Titlu: Confesiuni
Autor: Kanae Minato
Rating:
Editura: Litera
Anul aparitiei: 2023
Traducere: Oana-Celia Gheorghiu
Numar pagini: 336
ISBN: 9786303193274

Uneori, o carte nu doar că te tulbură, ci te scutură din temelii, îți pune oglinda în față și te forțează să te întrebi: Până unde poate merge un om rănit? În Confesiuni de Kanae Minato, răspunsul e crud și limpede: foarte departe. Și cel mai înfricoșător e că totul pornește dintr-un loc cât se poate de obișnuit – o clasă de elevi, o profesoară îndurerată, niște adolescenți care poartă în ei o combinație letală de furie, neînțelegere, și lipsă de empatie.

Povestea începe cu o confesiune, dar nu e una simplă. Este un testament moral al unei mame-profesoare, Yuko Moriguchi, care își pierde fetița în mod tragic și care decide să nu lase justiția să-și urmeze cursul. Ce urmează e o demonstrație impecabilă de răzbunare psihologică, nu prin violență fizică, ci prin manipulare, tăcere și o planificare rece, aproape matematică. Dar acest roman nu este despre o simplă răzbunare. Este despre fisurile din societate, despre copii lăsați să navigheze singuri printr-o lume prea complexă, și despre părinți care nu mai știu să fie... părinți.

Fiecare copil din carte poartă povara unei relații disfuncționale cu mama sa. Unul simte că e doar un proiect de mândrie pentru ea. Altul trăiește într-un abandon emoțional tăcut. Altcineva își transformă mama într-un simbol al slăbiciunii. Fiecare poveste devine o piesă dintr-un puzzle dureros care ne arată că iubirea parentală nu e niciodată garantată, iar lipsa ei poate deveni devastatoare. Confesiuni explorează acest fir cu o precizie care sfâșie. Nu e suficient să iubești copilul – trebuie să știi să-l asculți, să fii acolo, să nu îți înlocuiești prezența cu standarde sau pretenții.

Costul vieții devine aici o temă apăsătoare. Fetița moartă a profesoarei, Manami, nu e doar o victimă, ci o scânteie care dezvăluie putregaiul din jur. Și da, în romanul lui Minato, nu există monștri cu fețe de monștri – ci copiii care fac rău pentru că nu știu altceva, pentru că nimeni nu le-a arătat cum e să fii bun. Câtă energie, câtă ingeniozitate, câtă dedicație pot depune unii pentru a distruge, când același efort ar fi fost de ajuns pentru a construi o prietenie, o empatie, o punte.

Minato scrie într-un stil glacial, precis, ca o lamă fină care nu lasă sânge, dar taie adânc. Capitolele construiesc un mozaic al vocilor – fiecare narator spune versiunea sa, se justifică, se acuză, se dezvăluie. Și ceea ce părea la început o simplă poveste de răzbunare devine o meditație tulburătoare despre absența binelui și despre răul cultivat prin ignoranță, presiune socială și neiubire.

Legătura dintre mamă și copil este firul roșu al romanului. Atunci când este ruptă, distorsionată sau înlocuită cu așteptări rigide, consecințele nu întârzie să apară. Confesiuni nu e o carte care oferă soluții – dar te obligă să privești cu alți ochi acele momente mici, acele conversații cu copilul tău, acele gesturi de încredere care, odată pierdute, nu mai pot fi recuperate.

Este o carte teribil de bună. Inteligentă, dureroasă și umană în cel mai întunecat sens al cuvântului. Te lasă cu o întrebare care arde: Când a fost ultima oară când ai ascultat cu adevărat un copil?

Text scris de Stella Popa.