Cartea bate filmul. Întotdeauna a fost așa și nu cred că lucrurile se vor schimba prea curând. De nenumărate ori ne-a fost dat să vedem ecranizări în pur spirit hollywoodian, care nu doar că s-au abătut enorm de la sursă, ci au fost atât de jignitoare încât au reușit să îndepărteze potențialii cititori de niște cărți absolut uimitoare. Inițial, am vrut să scriu acest articol ca un top al ecranizărilor proaste care au fost inspirate din cărți bune sau foarte bune, dar am realizat că mai toate sunt pelicule fantasy, așa că am schimbat puțin tema și vă prezint 5 filme care, în opinia mea, au pierdut puțin (sau mai mult) din magia cărților din care s-au inspirat.

 5. Sunt convins că alegerea mea pentru ultimul loc va fi una extrem de controversată; nici mie nu-mi vine să cred că m-am gândit la asta, pentru că Harry Potter și prizonierul din Azkaban e un film drag mie, dar nu pot să neg că e plin de defecte. În afară de tot ce ține de partea tehnică (efecte speciale, coloană sonoră sau scenografie - cadrele sunt superbe, la fiecare câteva minute poți pune pauză numai ca să te holbezi la frumusețea Scoției sau la decorurile absolut fantastice) și de jocul actoricesc/regie (Alfonso Cuarón și-a asumat un mare risc, făcând tranziția între tonul ușor copilăresc al primelor 2 filme și cel mult mai matur și întunecat al acestuia), filmul mi s-a părut un mare fiasco. Această a treia parte a seriei a fost prima care a neglijat unele aspecte cheie din carte, rezultând în nenumărate inconsistențe în următoarele 5 pelicule, iar pentru asta nu-l pot ierta. Țin minte cum, acum 8 ani, în sala de cinema, cineva urla în gura mare „cine-i Amprentă?” pentru că Prizonierul din Azkaban nu s-a obosit să explice originile Hărții Ștrengarilor.

 4. Materiile întunecate este una dintre acele serii „pentru copii” care nu e tocmai pentru copii. Comentariile la adresa societății, dar mai ales a bisericii, pe care Philip Pullman le-a mascat sub forma unei povești cu vrăjitoare și urși vorbitori au stârnit revolte după revolte în cadrul diverselor instituții, iar o ecranizare nu s-ar putea dovedi altfel decât problematică. Busola de aur a fost un succes din 2 puncte de vedere: efectele speciale absolut spectaculoase pentru anul 2007 și actrița perfect aleasă pentreu a-i da viață Lyrei, protagonista trilogiei. Din păcate, restul filmului a fost un dezastru, povestea originală fiind ciopârțită fără milă și simplificată până a ajuns de nerecunoscut, multe dintre aspectele care au făcut cartea specială fiind ignorate cu desăvârșire.

 3. Trăim în era distopiilor pentru adolescenți. Odată cu imensa popularitate a Jocurilor foamei, romanele distopice young-adult au început să apară mai ceva decât ciupercile după ploaie și să fie ecranizate cu aceeași viteză. Labirintul: Evadarea ar fi putut fi acel film care să iasă în evidență ca fiind diferit de restul (seria Jocurile foamei și mult inferioarele Divergent și Insurgent), dar a fost încă un exemplu că Hollywoodul nu face decât să preia idei originale și să le transforme în ceva clișeic și plictisitor. Actorii mi s-au părut neconvingători, iar povestea a fost schimbată atât de mult (în special spre sfârșit), încât sunt curios cum se vor descurca atunci când modificările care au fost făcute vor fi de o importanță crucială pentru deznodământul poveștii.

 2. Nu am cuvinte pentru a descrie cât de mult mi-a plăcut Ucenicul vraciului și cât de mult am detestat Al șaptelea fiu, „ecranizarea” după primele 2 cărți ale seriei scrise de Joseph Delaney. Poveste clișeică? Dacă vorbim despre carte, în niciun caz! Filmul, în schimb, e altă mâncare de pește. Până și actorii au părut plictisiți pe toată durata perliculei, în special Jeff Bridges, care mi s-a părut că a jucat mai prost decât un actor de telenovele turcești. Iar Mama Malkin trebuia să fie respingătoare, nu o Julianne Moore incredibil de sexy care se poate transforma într-un soi de dragon cu extensii magice de păr...

 1. Romanul Eragon m-a surprins plăcut, mai ales că autorul a avut doar 15 ani atunci când a început să-l scrie (acest aspect e insesizabil, credeți-mă). Filmul, pe de altă parte, a fost o catastrofă de proporții monumentale. Absolut întreaga poveste din carte a fost schimbată, devenind o aventură fantasy generică (un soi de rudă defavorizată a Stăpânului inelelor), lipsită de orice fel de surprize, momente tensionate sau emoționante... De fapt, dacă e să fiu sincer, ce i-a lipsit filmului a fost sensul. Până și unii dintre cei mai de temut inamici ai lui Eragon din carte, creaturile numite Ra'zac, au fost transformate în niște monstruleți diformi și prostuți, care numai amenințători nu erau. Păcat de Saphira (superbul dragon albastru, foarte bine realizat de către echipa de efecte speciale) și de Jeremy Irons, care și-a dat silința să salveze cât de cât filmul de la a fi un dezastru din toate punctele de vedere.