Titlu: Mereu cu gândul la ea
Autor: Jean‑Baptiste Andrea
Rating:
Editura: Trei
Anul aparitiei: 2024
Traducere: Mihaela Stan
Numar pagini: 464
ISBN: 978-606-40-2466-4

Sunt cărți care îți plac, cărți care te fascinează și cărți care, în tăcere, te ajută să înțelegi lumea, să o descoși, să o vezi poate altfel. Mereu cu gândul la ea, carte laureată a Prix Goncourt în 2023, excelează la toate categoriile enumerate. Pur și simplu am adorat această bijuterie literară, dar mi-a fost imposibil să o citesc fără să mă opresc, din când în când, doar pentru a mă lăsa absorbit de frumusețea frazelor lui Jean‑Baptiste Andrea, de intensitatea sentimentelor pe care le trezește, de tragismul, dar și de măreția destinului lui Mimo și a Violei. Împreună, și totuși, parcă niciodată atingându-se, consumându-și iubirea...

„ – Cuvintele au un sens, Mimo. Să numești înseamnă să înțelegi. ‘Bate vântul’ nu spune nimic. E un vânt care ucide? Un vânt care împrăștie semințe? Un vânt care îngheață plantele sau le încălzește? Și ce fel de deputată aș fi eu dacă n-ar avea sens cuvintele? Cu ce m-aș deosebi de ceilalți?”

Povestea lor se desfășoară în Italia începutului de secol XX, o Italie fracturată între măreția trecutului și violența viitorului, unde arta și politica se ciocnesc ca două plăci tectonice. De la întâlnirea lor întâmplătoare, în copilărie, și până la momentul final, care pare sculptat în piatră ca o Pietà modernă, legătura dintre ei se hrănește din fascinație, dorință, revoluție și sacrificiu.

„Mi-au trebuit optzeci și doi de ani, opt decenii de rea-credință și o lungă agonie ca să recunosc ceea ce știam deja. Nu există Mimo Vitaliani fără Viola Orsini. Însă există Viola Orsini fără să fie nevoie de nimeni altcineva.”

Mi-a plăcut cum Jean‑Baptiste Andrea reușește să creeze un protagonist atât de complex precum Mimo Vitallani. Deși e un sculptor extraordinar, un talent născut să dea viață pietrei, el nu este niciodată pe deplin liber. Întreaga sa existență pare prinsă într-o rețea invizibilă de constrângeri - sociale, economice, personale. Viola este opusul său și, în același timp, sufletul său geamăn. Îndrăzneala ei, refuzul de a fi supusă tradiției aristocratice, dorința ei de a sfida normele impuse o transformă într-o muză vie, dar și într-un personaj tragic.

Autorul nu își idealizează personajele. Mimo nu este un erou, nicidecum, iar Viola nu este neapărat o victimă a circumstanețor sau visurilor (prea) mărețe. Sunt amândoi imperfecți, măcinați de pasiuni și temeri, de ambiții și neputințe. Andrea nu îi judecă, ci îi lasă să existe în toată frumusețea și vulnerabilitatea lor. Și poate tocmai de aceea povestea lor devine atât de autentică, atât de convingătoare.

„ – Mimo Vitaliani, jurați în fața lui Dumnezeu, dacă există, s-o ajutați pe Viola Orsini să zboare și să n-o lăsați niciodată să cadă?

 – Jur.

– Și eu, Viola Orsini, jur să-l ajut pe Mimo Vitaliani să devină cel mai mare sculptor din lume, egal cu Michelangelo, al cărui nume îl poartă, și să nu-l las niciodată să cadă.”

Un alt lucru care mi-a plăcut enorm este felul în care autorul scrie despre artă. Descrierile procesului de sculptură, felul în care Mimo simte marmura, cum o privește, cum o atinge, sunt atât de vii încât ai impresia că îi poți auzi dalta lovind piatra. Și, dincolo de meșteșugul artistic, există întrebările fundamentale pe care romanul le ridică: Ce înseamnă să creezi? Cine deține, de fapt, o operă de artă? Poate arta supraviețui într-o lume care se prăbușește sub dictaturi și războaie?

Italia din carte este atât de reală încât o poți atinge. Străzile prăfuite ale Florenței, vilele somptuoase, sărăcia care apasă peste clasa muncitoare, violența fascismului care se strecoară insidios în fiecare colț al societății - toate acestea sunt redate cu o minuțiozitate incredibilă.

„ – Oh, sunt prea bătrân pentru cuțite. Dacă mă refuzi, o să plec singur și trist. Și o să-ți spun că poate va veni o zi când conștiința ta o să valoreze mai mult decât ceasul pe care-l porți la mână. Și în ziua aia o să înțelegi că e singurul lucru din lume pe care tot bănetul nu-ți va permite să-l răscumperi.”

Dar dincolo de fundalul istoric și social, romanul este, în esență, o poveste despre puterea iubirii și a artei. Mi-a plăcut modul în care autorul  îmbină istoria cu ficțiunea, creând o frescă vibrantă a Italiei din acea perioadă. Descrierile sale detaliate m-au transportat în mijlocul evenimentelor, făcându-mă să simt parfumul străzilor italiene și să aud forfota piețelor aglomerate. În plus, referințele la figuri celebre precum Leonardo da Vinci, Michelangelo, și Enrico Fermi adaugă profunzime narațiunii, evidențiind bogăția culturală a Italiei.

„A închis ușa încetișor. Vântul s-a stârnit, luând cu el ultimii vălătuci de ceață. Dar ce vânt? Siroco? Ponant, Mistral, Grecale? Ori poate altul pe care nu-l cunoșteam fiindcă Viola nu pomenise de el? Când m-am reîntâlnit cu ea, am crezut că totul avea să fie simplu. Dar ce-i simplu într-o lume în care vântul are o mie de nume?”

Mereu cu gândul la ea este un roman sfâșietor, tulburător, dar și extraordinar de frumos și superb scris. De fapt, dincolo de poveste, autorul te vrăjește prin stilul său - poetic, liric, exact cum îmi place. Este genul de carte care te face să te oprești și să privești în jurul tău altfel, să te gândești la oamenii și lucrurile care ne definesc, la ceea ce lăsăm în urmă. Un roman despre creație și distrugere, despre libertate și constrângere, despre o dragoste care transcende timpul, dar rămâne captivă între blocurile de marmură, asemenea unei sculpturi neterminate.

„ – Tu, eu. Prietenia noastră. Azi ne iubim, mâine ne urâm... Suntem doi magneți. Cu cât ne apropiem mai mult, cu atât mai mult ne respingem.

– Nu suntem magneți. Suntem o simfonie. Și chiar și muzica are nevoie de tăceri.”

Iar sfârșitul... Nu am să-l iert pe autor pentru cele întâmplate, nu-nu! Jean-Baptiste Andrea nu doar că a scris un roman extraordinar, dar a lăsat în urma lui o operă de artă în sine. O operă care va continua să vegheze asupra cititorilor săi, la fel cum Mimo veghează asupra lui Viola, iar sculpturile sale veghează asupra unei lumi în continuă schimbare.

Text scris de Andrei Cioată.