Simfonia animalieră. Cuprinde Simfonia animalieră şi Hibernalia, publicate pentru prima dată împreună.

Veronica D. Niculescu

Editura Polirom, 2021, colecția „Fiction Ltd”

„Veronica D. Niculescu a reușit ceva extraordinar cu Simfonia animalieră: să creeze limbaj, să facă una din proză, poezie și filosofie, să scrie, pe scurt, o micuță carte mare. O carte pe care o poți citi și reciti iar și iar, vorba lui Doinel, „pe repetă-te la nesfîrșit, nu te termina niciodată„.” (Luminița Corneanu)

„Este multă poezie în această poveste vie în care singurătatea își capătă o frumusețe aparte, neliniștitoare, născută dintr-un paradoxal amestec de ludic și de sumbre, dar suave abisuri. Veronica D. Niculescu se eliberează de constrângerile genurilor și ale speciilor, recurgând la o formulă personală: un poem în proză, o „simfonie„ în patru părți, care pot fi privite și ca acte ale unui spectacol de teatru, unul cu măști.” (Dana Pîrvan)

„Aș zice despre Simfonia animalieră că este o bijuterie, dacă această expresie n-ar fi clișeistică. Este un foarte bun roman, chiar dacă este un mini-roman, un roman în miniatură, dar este totodată și un foarte bun volum de versuri. Și, da, este o bijuterie.” (Cezar Paul-Bădescu)

- FRAGMENT -

„M-am așezat pe valiză. M-am sprijinit cu spatele de zid. Și m-am uitat la cerul prelins pe dealul din depărtare, la crucile albe ițite pe coamă, între castanii cu ramuri indigo urcând către cer, cu rădăcini invizibile scurmând adânc în pământ, dincolo de crăpăturile în care dorm iarna tuberculi de brândușe și vipere, pe unde șiroiesc ape spălând nevăzutele pietre, la pădurea aburindă coborând până către poalele dealului, tăiată de o potecă subțire, eliberată de orice culoare îndrăgită de copiii de școală, la câmpul pustiu, la drumul din fața casei ce ducea spre oraș, la stâlpii de telegraf și la gard, la cutia poștală stând într-o rână, cu gura închisă.

M-am gândit ce ar fi de făcut. Capra părea că-și râde de mine. Să pornesc către deal. Să pornesc mai întâi către cutia poștală, privind către drum, și apoi din mijlocul drumului, privind printre stâlpi, să pornesc mai departe, către câmpul pustiu, și apoi din câmp prin pădure, pe poteca subțire, privind către cruci. Asta însemna să pornesc. Dar ce obosită eram.

Cutia era goală. Poarta a bocit când am deschis-o proptindu-mă cu umărul în ea. Stâlpii zumzăiau când am traversat drumul și am trecut pe sub fire. Poteca din câmp era bine delimitată, semn că mai trecuseră oameni după topirea zăpezii. Am pornit, am aruncat doar o privire în urmă, am zărit firul subțire înălțându-se din horn, peste ceața din vale. Și am văzut o mână fluturând la fereastră, altă fereastră, mâna mamei mele, demult. Mama se sprijinea în rama de lemn, știam urma dublă care o să-i rămână multă vreme în carne, de-a lungul brațului, și știam mirosul cărnii ei, seara, când mă îmbăia, când îmi strecura degetele pe după urechi și la subțiori și mă săpunea pe spinare, fața mi se afunda în pieptul ei moale, acela era mirosul, îl simțeam și acum, continuam să urc și o vedeam în urmă fluturând un șervet la fereastră, mai tânără decât mine acum, și o auzeam strigându-mi ceva, fără să pot înțelege ce-mi spune. O margine de oraș, altă margine, dincolo de bloc e o pajiște cu flori pe care nu se ușurează câini niciodată, doar cai, doar oi uneori, doar câte-o capră priponită de-un prun, unde vin viespile vara, în vreme ce la celălalt capăt, cel nevăzut niciodată, ies lupii la lizieră în iernile grele, dintr-o pictoriță care se rătăcise cândva nu mai rămăseseră decât oasele mari, și oricât ne-am fi uitat noi la tabloul cu margarete de pe perete, doar oase vedeam și auzeam „lizieră”. Cât mama stă la fereastră și strigă după mine ceva, poate ceva ce-am uitat, poate ceva ce trebuie să fac, pe drumul de întoarcere sau poate la dus, sau poate acolo unde mă duc, ori poate că-mi strigă să nu mă mai duc într-acolo unde mă duc, într-o oală din spatele ei se prinde mâncarea, un papricaș, nu tare, un pic, dar miroase, mama înjură cu glas de păsăruică speriată și fuge să rotească din lingura mare de lemn, cârpa îi scapă din mână. Rama a rămas goală, lumea a ajuns la un capăt.

Înaintam spre pădure, în aer se simțea miros de frunze arse, o fi fost curățenia de primăvară, greble muncind undeva prin curți și grădini, nu mai erau grămezile de frunze năucitor de frumoase din toamnă, cele bune de pus în huse de perne, sau în coșuri de nuiele și, înainte de a fi aruncate la gunoi, fotografiate în lumina amiezii, ambră, cinabru, jasp, malahit, zimți, nervuri și texturi, nu, doar frunzele moarte și tocite de moarte, doar fumul și scrumul.”

Veronica D. Niculescu (n. 1968) este scriitoare și traducătoare. A publicat volumele de proză scurtă Adeb (Premiul pentru Debut, USR Sibiu), Orchestra portocalie și Roșu, roșu, catifea (Premiul revistei Tiuk! pentru proză scurtă „ScurTiuk”; nominalizări la Premiile Radio România Cultural și la Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași), cărțile-pereche Simfonia animalieră (Premiul „Cercul Literar de la Sibiu” al USR Sibiu; nominalizare la Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași) și Hibernalia, romanele Spre văi de jad și sălbăție (Premiul „Cartea anului” acordat de USR Sibiu; nominalizări la Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași și la Premiul „Cea mai îndrăgită carte a anului – alegerea liceenilor” la FILIT 2017) și O vară cu Isidor, cartea pentru copii Harap Alb 2.0 și antologia de proză scurtă Floribunda. A scris în colaborare cu Emil Brumaru Basmul Prințesei Repede-Repede și Cad castane din castani (nominalizare la Premiile Observator cultural). A tradus zeci de volume semnate de Vladimir Nabokov, Samuel Beckett, Lewis Carroll, Don DeLillo, Siri Hustvedt, Lydia Davis și alții. A primit Premiul „Antoaneta Ralian” pentru Traducere la Tîrgul de Carte Gaudeamus 2016 și Premiul pentru Traducere la Gala Premiilor Observator cultural 2017.

Un fragment audio, în lectura autoarei: