Titlu: Variaţiuni pe o temă de Vater-Puccini
Autor: Răzvan Petrescu
Rating:
Editura: Curtea Veche Publishing
Anul aparitiei: 2013
Numar pagini: 256
ISBN: 978-606-588-580-6

,,Scrisul e carnivor’’ afirmă autorul Răzvan Petrescu, eşuat, spre norocul nostru, al cititorilor, din zona medicinei în cea a ficţiunii literare. Este cea mai imprevizibilă carte de interviuri pe care mi-a fost dat s-o citesc, iar aceasta mai cu seamă din pricină că Răzvan Petrescu a transformat exerciţiul dublu al interviului într-o specie literară pe cale să se nască.

Marius Chivu a spus despre autor că s-ar înscrie în linia lui Caragiale, care, după cum se ştie, avea un ochi de chirurg aţintit asupra meschinăriilor omeneşti. Sunt de acord în parte cu această asemănare, ea poate fi extrapolată până spre Eugène Ionesco, dar voi risca să declar că pentru mine, pe alocuri, Răzvan Petrescu se apropie de Creangă cel din Ivan Turbincă. Există la prozatorul contemporan de care vorbim o plăcere a fabulaţiei şi a (auto)istorisirii fantastice ieşite ambele din comun, imagini pe cât de plastice, tot pe atât de fantasmagorice. Sigur că Răzvan Petrescu rămâne un autor urban prin excelenţă, ceea ce n-a fost nicicând Creangă, dar ambii denotă o autoironie şi o impertinenţă haioasă care ne fac să izbucnim în râs în ciuda tuturor diferenţelor diacronice.

Şi totuşi, retractez cele de mai sus, pur şi simplu m-am dedat unor impresionisme gen George Călinescu, pentru diversiune, calchiind stilul lui Răzvan Petrescu însuşi. Altminteri, autorul manifestă o amprentă scriitoricească particulară, aşa că nu s-ar cuveni să facem comparaţii prea precise. După spiritul autoironic desăvârşit pe care îl posedă, a doua trăsătură care îmi place la acest scriitor este cultul stilului, cu rădăcini până dincolo de Flaubert. De aceea, aş recomanda volumul în discuţie drept ,,Manual de redactare a prozei pentru autori debutanţi şi nu numai’’. În acest sens, cea mai semnificativă pildă ar putea fi: ,,îmi plac efectele, doar ele ne salvează de absurd.’’

S-a vorbit despre filosofia tragică a autorului, modelată în fraze ironice şi baroce. Pandantul feminin şi liric al tragicului - în ultimele decenii ale istoriei literaturii noastre - se regăseşte în poeta Ileana Mălăncioiu. Deşi manifestă aceeaşi certitudine a deriziunii vieţii, cei doi o exercită în maniere atât de diferite. Acolo unde Ileana Mălăncioiu n-ar putea nicicând glumi, Răzvan Petrescu o face cu nonşalanţa doctorilor de la spitalele de urgenţă nevoiţi să surmonteze irecuperabilul.

Ca elemente de pitoresc sesizate de către mine cel puţin, pot ilustra că Răzvan Petrescu iubeşte capriciile femeieşti cu un misoginism temperat şi că îndrăgeşte… Ardealul (mă rog, nu sunt sigură că acest ultim detaliu ar fi stipulat în cartea de faţă). Ambele de regăsit şi la Eminescu. Sunt savuroase paginile închinate feminităţii ca şi inteligenţă ovariană, nestatorniciei femeilor şi farmecului lor atât de carnal. De fapt, aplecarea autorului către tactil, simţul care îl defineşte mai presus de fire, se evidenţiază şi în alegerea după un lung travaliu a titlului.

În volumul pe care îl recomand aici, mai mulţi critici literari şi jurnalişti de cultură adresează, cum era de aşteptat, întrebările. Unele dintre ele atât de previzibile că mie una mi-ar fi fost un pic jenă să le articulez, altele banale şi câteva pur şi simplu inteligente. Dintre acestea ultime, sunt de luat în seamă cele care se referă, cum altfel, la destin. Fermecătoare eludarea subiectului de către autor, refuzul său sofisticat şi politicos de a se eticheta de unul singur. Dincolo de aceasta, deruta intervievatorului este o certitudine, căci fluiditatea imaginaţiei lui Răzvan Petrescu devine demnă de un poet. Dacă ar fi să-i pun totuși o etichetă autorului în cauză, l-aş înseria în specia dandy-lor atemporali. Gustul său pentru efecte, spiritul de frondă, obsesia stilistică şi principiul de a face întotdeauna altceva decât se aşteaptă de la el ca autor, pentru mine una îl integrează restrânsei specii a autorilor rebeli şi excentrici, revoltaţi de la prea multă conştiinţă. Rezistenţa sa la orice corupere de tipul artei comerciale am putea-o numi impertinenţă, pentru care aş face apel la o expresie a lui Barbey d’Aurevilly aplicată mutatis mutandis unor texte postmoderne: ,,De fapt fără Impertinenţă, Graţia (stilistică n.n.) nu ar fi ca o blondă cam fadă, iar fără Graţie, Impertinenţa n-ar fi o brună prea picantă?’’.

• Plusuri

  Cartea oferă nu doar exerciţii de inteligenţă narativă și receptivă, ci de asemenea pasaje de un umor răvăşitor.

• Recomandari

  Unui public de nişă, care iubeşte provocările.