Când esteticul se îmbină magistral cu scrisul
Scris de Liviu Szoke • 3 February 2022 • in categoria Lit. contemporana
Autor: Felix Aftene & Lucian Dan Teodorivici
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2020
Numar pagini: 216
ISBN: 978-973-46-8264-5
După excelenta introducere a scriitorului și criticului literar Bogdan Crețu la acest inedit experiment „artistic” întreprins de artistul grafic Felix Artene și de scriitorul Lucian Dan Teodorovici (coordonatorul colecției Ego. Proză a Editurii Polirom) pare că nu prea ar mai rămâne cam nimic de zis. Este atât de cuprinzătoare, de cultă și de sensibil scrisă, încât umilul cititor din mine s-ar transforma în nimic altceva decât un părerolog dacă cineva mi-ar citi rândurile după ea. Dar cum eu nu sunt critic, cum nici Bogdan Crețu nu este un simplu cititor, cred că nu există termen de comparație și că introducerea, respectiv articolul ar trebui luate ca atare și nu comparate.
Dar ce avem noi aici, în la fel de strălucitoarea colecție Fiction.Ltd a aceleiași Edituri Polirom? Un pictoroman. Ce-i ăsta? ați putea spune. Felix Artene, un reputat și distins artist vizual, pictează șaisprezece tablouri care îl au, mai mult sau mai puțin, în centru pe celebrul pictor Salvador Dalí și aproape la fel de celebra lui mustață subțire și arcuită în sus. Și pornind de la aceste tablouri, Lucian Dan Teodorovici scrie șaisprezece capitole aparent disparate, dar care trebuie totuși citite în cheie romanescă, fiecărui tablou fiindu-i dedicat, evident, câte un capitol.
Iar fiecare capitol reprezintă o aventură a Artistului, cu „A” mare, pornit ba prin lumea sa, cea reală, ba prin imaginar, ba prin cele închipuite de mințile năstrușnicelor personaje care îi răsar în cale în timpul perindărilor sale prin lumile acestea fantastice.
Întâlnește un canar vorbitor din Insulele Canare, o ceată de furnici care creează artă și pe care Artistul, suflet darnic, le răsplătește printr-un superb gest la final care îi trădează, totodată, extraordinarele puteri. Un corb ateu, un fluture cu probleme de vedere care îi cere artistului una dintre perechile sale de ochi pentru a vedea și el lumea așa cum merită a fi văzută, iar Artistul, suflet mare, dar și naiv, îi face pe plac și e cât pe ce să o pățească. O gașcă de spiriduși zurlii ce vor să zboare cu baloane de săpun, un sticlete mare amator de matematică, o gujulie poliglotă și multe alte creaturi fantastice, dar și personaje legendare sau de basm, cum ar fi Diogene sau însuși Prometeu, Micul Prinț cel mereu călător ori Alice întoarsă din Țara Minunilor, dar și pe Pinocchio, plus, să nu uit, un fachir hindus cu care poartă, poate, cea mai frumoasă poveste din mijlocul acestor povești frumoase care alcătuiesc pictoromanul, și multe altele.
Având ca temă de plecare tablourile ce preced fiecare capitol, poveștile acestea aparent disparate ne spun de fapt că până și geniile (de natură artistică au ba) au dilemele lor, că sunt măcinate de îndoieli, că-și pun tot timpul întrebări și că oricât le-am crede noi de extraordinare, de imposibil de atins, se arată mereu dispuse să învețe, să afle lucruri noi, păreri noi, puncte de vedere noi cu care sunt sau nu de acord, și că prin toate lumile însuflețite de viață găsești tot timpul ceva nou de învățat, indiferent că e vorba de o furnică sau de însuși Diogene.
Artistul imaginat de autori nu este omniprezent și nici omniscient, în pofida însușirilor extraordinare cu care l-au dotat cei doi. Da, își poate deșuruba capul, își poate lepăda pielea, îi poate împrumuta altcuiva una dintre perechile de ochi, se poate transforma în altceva, într-un râu, de pildă, dar totuși nu e Dumnezeu încarnat într-un artist. Și cu toate că e un adevăr arhicunoscut că nu e simplu să fii artist indiferent de țara în care încerci să supraviețuiești zilei de mâine, iar condiția de artist e, de cele mai multe ori tristă, eroul întâmplărilor fantastice imaginat de Felix Aftene prin tablouri și de Lucian Dan Teodorovici prin povești este o făptură cu care poate rezona orice muritor la un moment dat.
— Oprește-te, oprește-te. Glumeam, omule. Ce formă are Pământul? Oh, câte forme nu are... Știi, în urmă cu mii de ani, Pământul avea formă de clopot și stătea pe spinarea a patru elefanți. Iar ei, săracii, se țineau în echilibru pe spinarea unei broaște-țestoase. Așa ne zice poetul Valmiki – și cine poate cunoaște forma Pământului mai bine decât un poet? Apoi a fost și plat Pământul, Biblia ne trimite în cele patru colțuri ale lui – și cine ar putea pune sub semnul întrebării Biblia? Și-apoi a devenit sferic, turtit la poli și bombat la ecuator, căci așa ne-a învățat știința – și cine poate contrazice știința fără a fi considerat nebun? Vezi, Pământul are forma gândurilor oamenilor, nicidecum alta. În ceea ce mă privește, Pământul este – și aici a arătat spre obiectul rotitor de deasupra palmei lui drepte – nici mai mult, nici mai puțin decât cubic. Căci cubul e pentru mine forma perfectă, iar Pământul meu nu are cum să fie altfel decât perfect. Și e gol pe dinăuntru, golit de materie, astfel încât să-l poți umple cu toate poveștile tale, așa cum umpli o cutie prețioasă cu diamante, cu rubine și safire, cu smaralde și perele, cu beliruri și topaze... Mda, Pământul are forma gândurilor noastre, a repetat el ideea expusă anterior, de astă dată pe un ton și mai profund, și mai înțelept, ceea ce l-a liniștit de tot pe artist.