Titlu: Evanghelia după Lumea Nouă
Autor: Maryse Condé
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2024
Traducere: Alexandra Cozmolici
Numar pagini: 288
ISBN: 978-630-344-044-6

Dacă într-o lume pretins civilizată ne lăsăm convinși de algoritmi și mesaje lipsite de orice conținut, de un pretins guru care spune ce vrea majoritatea să audă - confirmă convingeri și temeri, atunci de ce o națiune de pe-o insulă exotică nu s-ar lăsa convinsă că printre ei umblă un nou Mesia?

Mai ales când este născut în duminica Paștelui, părinții lui adoptivi îl găsesc printre copitele unui măgar, lins bine de sacrul animal, iar înfățișarea bebelușului pare desprinsă din poveștile fantastice? Pe ei îi putem bănui de nebunie incipientă sau în formă continuată atunci când latura mistică o învinge pe cea rațională și își fac din el chip sculptat la care să se închine? Mai ales când le livrează mesaje pline de miez scornite de mintea lui de pretins filosof lipsit de studii?

Evanghelia după Lumea Nouă, romanul lui Maryse Condé, scriitoare antileză care a murit exact în anul în care a apărut această carte la Editura Polirom (în venerabila colecție Bibliotecă Polirom, și-n excelenta traducere a Alexandrei Cozmolici), pornește de la ideea mult mai celebrului roman al lui José Saramago, Evanghelia după Isus Cristos (care tocmai a fost reeditat în aceeași colecție). Romanul Laureatului Nobel are ca punct de pornire scena cu apariția îngerului în fața lui Iosif pentru a-l avertiza despre uciderea pruncilor pusă la cale de către Irod.

Tocmai această apariție, a unui așa-zis înger, se repetă obsesiv și-n povestea imaginată de Maryse Condé, transpusă însă pe o insulă din Antilele Mici și care pornește tocmai de la acel vis: cum că bebelușul, spune îngerul din vis, va avea parte de un destin deosebit. Și astfel, Pascal, un nume predestinat, cum se va vedea, este adoptat de cei doi cultivatori de trandafiri de pe insula respectivă, hărăzindu-i-se, așa cum prorocește îngerul din vis, fapte mărețe.

Că el este o lepră delăsătoare și doar bună de gură, asta e partea a doua, cert este că atât norocul, cât și deopotrivă ghinionul se vor ține scai de el. Neplăcându-i cartea, dar plăcându-i foarte mult femeile încă de la o vârstă fragedă, Pascal are parte de aventuri peste aventuri. Pornește astfel pe urmele afemeiatului său tată, un bărbat care a sedus-o pe mult mai tânăra mamă a lui Pascal, pentru ca apoi să dispară în neant și-n cele din urmă să fondeze un așram și să întemeieze un adevărat cult al personalității – cu o doză sănătoasă de misticism, bazată însă doar pe vorbe goale, dar cu priză la public.

Aventurile lui Pascal cu femei mult mai în vârstă decât el sunt prilej pentru un conflict necontenit cu conservatoarea sa mamă adoptivă, urmașa unor vikingi stabiliți, nu se știe cum, în exoticul arhipelag din ape calde. Conflict care se va stinge abia când se va stinge și femeia, fără ca Pascal să mai apuce să-și ia adio de la ea, și rămânând astfel, încă o dată orfan.

Dar aventurile și necazurile se țin scai de capul lui. Își reîntâlnește mama adevărată, acum numită Fatima și convertită la islamism grație aventurii sale cu un marocan stabilit la Paris și dispărut și el, la fel ca tatăl lui Pascal, în neant la un moment dat.

El este invitat să le predea angajaților unei mari întreprinderi de pe insulă convingerile și ideile sale. Însă angajamentul lui se încheie și se trezește pus pe liber atunci când se întoarce șeful cel mare, care are cu totul și cu totul alte idei decât ale sale pentru buna desfășurare a activității angajaților. Însă șeful cel mare moare într-un atentat și Pascal se trezește, complet nevinovat, acuzat de complicitate, apoi aruncat în închisoare. Unde, bineînțeles, că o să cunoască o gardiană focoasă, mamă a șase copii și cu zece ani mai în vârstă decât el, cu care are, normal, o aventură toridă. Și așa mai departe…

Poveștile lui Pascal sar prea des dintr-o parte în alta și acțiunea pare mult prea dezlânată ca să pară verosimilă. Bun, înțelegem latura mistică și faptul că viața are un cu totul alt curs prin părțile acelea de lume, dar nu cumva legile firii omului ar trebui să aibă o desfășurare mult mai logică? De pildă, una e delirul, alta e misticismul și altcumva ar trebui să funcționeze lucrurile pentru ca o societate să nu cadă pradă haosului. Din modul în care decurg aventurile lui Pascal, pare c-avem de-a face cu o lume aflată pe buza prăpastiei, noroc cu profeții aceștia de carton care îi țin pe oameni în frâu.

Maryse Condé trage însă un semnal de alarmă, strecurând aproape obsesiv în Evanghelia după Lumea Nouă trimiteri la colonialism și la barbariile care au rezultat din el, neuitând însă să menționeze de mai multe ori și ororile care se petreceau în America de Nord nu mai departe de acum 70-80 de ani (cu fructe ciudate atârnate de ramuri de copac și, nemenționate în carte, dar întrezărite printre rânduri, glugi albe cu funii și torțe în mâini). Îmbrăcând mesajul într-o suită de aventuri demne de un nou Mesia, ce se succed cu o viteză amețitoare – în care eu nu prea am văzut umorul și optimismul pomenite pe Leïla Slimani pe coperta a patra – și care te fac să dai pagină după pagină.

Așadar, un Iisus modern, care predă în fața unor mulțimi de angajați propriile învățături sau limbi străine pentru niște elevi apatici, înconjurat de revoluționari, barbari, tirani, oameni de bine și oameni de rău, trădători pentru câțiva arginți și lași, dar și iubiri dramatice, sfâșietoare, totul este de fapt un carusel în care omul pare ferm decis să găsească un sens al propriei vieți. O poveste care se termină, totuși, într-o tentă optimistă, ca să nu zic mai mult.