Gen: liric

Specie: poezie de dragoste, poezie de idei

Curent literar: neomodernism românesc, specific deceniului 7, caracterizat prin reluarea legăturii cu poezia interbelică, numită de Ion Barbu, „lirism pur”

Temă: iubirea/poezia (se pot urma două fire interpretative)

Motiv: sprânceană, tâmplă, bărbie

Laitmotiv: leoaică

Idee centrală: Iubirea şi poezia declanşează mari schimbări sufleteşti. Fecioara însetată de iubire, debordând de feminitate, se aruncă asupra iubitului cu graba unei neiniţiate, ca un animal de pradă. Apoi, când bărbatul este înrobit de vraja ei, femeia se mişcă viclean, folosindu-şi intuiţia şi experienţa pentru a juca jocul iubirii. Pe de altă parte, poezia are la rându-i o valoare erotică deosebită, doar că plăcerea este estetică, nu neapărat senzuală. Poezia cucereşte artistul şi îl condamnă la Idee, ea devine o deprindere, o existenţă în sine, prinzându-l pe eul liric într-un „deşert strălucitor”, unde nu se zăreşte altă urmă omenească, dar unde spectrul abstracţiunilor se arată ca un miraj de lumină şi mister.

Sentiment poetic: beatitudine

Simbol central: „leoaică tânără”, în opoziţie cu „leoaică arămie”.

Cuvinte-cheie: faţă, cerc, curcubeu tăiat în două, ciocârlii, sprânceană, tâmplă, bărbie

Câmpuri lexicale şi/sau semantice: corpul omenesc (câmp lexical reprezentat de „sprânceană”, „bărbie”, „tâmplă”, „faţă”)

Ipostaze ale eului liric: Eul liric apare pe tot parcursul poeziei în aceeaşi ipostază: extatic, surprins de propria-i fericire, robit de vraja fecioarei pătimaşe, dar în prima strofă el dezvăluie şi o altă faţetă a sa – naivitatea iniţială, când nu a considerat potenţialul emoţional ascuns în inima „leoaicei”. Cu toate că se simţise pândit, vizat („Mă pândise-n încordare/mai demult”), ca un vânat vulnerabil, el se simte perplex şi fără a bănui capcana îndrăgostirii, el cedează, abandonându-se fericirii.

De asemenea, e posibil ca eul liric să schimbe punctul central asupra poeziei înseşi. Atunci, poetul îşi descrie dragostea de artă. Iniţial, descoperă damnat că e născut să scrie versuri, iar colţii acestui inamic ascuns în inima lui îl străpung. Este vorba de poetul-soldat, menit să-şi îndeplinească misiunea creatoare. Ulterior, el se îndrăgosteşte de blestemul său, scriind din plăcerea estetă de a scrie.

„Şi alunecă-n neştire
pe-un deşert în strălucire”

Mod de expunere dominant: descrierea

Secvenţe poetice: corespund exact strofelor

Strofa 1: Leoaica îi sare eului liric direct în faţă. Mărturisirea pare să fie făcută sub imperiul şocului pentru că termenul „faţă” se repetă de trei ori, ca şi cum victima ar simţi nevoia de a împărtăşi celorlalţi surpriza sa şi violenţa atacului. Colţii albi ai leoaicei duc cu gândul la feciorie, nu pentru că se ia în considerare simbolistica albului virginal, ci pentru că o leoaică cu dinţi imaculaţi este o leoaică neiniţiată în arta vânătorii, deci o leoaică flămândă şi de aceea, mai feroce. Se instalează o tensiune estetică, se anticipează un conflict de emoţii.

Poezia îl alege pe poet, încercuindu-l, seducându-l. Forţa de expresie a cuvântului sensibil este năucitoare. Cuvintele par să fi mustit timp îndelungat, crescând în inima poetului şi acum, în momentul destăinuirii lirice, acţionând, rodind.

Strofa 2: Muşcătura declanşează delirul poetic. Lumea devine clară, rotundă şi simplă, iar centrul ei este însăşi iubirea. Privirea ţâşnită în sus este un semnalment al extazului, iar curcubeul tăiat în două situează beatitudinea în sfera senzualităţii, această metaforă schiţând parcă din linii rapide forme şi sugestii de natură erotică. Văzul şi auzul îşi dau întâlnire în ceruri, iar ciocârliile, care acompaniază această dragoste mare, sunt un simbol solar, ocrotitoare ale iubirii. În antiteză cu privighetoarea, ciocârliile exprimă voie bună şi astfel se deduce că dragostea leoaicei este una înfăptuită la lumina zilei, neoprită de nimeni şi nimic, netăinuită.

Poetul îşi acceptă misiunea şi descoperă în poezie o sursă superioară a cunoaşterii.

Strofa 3: Poetul pierde contacul cu senzaţiile fireşti. Sprânceana ascunde ochiul – oglindă a sufletului, privire din interior, bucurie a privirii de dragoste, tâmpla învăluie gândul – conceptualizarea iubirii, iar bărbia sugerează gura – cea care alintă şi dăruieşte iubire. Aceste simboluri sunt creionate cu timiditate aproape, mereu ocolind subiectul principal, adică ochiul, gândul sau gura. Leoaica s-a maturizat şi înconjoară iubirea cu mişcări viclene, ca şi cum ar încercui victima, prinzând-o în capcane şi mai veninoase.

Poetul pierde legătura cu lumea simţurilor şi capătă acces la o altfel de percepţie, dintr-un altfel de spaţiu, comparat cu cel celest. Poezia îşi supraveghează mereu creatorul, păzindu-l de el însuşi.

Elemente de prozodie: tehnica ingambamentului , 3 strofe neregulate

Elemente de compoziţie:
- influenţe eminesciene:
„când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.”

A se compara cu sintagma „cuib rotitor de ape”, imaginea vizuală este aceeaşi!

- mesajul este transmis prin fraze sacadate, ca într-un dialog perplex, ce ia forma unei mărturii.

Particularităţi de expresivitate:
- simplitatea formei
- finalul tensionat („încă-o vreme,/şi-ncă-o vreme...”) sugerează ciclicitatea iubirii

Limbajul poetic (imagini, figuri de stil etc.):

Unele expresii sunt ambigue, contribuind astfel la plasticitatea limbajului:

„Şi privirea-n sus ţâşni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.”

Poezia este şi mimarea unui act de comunicare pentru că totul e scris sub unghiul de vedere al unei mărturisiri, ca şi cum s-ar denunţa un delict. Receptorul însă e însăşi emiţătorul, concentrând schema lui Jakobson. Mesajul e de fapt confesiune sentimentală, canalul este poezia, iar codul e „limba poezească”.