Editura Polirom vă oferă un fragment din romanul Iubita pictorului de Simone van der Vlugt, apărut de curând în colecția „Biblioteca Polirom. Seria Actual”, traducere din limba neerlandeză de Gheorghe Nicolaescu.

În 5 iulie 1650, în timp ce merge pe un drum de ţară din împrejurimile Amsterdamului, Geertje Dircx e ajunsă din urmă de o trăsură cu portărei ai magistraturii care au primit sarcina să o aresteze şi să o ducă la casa de corecţie pentru femei din Gouda.

Când i se aduce la cunoştinţă că a fost condamnată la doisprezece ani de detenţie, fiind găsită vinovată de furt, dezicere de contract şi desfrâu, femeia îşi dă seama că în spatele acestui verdict se află Rembrandt van Rijn, bărbatul în casa căruia a locuit vreme de opt ani, mai întâi doar ca dădacă a lui Titus, fiul pe care renumitul pictor l-a avut cu soţia sa, Saskia, iar după moartea acesteia, şi ca iubită. După ce a studiat documente de epocă ignorate multă vreme, Simone van der Vlugt şi-a propus în noul ei roman istoric să reabiliteze imaginea lui Geertje Dircx, oferind astfel o perspectivă surprinzătoare asupra unei părţi importante din biografia lui Rembrandt.

„Într-un stil direct, cu o forţă evocatoare care ne apropie trecutul, Simone van der Vlugt scrie o carte cu mesaj feminist, ce repune pe deplin în drepturi o eroină uitată a istoriei.” (Les Echos)

„Van der Vlugt împleteşte impecabil şi cât se poate de firesc istoria cu fantezia.” (Noordhollands Dagblad)

„Un roman intim, răscolitor, splendid şi minuţios documentat.” (Beaux Arts Magazine)

FRAGMENT

„Era mijlocul lui octombrie când, pe neaşteptate, Geertruida a intrat bălăbănindu‑se în odaia de zi. Cu faţa schimonosită de durere, a dat să se sprijine de dulap, spunând:

— A început.

Am scăpat din mâini haina pe care o coseam şi am privit‑o îngrozită pe Geertruida.

— Vine pruncul?

— Da, mi s‑a rupt apa. E prea devreme, Geertje.

M‑am ridicat şi am condus‑o spre alcov.

— Doar cu două săptămâni. După câte se pare, copilul e pregătit să vină. O să fie bine.

— Tocmai acum, când Pieter e plecat câteva zile.

Geertruida s‑a urcat cu greu în alcov.

— Îl aşteaptă o bucurie la întoarcere. Mă duc după moaşă.

— Nu, stai aici!

M‑a apucat de braţ cu forţa unui om care nu vrea în ruptul capului să fie lăsat singur.

— Copilul ăsta o să vină iute, sunt sigură. Trimite‑o pe Lysbeth s‑o aducă.

Am alergat în curte, unde fetele se jucau cu un titirez, şi i‑am spus lui Lysbeth să aducă moaşa. Toate patru au ridicat ochii, bucuroase şi speriate totodată.

— Vine deja? a întrebat Barber.

— Da, şi mama voastră crede că o să se întâmple repede. Aşa că grăbeşte‑te, Lysbeth.

Le‑am întors spatele şi am dat zor înapoi în odaia de zi. Barber, Anna şi Geertje au venit după mine. Lysbeth şi‑a luat paltonul şi a zbughit‑o pe uşă afară.

Aşezată pe marginea alcovului, am ţinut‑o de mână pe Geertruida şi am încurajat‑o. Durerile facerii au cuprins‑o în valuri ce se înşiruiau la intervale tot mai scurte.

— Vine, Geertje! a spus Geertruida gâfâind. Unde‑i moaşa?

Asta mă întrebam şi eu. Cum Lysbeth plecase de ceva vreme, bănuiala că apăruse o problemă mă umplea de teamă. Poate că moaşa era prinsă cu altă naştere.

Între timp, durerile se înşiruiau fără întrerupere, şi până şi eu, care nu mă pricepeam deloc la moşit, am înţeles că n‑avea să mai dureze mult. Dar în alcovul acela îngust nu puteam să fac mare lucru. Moaşa promisese că aduce un scaun pentru naşteri sau un pat din acelea care se desfac, însă se părea că trebuie să ne descurcăm fără ele.

— Aşa n‑ajung bine, am spus. Trebuie să vă aşezaţi altfel, pe podea. Barber şi Anna, aduceţi cât mai multe pături şi perne. Repede!

Barber şi Anna au luat‑o la fugă, bucuroase că pot fi de folos. S‑au întors cu braţele pline de pături, pe care le‑am întins pe jos. Apoi am ajutat‑o pe Geertruida să coboare din alcov şi am condus‑o la patul improvizat.

Gemea de durere şi se văita că trebuie să împingă copilul. I‑am ridicat poalele şi m‑am aşezat în genunchi între picioarele ei. De câte ori ţipa, mă treceau sudorile. Slujnicele nu‑mi erau de nici un ajutor – stăteau în uşă şi se uitau speriate.

— Trebuie să mă ajutaţi, le‑am spus lui Barber şi Annei.

Cu feţişoarele lor serioase şi palide, au încuviinţat amândouă din cap.

— Când mama l‑a născut pe Jacob, a trebuit să încălzim apă într‑o căldare pentru spălarea pruncului şi pentru buiote, a spus Barber.

— Şi când pe mama o durea foarte tare, i s‑a dat vin, a spus Geertje.

I‑am cerut unei slujnice să încălzească apă, iar celeilalte să aducă vin. Lui Geertje şi lui Barber le‑am spus să se aşeze în stânga şi în dreapta mamei lor, ca să‑i şteargă sudoarea de pe frunte şi, între dureri, să‑i dea din când în când să bea câte o gură de vin. Eu însămi, tremurând de încordare, am rămas aşezată între picioarele Geertruidei. Văzusem vaci fătând viţei, dar încă nu văzusem cum se naşte un copil. Îmi ziceam că n‑avea cum să fie ceva foarte diferit. Totodată urmăream ce se întâmplă cu un amestec de fascinaţie şi teamă. La un moment dat mi s‑a părut că văd un căpşor cu un ciuf rar de păr şi pe loc încordarea mi‑a dispărut. Nu mă mai preocupa decât copilul. Eram ferm hotărâtă să‑l ajut să vină pe lume sănătos.

Căpşorul apăru din nou, de data asta mai limpede, şi Geertruida ţipă.

— Vine! am strigat.

Lângă mine, Geertje, Barber şi Anna făcuseră ochii mari.

Căpşorul ieşea tot mai mult, cu cordonul ombilical în jurul gâtului. Mi‑am vârât degetele pe sub el şi l‑am tras peste ceafă în faţă.

După câteva clipe, copilul a ieşit cu totul din pântecul mamei. Mi‑a alunecat într‑o clipită în poală: o fetiţă. Era îngrozitor de vânătă şi nu mişca.

Am ridicat‑o şi am încercat să‑i suflu aer în gură, însă avea ceva înăuntru. Mi‑am băgat degetul în guriţa ei şi am scos tot, orice o fi fost. Apoi i‑am suflat uşor aer înăuntru.

Geertruida îmi spunea ceva, din ce în ce mai tare, însă nu pricepeam mai nimic. Numai eu şi fetiţa rămăseserăm pe lume, restul amuţise. I‑am tot suflat uşor aer în gură, am frecat‑o pe piept şi, când a scos primul ţipăt, mi‑au dat lacrimile. A deschis ochii şi m‑a privit. Nu ştiam dacă nou‑născuţii pot vedea, însă ea părea să mă vadă cu adevărat. Feţişoara ei era foarte aproape şi, preţ de câteva clipe, ne‑am privit drept în ochi. Apoi a început să plângă şi am pus‑o în braţele mamei sale.”

Simone Van der Vlugt (n. 1966, Hoorn) este una dintre cele mai îndrăgite scriitoare neerlandeze contemporane. Pasionată de scris încă din copilărie, a trimis primul manuscris la o editură la vârsta de treisprezece ani. A debutat în 1995, cu un roman istoric despre vrăjitoare, Talismanul, care s-a bucurat de mare succes. A publicat mai multe thrillere, un ciclu de romane poliţiste ce o are în centru pe detectiva Lois Elzinga şi care a stat la baza serialului Lois (2018), romane istorice, dar şi cărţi pentru copii. Mare parte dintre acestea au fost traduse în mai multe limbi.

La Editura Polirom a mai apărut Albastrul din miez de noapte (2019).