Ce carte din literatura română ți-a plăcut cel mai mult? Dar una pe care ai detestat-o din suflet? Vă propunem această provocare, la care am răspuns mai întâi noi :), nu doar pentru că este 1 Decembrie, dar și pentru că, parcă din ce în ce mai puțină lume se apropie de literatura autohtonă.

Fie ele contamporane sau nu, cred că există cărți românești de mare valoare, dar și pagini pe care aș fi preferat să le fi ocolit, fie ele incluse în programa școlară sau nu...

* La categoria LOVED, stă în vârful topului, la distanță mare de orice alte romane, cartea lui Marin Preda, Moromeții. Și nu, chiar nu am scris greșit „loved” :) Știu că majoritatea cititorilor au detestat  romanul acesta și sincer, nici până în ziua de astăzi nu reușesc să înțeleg cum este posibil așa ceva. Am adorat cartea aceasta, am recitit-o imediat după ce terminasem ultima pagină, am scos probabil jumătate de caiet de citate amuzante sau pătrunzătoare din ea, am râs și am plâns în egală măsură. Moromete rămâne unul dintre cele mai complexe și desăvârșite personaje pe care le-am întâlnit vreodată. Sarcastic, intuitiv, înțelept, mereu cu replici cu dublu sens pe care cel mai adesea cei din jur nu le prind, rebel, neînțeles, dar și sfâșietor de naiv în anumite privințe. Am îndrăgit personajul cu o intensitate ieșită din comun. Rețin și acum unele dintre replicile sale cele mai savuroase și mi se strânge și acum inima când mă gândesc la emoțiile care l-au îngenunchiat în momentul în care a fost trădat tocmai de familia sa. Moromeții a fost romanul care m-a determinat să dau buzna la biblioteca din oraș și să devorez imediat după aceea întreaga operă a lui Marin Preda. Iar acesta a rămas până astăzi în Top 5 al autorilor mei favoriți.

La polul opus, la categoria HATED, pot să numesc fără nici cea mai mică ezitare Enigma Otiliei. Am detestat cu înverșunare cartea aceasta, din toate punctele de vedere: al personajelor, al stilului, al acțiunii etc. Nicicând nu am dat peste personaje mai stupide, mai enervante, mai lipsite de logică. Mi s-a părut că întreaga poveste este o cursă în care personajele se întrec să demonstreze care dintre ele este mai absurd. Le-am disprețuit în mod susținut, fără excepție: motivațiile, micile lupte, comportamentul, intelectul, lașitățile, modul de abordare al problemelor.  Nu am văzut nici cele mai mici urme de calități în ele și nu mă refer aici numai la personajele voit neplăcute ci și la cele principale, care ar trebui probabil să fie considerate pozitive. Mi se strepezesc dinții de fiecare dată când mi se îndreaptă gândurile spre această carte și cu cât zăbovesc mai mult asupra amintirilor despre aceasta, cu atât mai evident îmi este faptul că detest Enigma Otiliei cu întreaga ființă, că disprețul față de această carte se traduce printr-o reacție aproape fizică.

                                                                                                                                            Roxana Turcitu

*Cel mai probabil, literatura română are de oferit mai mult decât am fost eu curioasă să explorez din ea pană acum. De aceea mi-a fost și greu să aleg două cărți pe care să le recomand și pe care ar trebui să le citiți.

Prima e o antologie a celor mai frumoase poezii ale lui Nichita Stănescu și m-am surprins alegând-o din moment ce prefer clar proza poeziei. De ce am ales-o totuși? Pentru simplitate și claritate, pentru sentimentele pe care le evoacă cu atâta grație.

Apoi, că tot vorbeam de proză, nu pot să nu îl menționez pe Teleșpan și al său Cimitir. Aici lucrurile sunt mult mai simple pentru că e vorba majoritar de umor, deși nu e singurul lucru care o să vă încânte. Mai treceți pe listă niște lecții de viață și ceva sfaturi bune de luat în seamă.

                                                                                                                                                  Calina Matei

*Viseptol, de George Vasilievici e cartea pe care ori de câte ori o deschid mă apucă plânsul. Mă simt ca un hoț citind-o, ca o fraudă încercând să scriu câteva rânduri despre ea, o lașă pentru că n-am rezistat în lumea a cărei ușă mi-a deschis-o. Iar George Vasilievici devine pentru mine un fel de fiară metaforică ce spintecă pântecul de beton al lumii, cel care a buzunărit atâtea realități pentru a se pregăti și a ne pregăti să fim cu nepăsare numai ceea ce suntem. Viseptol e o piñata, o cameră Sambo, un monument de extrasenzorialitate, care te dă cu capul de pereți până ce-ți trezește conștiința. E alchimie în formă poetică. E spărgătorul „nucilor” (creiere) din care cojim mai apoi timpul și-l învățăm să se ducă, timpul care se-ntoarce iarăși în coajă reînnoit. E oglinda în care ne vedem ca niște golemi ce trebuie să se consume pe sine pentru a-și depăși condiția. E un puzzle pe care nu-l poți dezlega din prima citire a romanului pentru că finalul te duce mereu la început, oferindu-ți alte și alte chei în tălmăcirea lui. E un Ouroboros literar. Dacă am recurge la prescripții literare pentru cei a căror realitate devine o piele prea mică pentru a le conține trăirile, cu siguranță l-aș recomanda pe George Vasilievici imediat după Sylvia Plath.

Adam și Eva, de Liviu Rebreanu e aceea carte care m-a schimbat atât de mult încât nu vreau să o recomand nimănui. Pentru că cel ce o citește riscă să fie înghițit de-o tornadă literară, așa cum însuși autorul ei ne avertizează că „toată tulburarea numai cărţile i-au pricinuit-o, deschizându-i ferestrele altei vieţi, cu ispitiri şi păcate.” Pentru că îți stârnește o poftă nebănuită de a descoperi și trăi lucruri aflate la periferia sau dincolo de granița acestei realități. După ea, vei trecea neapărat la devorat toate romanele lui Eliade. Când vei termina și cu acesta, puțini autori români îți vor mai putea satisface această sete de cunoaștere. Și vei ajunge la Viseptolul lui Vasilievici, pentru că numai acolo te vei găsi pe frecvența care transmite codurile de care ai nevoie pentru a-ți descifra propria realitate lăuntrică. Însă, fără îndoială, după tot acest pelerinaj literar ce va dura ani buni, îți va dispărea gustul acela amar pe care ți-l lăsase, poate, literatura română în școală.

                                                                                                                                                Elena Silvana

*Probabil  unul dintre romanele pe care le-am îndrăgit și savurat cu cea mai mare plăcere în timpul liceului, a fost Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. Împărțit pe două părți care tratează dragostea și războiul, romanul mi-a ajuns la suflet. Camil Petrescu redă foarte intens toate emoțiile trăite de către Ștefan Gheorghidiu, trauma pshica și fizică pe  câmpul de luptă, iubirea destinată pieirii încă de la început, moartea în ipostaze nemiloase. Alături de personajele pe care le-am îndrăgit, de cadrul veridic al acțiunii, de temele abordate și emoțiile transmise, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, devine unul dintre romanele „de suflet” pe care vi-l recomand cu cea mai mare încântare!

La polul opus însă, se află Patul lui Procust. Chiar dacă este tot un roman modern de tip subiectiv și este scris tot de Camil Petrescu, l-am urât cu întreaga ființă. Am citit cele 300 - 400 de pagini într-o lună, cu cea mai mare voință și putere de care eram capabilă. Fiecare pagină mi se părea interminabilă, ca o pedeapsă pe care nici cele mai perfide persoane nu o primesc. Personajele nu mă atrăgeau și acționau mereu fără logică și fără o finalitate. Uneori aveam impresia că se purtau irațional din plăcerea de a se chinui, de a-și complica existența și a de simți într-un final  gustul amar al eșecului sentimental. Cine ar acționa așa? Poate că voi reciti la un moment dat romanul, și poate că  părerea mea se va schimba prinvindu-l acum dintr-o altă perspectivă, însă, în acel moment mi-a mâncat zilele.

                                                                                                                                          Roxana Rosebud