Titlu: Ilaria sau drumul spre nesupunere
Autor: Gabriella Zalapì
Rating:
Editura: Trei
Anul aparitiei: 2026
Traducere: Cristina Roxana Zaharia
Numar pagini: 176
ISBN: 978-606-40-3030-6

Mereu am fost de părere că romanele de mici dimensiuni sunt nevoite să aibă, de la bun început, o miză mare. Într-adevăr, Ilaria nu mizează pe amploare; cu puțin peste o sută șaptezeci de pagini, romanul reușește să concentreze și să condenseze „o cantitate” extraordinară de emoție și tensiune, de conflict și... devenire. Am citit cartea dintr-o singură suflare, dar sunt sigur că va rămâne cu mine mult timp de acum înainte.

Un subiect sensibil, inspirat din copilăria autoarei, care a confirmat în interviuri că ea însăși a fost răpită de tatăl său în copilărie. Această dimensiune autobiografică dă romanului o autenticitate (și mai) impresionantă. Nimic nu pare forțat, artificial, construit pentru efectul dramatic care s-ar preta ușor subiectului dat. Suferința, confuzia, fragilitatea, frica - toate acestea sunt (au fost) reale în cartea de față. Iar fiecare scenă, de altfel, pare să abunde într-un sentiment așa acut...

Totul începe într-o după-amiază aparent obișnuită. Ilaria, o fetiță de opt ani, își așteaptă sora să iasă de la școală. În loc să se întoarcă acasă, urcă în mașina tatălui ei. Ceea ce pare inițial promisiunea unei excursii de weekend se transformă într-o fugă care va dura aproape doi ani, o călătorie nesfârșită prin Elveția, Franța și Italia, prin moteluri, parcări, cabine telefonice, pensiuni și orașe traversate în grabă. Marele succes al romanului constă în alegerea perspectivei. Întreaga poveste este filtrată prin ochii Ilariei, iar vocea copilului este redată cu o naturalețe remarcabilă.

Fetița nu înțelege pe deplin ceea ce i se întâmplă. Nu cunoaște toate detaliile conflictului dintre părinți, deși a observat că aceștia par să nu se mai înțeleagă, nu poate explica tulburările emoționale ale tatălui său și nici nu are vocabularul necesar pentru a descrie complexitatea situației. În schimb, Ilaria este foarte atentă la gesturi, schimbări de ton, la greutatea tăcerilor, la priviri și reacții. Din aceste fragmente aparent simple se construiește o imagine extrem de puternică a unei realități traumatizante, care cu siguranță îi va bântui devenirea.

Tatăl ocupă centrul emoțional al romanului. Este un personaj fascinant și neliniștitor în același timp. Carismatic, afectuos în anumite momente, vulnerabil și evident rănit de despărțirea de soția sa, el poate deveni brusc imprevizibil, dominator și amenințător. Zalapì evită portretul simplist al răpitorului „monstruos” și lipsit de scrupule. Al răpitorului care merită judecat și tras la răspundere. Tatăl Ilariei, însă, este un om sfâșiat de propriile eșecuri și obsesii, incapabil să accepte sfârșitul unei iubiri și dispus să-și transforme copilul într-un instrument al războiului său personal. Uneori, ai impresia că, de fapt, miza nici măcar nu este aceasta, ci pur și simplu faptul că ține nespus de mult la Ilaria.

Această ambivalență conferă romanului o mare anvergură emoțională. Ilaria își iubește tatăl și se teme de el în același timp. Îi observă tristețea, îi simte disperarea și încearcă să îi aline suferința, deși povara este imposibil de purtat pentru un copil. În multe momente, ea pare responsabilă pentru echilibrul emoțional al adultului care ar trebui să o protejeze. Această inversare a rolurilor, această schimbare a perspectivei reușește să fie surprinsă de către autoare într-o notă extrem de emoționantă și dureroasă.

Titlul romanului capătă treptat o semnificație profundă. „Drumul spre nesupunere” nu ia forma unei revoluții zgomotoase, ci capătă valențele unui proces interior lent și dificil. Ilaria trebuie să învețe să se desprindă de autoritatea absolută a tatălui său, să distingă între loialitate și supunere, între iubire și manipulare. Pentru un copil, actul de a spune „nu” unei figuri parentale poate căpăta greutatea unui act eroic. Întreaga poveste urmărește această maturizare forțată, anormală, această trecere dureroasă de la inocența copilăriei la realitatea imediată, o realitate crudă și apăsătoare.

Romanul funcționează și ca un impresionant bildungsroman, fără doar și poate. Cu fiecare kilometru parcurs, cu fiecare oraș nou, Ilaria pierde câte ceva și câștigă altceva. Distanța față de mamă și soră începe să estompeze amintiri, fețe și chiar limbile pe care Ilaria le vorbea. Sentimentul apartenenței devine tot mai fragil. În același timp, fetița descoperă resurse interioare pe care nici măcar ea nu știa că le posedă. Învăță să observe oamenii în adevărata lor natură, să citească pericolele, să găsească refugiu în gesturile mici de bunătate oferite de străini.

Stilul Gabriellei Zalapì este unul în care frazele sunt simple, limpezi, lipsite de artificii și „podoabe stilistice”, dar într-un fel, pe alocuri, are și un lirism aparte. Emoția nu este explicată, definită, ci mai degrabă este sugerată. Autoarea preferă detaliul concret și observația fină în locul discursurilor explicative. Există delicatețe în felul în care autoarea o prezintă pe Ilaria, în felul în care sunt abordate trauma, abandonul și fragilitatea copilăriei.

În fundal se desfășoară și o reflecție subtilă asupra divorțului și asupra efectelor pe care conflictele dintre adulți le au asupra copiilor. Ilaria devine pionul unei lupte care nu îi aparține, dar la mijlocul căreia a fost prinsă inevitabil. Dorințele, frustrările și resentimentele părinților îi modelează existența fără ca ea să poată interveni, fără să aibă vreun cuvânt de spus. Romanul surprinde cu multă finețe această realitate dureroasă: copiii care „absorb” tensiunile familiale chiar și atunci când nimeni nu le explică ce se întâmplă.

Finalul merită o mențiune specială și mi s-a părut a fi un punct forte al cărții. Zalapì nu mizează pe „toate bune și frumoase”. Viața nu funcționează după reguli clare de recompensă și pedeapsă, nu este doar în două culori, iar sentimentele unui copil nu pot fi ordonate în categorii simple, nu pot fi binare. Această complexitate emoțională conferă ultimei părți o autenticitate profundă și o frumusețe melancolică.

Ilaria sau drumul spre nesupunere  este un roman despre copilărie furată, despre iubirea care poate deveni foarte ușor posesivă și despre curajul de a te desprinde de cei pe care îi iubești atunci când apropierea lor începe să te rănească.

Gabriella Zalapì transformă o experiență personală într-o poveste universală despre vulnerabilitate și rezistență. Din paginile sale rămâne imaginea unei fetițe care traversează Europa alături de un tată rătăcit, poate chiar mai rătăcit decât ea, învățând pas cu pas că iubirea poate lua forme din ce în ce mai necunoscute. O carte discretă ca dimensiuni, dar impresionantă prin intensitatea emoțională și prin adevărul pe care îl poartă în fiecare pagină.

Text scris de Andrei Cioată.