Am încheiat concursul despre şcoala generală/ liceul/ facultatea în comunism şi am ales 4 texte din cele pe care ni le-aţi trimis voi. Nouă ne-au plăcut foarte mult şi o să publicăm unul la un interval de câteva zile. Cei patru câştigători vor primi din partea noastră şi câte o carte. :)

Începem cu cel mai prompt cititor, Florin Ţupu. Lectură plăcută!

Fructele adolescenţei

1. C o n t e x t

S-a întâmplat pe vremea când eram stăpânul propriilor mele refulări. Pe la începutul clasei a 11-a (anul 19"). Restricţii foarte dure împotriva celor care fumau, nu numai în liceu ci oriunde aiurea. Restricţii şi în privinţa libertăţii: porţile liceului se încuiau cu lacăte mari, de la 8,00 la 14,00 şi nu părăsea nimeni incinta. Ţinuta vestimentară impusă era totuşi demnă: toată lumea în uniformă, băieţii la cravată, fetele (şi fetele aveau picioare frumoase) purtau codiţe şi niciodată pantaloni.
S-a întâmplat, în fond, un lucru banal. Directorul adjunct de atunci, d-l prof. A, m-a surprins fumând în parc. Dar nu oricum. Cred că era o zi de duminică şi mă aflam acolo cu prietana mea, care era mai mare decât mine, terminase liceul. O chema Gabrielli, era blondă şi foarte nonconformistă. Înfiinţasem şi un fel de cenaclu literar în doi (mai târziu chiar am scris o poezie cu acest titlu), aşa încât, acolo în parc, era o manifestare a poeziei noastre îndrăgostite. Ce l-a deranjat pe domnul profesor nu era faptul în sine că ne-a surprins fumând, ci mai ales modul cum ne-a găsit. Ea era urcată cu picioarele pe bancă şi aclama cu mâinile întinse (cred că se închipuia Hamlet), iar eu stăteam undeva la picioarele băncii. Şi fumam. Amândoi fumam. A urmat apoi un dialog absurd între EL şi EA, EU nefiind decât spectator. Cum îşi permite să murdărească băncile şi să aibă o ţinută nedemnă, o să fie pedepsită la şcoală (n-o cunoştea, era din alt oraş), ba nu, ca ea nu mai este adolescentă, are peste 18 ani şi nu-i permite să fie agresată verbal şi în public, că e viaţa ei şi face ce vrea cu ea &c. Eu eram la mijloc şi mă gândeam la consecinţele de a doua zi, când, într-adevăr, întâmplarea s-a răsuflat prin cancelarie, am primit beştele de la profesori, dar am scăpat de ceea ce mă temeam, de "derivaţie" (asta era vorba profesorului A: "te duşi şi te derivezi!", adică te tunzi zero). Circumstanţele nu au constat (într-atât) în scrisoarea pe care i-am trimis-o imediat (ce mă miră mult este faptul că, deşi apelativele pe care le foloseam în raporturile cu profesorii erau tovarăşe sau tovarăşă, în scrisoare m-am adresat cu apelativul de domnule), ci într-un soi de simpatie tacită care exista între noi.
Aveam pe atunci un maestru, profesorul G din Bucureşti. Nu-l consideram maestru, mai degrabă prieten, nu-l urmam întocmai, dar eram îndatorat să-l ascult. Se născuse în 1907 şi trăise aproape tot secolul 20. Îşi consumase, mai ales, tinereţea în capitala perioadei interbelice. Multe am aflat de la el. Ne întâlneam des, la Bucureşti sau în oraşul X. Purtam discuţii, de regulă în parc, după principiul academic platonician. Iar de câteva ori şi profesorul A s-a aflat prin preajmă, dar nu chiar foarte aproape (ne salutam deşi nu făceam matematica cu dumnealui). Odată chiar am purtat o discuţie foarte aprinsă despre matematici, determinism şi altele (iar profesorul A era la o bancă distanţă de noi şi i-a plăcut să asculte ideile demersului nostru). Se învârteau atunci multe în capul meu, eram ahtiat după Gí¶del, omul care a reuşit să-mi schimbe modul de a gândi pentru toată viaţa.
Ulterior, cred, întâmplării cu fumatul, tocmai la o sesiune de comunicări ştiinţifice, secţiunea "matematici", am avut o nouă confruntare cu profesorul A. I-am înfruntat, de fapt, eleva dintr-a 12-a, şefa UTC pe liceu, care prezenta o lucrare cu tema: "Matematică şi filosofie". (Eu eram elevul doamnei P şi prezentasem deja o lucrare la fel de interesantă: "Şirul lui Fibonacci şi numărul de aur", cu referinţe asupra deznodământului creaţiei divine dar şi asupra piramidei lui Kheops). După ce şi-a susţinut referatul, se aşteptau întrebări şi atunci m-am ridicat în picioare şi am interogat-o: are vreo legătură teorema lui Gí¶del cu filosofia şi dacă da, cum se explică? Eleva s-a înroşit şi n-a mai putut spune nimic, gestul meu era neaşteptat, nu ştiu câţi din profesori auziseră de Gí¶del. A trebuit să intervină profesorul A şi să mă întrebe: care este acea teoremă? (ca şi cum ar fi întrebat Pilat "ce este adevărul?"). Iar eu am început didactic: "orice teorie axiomatică care cuprinde suficientă aritmetică este incompletă". S-a stârnit rumoare şi am fost apostrofat că ce, vreau să verific asistenţa? Nu, am zis, nu a fost o întrebare de verificare, ci mai degrabă o curiozitate a mea de a afla un răspuns mulţumitor. Şi discuţia s-a încheiat. M-am întâlnit apoi cu domnul profesor A şi cu eleva lui eminentă (care era o fiinţă deosebită, nu neg) şi i-a zis ei de faţă cu mine: iată-l pe matematicianul boem care se preumblă cu gagicile prin parc! (Ice homo!)
Nu mult după aceea aveam să mă las definitiv şi irevocabil de fumat.

2. S c r i s o a r e a c u p r i c i n a

02 noiembrie 19"

Domnule Director Adjunct,

Când un om pare a nu fi om, e dezgolit de spiritele altora. Un om porneşte să pară a nu fi om prin practicarea defectelor altora sau prin construirea unora noi. Totul a pornit de la o ţigară, când eu înainte apăream cu impresia unui om ce ştie să-şi judece acţiunile, iar acum [apar] cu impresia că am pornit pe o cale greşită (mă sacrific unor ipoteze care nu ţin nici de matematică, nici de natură, poate [doar] de filosofie). Omul e mereu actor, actorul propriei sale vieti. Dacă exerciţiile de dicţie se aplică promt într-un anumit domeniu, viaţa are nevoie de pronunţările sale pe fonduri suple. În contextul vieţii - o carte simulacră - noi oamenii ne desfăşurăm sub forma imparţială a materiei, convergem, orgolioşi sau neorgolioşi, spre ţinta satisfăcătoare (care pare întotdeauna atât de iluzorie) a vieţii. Suntem incluşi într-un început de nouă lume, aproape de un nou secol, în care, noi oamenii, trebuie să fim volubili; progenitura prezentului trebuie să înveţe. Dar să revin: dacă dumneavoastră credeţi că am săvârşit un proces de culpabilitate (echilibrul psihic conchide dreptatea) prin faptul că duminică 2 noiembrie 19", orele 13,30, m-aţi surprins în flagrant delict, cu o ţigară în mână, în parc, îmi cer scuze serioase. Putea fi vorba şi de contestaţie (omul e liber să facă orice, însă trebuie gândit gradul de libertate), era timpul meu liber, chit că-l stricam atacându-mi organismul cu fum vanitos, ţin mult, în felul meu, la sănătate, aceasta nu era decât a treia sau a patra ţigară fumată în viaţă [cred că minţeam], însă ştiu că mi-ar fi ruşine să contest un lucru pe care îl consider nedrept, iar pe deasupra am şi martori care mi se pare că mă inhibă, mă fac să cred în pleonasme logice. Când un om - în cazul de faţă eu - e surescitat [da de unde!], caută să-şi ascundă sau să înlăture exasperarea, izbucneşte din calmul său, din solitudinea sa; nu mai ţine cont de limitele, însuşirile actului de a trăi, printr-o oarecare nepăsare gentilă ascunde nodul problemei. Atunci îşi permite să fumeze o ţigară (să se calmeze), o unică ţigară în mijlocul naturii, să se plimbe şi să discute cu o zvăpăiată studentă poetă, doar pentru faptul că n-a reuşit o simetrie între literatură şi matematică. Un om care vrea să fie scriitor lucrează pe pergamentul matematicii, dar soluţia problemelor e mereu un x, o metaforă, un stil sau un sistem dialectic şi atunci acel om ajunge să constate că s-a rătăcit, că s-a zbătut şi-ntr-o parte şi-n alta fără vreun folos. Oare va găsi o cale liberă, fără subite intenţii de filosofie amară, pe care să calce în menirea că a fost om şi că va trebui să rămână pentru totdeauna?" Omul - să fie generos în calculele sale mintale şi sufleteşti!

Cu respect,
Florin ŢUPU,
elev în clasa a 11-a E,
Liceul "