocoțată. Penele i se asortează aproape perfect cu întunecatul gri‑cafeniu al scoarței striate. Isabel ar fi putut să nici n‑o observe dacă bufniței nu i s‑ar fi văzut ochii, două discuri negre cu auriu, nu mai mari decât niște monede de zece cenți, pândind scăpărători, cu totul neomenești. Pentru o clipă, ai zice că arborele însuși a ales momentul acesta ca să‑i dea de știre lui Isabel că simte, că e vigilent. La început, bufnița, micuță, cât o mănușă de grădinărit, pare că se uită direct la Isabel, dar după ce Isabel se sincronizează cumva cu scrutătura păsării, devine limpede că aceasta se uită înspre locul în care se află Isabel, holbându‑se nu doar la ea, ci și la încă­perea în care se găsește – la noptiera pe care se află veioza stinsă și exemplarul de luna trecută din Atlantic; la peretele din spatele noptierei, cu fotografia înrămată înfățișându‑i pe copii, un portret alb‑negru artistic în care ei sunt niște versiuni neliniștitor de inocente, docile ale lor înșiși. Bufnița își ațintește ochii care nu clipesc, de felină, spre tot ce se află pe partea dinspre Isabel a geamului; nu pare să facă deosebirea între Isabel și veioză și fotografie, nu înțelege și nici nu‑i pasă că ea e vie, iar celelalte, nu. Preț de câteva clipe, ea și bufnița rămân pironite locului, privindu‑se ochi în ochi, după care bufnița își ia zborul, cu atâta ușurință că nici măcar nu pare să bată din aripi, ci pur și simplu să consimtă zborului. Se avântă cu boltă în sus și dispare. Există, în plecarea ei, o senzație de renunțare, de ca și cum prezența ei în copacul din fața ferestrei ar fi fost o greșeală, o breșă neintenționată în țesătura posibilului, rectificată rapid și eficient. Bufnița pare deja să fi fost un vis cu ochii deschiși de‑al lui Isabel, ceea ce ar avea logică dacă te gândești că n‑a pus geană pe geană noaptea trecută (de obicei reușește să doarmă câteva ore), că greutățile încă unei zile sunt pe punctul de a se prăvăli peste ea (Robbie încă nu și‑a găsit unde să se mute, Derrick e puțin probabil să renunțe la ideea de a reface ședința foto) și că în scurt timp o să fie obligată să se prindă în sarabanda asta, să invoce cumva cea mai convingătoare manifestare a ei, o persoană capabilă să îndeplinească tot ce se așteaptă de la ea să facă.

Bufnița a dispărut. Alergătoarea și‑a văzut mai departe de alergat. Bărbatul în rochie a intrat la el în bloc. A mai rămas doar cizmarul, care a aprins neonul din atelier, o lumină care nu răzbate de dincolo de geamul vitrinei, care nu sporește cu nimic lumina din stradă. Isabel n‑are idee dacă cizmarul, cu care n‑a schimbat niciodată o vorbă (își repară încălțămintea în centru), deschide atât de devreme pentru că fuge de cine știe ce nesfârșit conflict domestic sau dacă e doar nerăbdător să‑și revadă dreptunghiul de lumină fiindcă îi face plăcere să aprindă firma albastru‑neon pe care scrie SPITAL DE PANTOFI (chiar ar fi cazul să înceapă să‑și ducă pantofii la reparat la el, fie și din simplul motiv că omul își consideră atelierul un spital de pantofi) și să pună în funcțiune manechinul înalt de aproape un metru din vitrină, o... vulpe, un raton?... decolorat de soare, care stă la un banc de lucru, ridicând și coborând un ciocan miniatural, care, acum că cizmarul l‑a pornit din nou, acum că firma pe care scrie SPITAL DE PANTOFI luminează albastru‑electric și animalul și‑a reluat truda, va constitui o modalitate de a semnala începutul zilei.

Michael CUNNINGHAM s-a născut în 1952, în oraşul Cincinnati, statul Ohio. A studiat literatură engleză şi pictură la Stanford University, apoi s-a înscris la cursuri de creative writing. A publicat mai multe povestiri în reviste literare de prestigiu precum The Atlantic Monthly, Redbook, Esquire sau The Paris Review, însă genul care l-a consacrat ca scriitor a fost romanul. O casă la capătul lumii (1990), al doilea roman al său, s-a bucurat de o mare apreciere din partea criticii şi a cititorilor, fiind ecranizat în 2004, într-o producţie cu Colin Farrell şi Robin Wright Penn în rolurile principale. Romanul Orele (1998) a cunoscut un succes răsunător şi a fost distins, la un an după publicare, cu Premiul Pulitzer şi cu PEN/Faulkner Award. La Editura Polirom au apărut: Orele (2003, 2011, 2023), O casă la capătul lumii (2005), Zile exemplare (2006), Până la căderea nopţii (2011), Crăiasa Zăpezii (2014) şi O lebădă sălbatică şi alte poveşti (2016).