Am ajuns la Philocaly, pe strada Frumoasă, în ultima săptămână a anului trecut, vrând să o cunosc pe cea care a dat viață volumului de poezii Micro(scop) pentru suflet (citește recenzia). A fost cartea care mi-a deschis inima la început de an și care mi-a arătat că poezia poate fi și altfel decât am învățat la școală.

A fost ca și cum am pășit înapoi în timp, într-un alt secol, într-un salon al unei doamne bine din societatea bucureșteană care m-a primit să vorbim despre iubire în toate formele ei, printre bule de șampanie și fum de țigară, cu muzică franțuzească în surdină.

Călina Matei: De unde a început pasiunea pentru scris și ce a hrănit-o de-a lungul anilor? Știu că ai terminat jurnalismul, dar asta mi se pare mai degrabă o meserie de adult, ca să ai un scop în viață, o meserie.

Anca Dumitrescu: Ai ales bine cuvântul meserie. E foarte ciudat și superficial în același timp pentru că eu trebuia să fiu medic și cu patru luni înainte să dau bacalaureatul le-am spus părinților mei că eu nu o să mai fiu medic, că nu-mi doresc să merg la medicină și că nu cred că mă reprezintă. Și am avut un moment în clasa a douăsprezecea în care am zis eu vreau să fiu faimoasă. Un moment al copilului care nu se vede stând într-un spital, dar se vede făcând lucruri.

C.M.: Pentru tine ce însemna să fii faimoasă la vârsta aceea?

A.D: Nu știam la vârsta aceea. Pur și simplu mi-am dat seama dintr-o dată că nu voiam să fiu într-un spital. Și că nu voiam să am și responsabilitatea vieții omului – poți să iei decizii de viață și de moarte.

C.M.: Să te joci un pic de-a Dumnezeu.

A.D: Exact! Și ulterior viața mi-a arătat că oamenii care lucrează în medicină, mai ales chirurgii, au această abordare pentru că sunt în postura asta. Salvează sau nu viața unui om și am zis eu nu pot să fac asta. Am ajuns la jurnalism cu gândul că o să scriu. Nu-mi doream televiziune, dar îmi doream să am acolo un cuvânt pus pe hârtie. Și am făcut asta o perioadă a vieții, vreo cinci ani de zile, după care, când n-am mai făcut-o m-am întrebat: „eu unde mă plasez?”. Îmi doream să scriu în continuare, alesesem calea antreprenoriatului care nu îți oferea postura de a scrie. Am ales să fiu antreprenor și să fiu manager, să conduc o echipă, să dezvolt un business, foarte frumos totul, dar oarecum steril față de ce visasem. Blogul Papionul albastru a venit ca o supapă a acestei vieți sterile de antreprenor, locul în care puteam să scriu, puteam să fiu eu, puteam să pun pe hârtie și gânduri și stări foarte personale și ceea ce simțeam. Viața mea transpusă în cuvinte, asta a fost Papionul albastru.

C.M.: Simți că sufletul tău vorbește mai multă poezie decât proză?

A.D: Da, mi-e mult mai la îndemână și e mult mai aproape de sufletul meu poezia, versul. Mă pot exprima mult mai ușor, mă pot defini pe mine însămi mai ușor în poezie decât în proză. Nici nu am încercat. Prietenii apropiați îmi zic „de ce nu scrii proză?”. Simt că nu a venit încă momentul, nu-l exclud deloc, dar îl las acolo să dospească. Momentan poezia e aproape de sufletul meu.

C.M.: Citindu-ți cartea am simțit că poezia e un pas de dans.

A.D: Este, deși Micro(scop) pentru suflet, prima mea carte, este o carte foarte juvenila, foarte tinerească. Eu nu mai rezonez cu poezia aia pentru că e o poezie foarte ușurică și foarte de tinerețe. Imaginează-ți că ce e acolo sunt lucruri pe care le-am scris la douăzeci și un pic de ani eu acum având treizeci și trei. Și mereu mă întreb ce știam eu atunci? Scriam exact ce trăiam la vârsta aia. Eu nu știam atunci că ceea ce scriu e poezie. Pentru mine era o stare transpusă pe hârtie, nu m-am gândit că va veni cineva să mă întrebe dacă vreau să scriu o carte. Eu trebuie să scriu aici ceea ce simt pentru că nu am altă formă de a coresponda cu exteriorul decât asta.

C.M.: Poate atât de multe dintre noi am rezonat cu poeziile tale pentru că probabil am avut experiențe similare.

A.D: Simt că orice femeie a trecut prin asta. A pornit de la a fi foarte personală și a ajuns la a fi foarte generală pentru că orice femeie a simțit și iubire și extaz și plăcere și durere în același timp și toate am avut acest rollercoaster de sentimente, de pasiune, de durere, de decepție, de dorință, de suferință. Eu nu scriu o chestie foarte personală. Până la urmă, toate am trecut prin asta – și prin nevoie și prin durere și prin necesitate. Nu e nimic din ce-am trăit eu ce n-au trăit și celelalte femei.

C.M.: Am văzut că scrii de mână și cu stiloul. E un ritual anume care simți că te ajută să intri mai degrabă în stare și să te conectezi cu ce simți sau e o prelungire firească a gândurilor față de alte unelte mai moderne?

A.D: Am multe notițe și în telefonul mobil. Uneori fac trei pași prin oraș și îmi notez în telefonul mobil, însă cel mai aproape mă simt de momentul când am în față o foaie de hârtie, un creion, un stilou, un pix, nu contează ce e. Am un scris groaznic, oribil, mi-e rușine când trebuie să dau dedicații pe cărți pentru că am un scris foarte urât...

C.M.: Deci n-ai pierdut total conexiunea cu viitoarea doctoriță?

A.D: Da, exact, de asta și colegele mele râd și zic „Doamne, Anca, hai că scriem noi ceva pentru tine!”. Dar până la urmă îmi dau seama că scriu și că scrisul e de înțeles pentru cei din jur. E o chestie foarte personală când stau cu caietul în mână și scriu. La un moment dat mi-am cumpărat un caiet acum doi ani și un pix și am început acolo să scriu diverse detalii legate de vacanțele mele, de locurile în care mergeam. Era mai mult un jurnal despre unde plec și ce scriu pe unde plec. Și într-un final acel caiet a devenit și un caiet al gândurilor mele, și al poemelor mele. Îmi venea ceva în minte și scriam acolo. Am devenit dependentă de acel caiet pentru că acolo sunt gândurile mele din ultimii doi-trei ani, îl deschid, stau pe plajă, și scriu. De cele mai multe ori scriu în natură, sub cerul liber, acolo pot să dau frâu liber gândirii. E mult mai aproape de inima mea să stau cu creionul sau pixul în mână decât pe calculator și pe telefon.

C.M.: Cum și de ce „Micro(scop) pentru suflet?”

A.D: M-am tot gândit cum să se numească. Prima carte, ce titlu să îi dai? Eram pe o plajă în Grecia și aveam un deadline pentru că lucram cu o editură și voiam să transmit un manuscris, dar cartea nu avea titlu. Nu știu cum m-a lovit acest titlu. Ideea e că e un joc de cuvinte. E un micro scop, un scop pentru sufletul meu. Sufletul meu avea nevoie să meargă mai departe pentru că am trecut printr-o perioada foarte grea a vieții mele și avea nevoie de un motiv, de un șut, de o motivație ca să poată să ducă tot ce a trăit până acum mai departe. În același timp, un microscop e o lupă pe care o pui pe suflet ca să îl studiezi mult mai profund, mult mai în detaliu, am simțit că aveam nevoie să pun acest microscop pe suflet ca să înțeleg cine sunt, de unde vin, încotro mă duc, care îmi sunt trăirile, cine e de fapt Anca cu adevărat și ce simte ea. Micro e între paranteze și, de fapt, e un scop pentru sufletul meu, poezia mea e un scop pe care îl dau vieții mele și un microscop pe care îl pun asupra trăirilor pe care le-am simțit până acum.

C.M.: Care a fost firul roșu care a conectat poeziile tale pentru că, dacă tu zici că sunt lucruri pe care le-ai adunat în anii douăzeci ai vieții tale, presupun că sunt mai multe decât ce am văzut noi în carte?

A.D: Da, sunt mult mai multe. Ideea e că Papionul albastru care a început acest șir de texte a apărut în 2012 și a coincis cu perioada în care mi-am dat demisia din presă. Și mi-am dat demisia cu teama că nu mai am ce să scriu, că mi-am pierdut farul și nu mai am direcția de a scrie zilnic, nu contează cât de steril sau nu. Și o persoană foarte dragă sufletului meu mi-a făcut cadou acest domeniu www.papionulalbastru.ro

C.M.: Deci nu ai ales tu numele?

A.D: Nici nu știu cum a venit. Acum zece ani, aveam un papion albastru făcut de mama mea pe care îl purtam în diverse moduri. Îl accesorizam la orice ținută... și nu știu cum a venit. N-am o explicație foarte logică, era un obiect care mă acompania în momentele respective ale vieții. Și acolo am început să scriu. Am început cu texte, cu diverse trăiri pe care le aveam în momentul acela, lucruri pe care nu aș fi avut curajul să le zic verbal persoanei iubite sau oamenilor din jur. Trăiam foarte intens viața și aș fi vrut să zic ce simt atunci și mă exprimam în scris. Știam că trăiesc foarte multe și puneam toate stările alea în cuvinte și așa a apărut blogul. Era pseudonim în 2012, în afară de câțiva oameni foarte apropiați, pentru restul lumii exista Papionul albastru fără să existe Anca. Toata lumea se întreba, e un bărbat, e o femeie, cine e în spate și nu am simțit niciodată nevoia de a mă expune pe mine. Erau trăiri foarte personale, multe dintre ele nu se află în carte pentru că n-am mai simțit nevoia să le pun acolo, pentru că era prea mult despre nevoia de a te dezbrăca de tot și toate. Aveam și douăzeci și patru de ani și aveam curajul de a vorbi oricum despre orice. Poate că acum nu-l mai am ca la vârsta aia. Nu aveam niciun fel de inhibiții, și datorită faptului că era Papionul albastru, nu Anca, nu exista o limită. Nimeni nu te știe, nimeni nu știe de unde să te ia, puteam fi foarte sinceră. Aveam masca Papionului albastru, mă simțeam foarte protejată.

C.M.: Nu aveau cui asocia judecăți personale.

A.D: Exact, nu aveau cu cine să mă asocieze. Se puteau doar gândi sau specula și asta mă punea la adăpost. Să te pui la adăpost vine cu multe beneficii: ești foarte sincer, ești foarte tu. Era un jurnal, pe care acum nu aș avea curajul să-l public. Și asta e un lucru cu care rămân și mă bucur.

C.M.: Și atunci firul roșu care a conectat poeziile este despre chestiile care au rămas valabile dar pe care ți le poți asuma fără mască?

A.D: Acum îmi pot asuma că sunt Anca și pentru că acum o parte din textele alea nu mai există, nu le mai poate citi multă lume. Ele erau pe un blog, blogul s-a dus, poate a rămas o poezie mult mai recentă și e mai ușor să jonglez cu asta.

C.M.: Mi se pare că poezia e un portal spre suflet și că prin cele din Micro(scop) te-ai conectat la ce înseamnă să fii femeie și să iubești în toate felurile. Te-ai gândit că ai putea fi călăuză pentru alte femei care s-au pierdut și regăsit în iubire?

A.D: Nu m-am gândit la asta dar alte femei mi-au arătat acest lucru. E incredibil cum Micro(scop) pentru suflet a construit un pod între mine și alte femei, multe, care au simțit sau au trăit acest lucru și care au venit să-mi spună „hei, mă regăsesc atât de mult în ceea ce ai scris, în ceea ce ai trăit” și după aia mi-am dat seama că poezia are acest scop sau acest rost de a uni genul ăsta de trăiri, de a ne arăta că iubirea este aceeași indiferent de declinările ei. Toate trăim acest extaz și această dezamăgire și această durere și poezia m-a ajutat să mă conectez foarte mult la trăirile altor femei și alte femei s-au conectat la trăirile mele. Am creat un punct comun.

C.M.: Și pentru mine a fost la fel. Simt că a fost o calea înapoi în a mă reconecta cu feminitatea mea și mi se pare că nu mai sunt atât de multe modele rămase despre ce înseamnă să fii femeie.

A.D: A fost o cale înapoi înspre tine. Să știi că tot săpând și uitându-mă întru-un anuar de poeți sau poete, de scriitori masculini versus feminini, am constata că sunt foarte puține femei. Dacă ne uităm la toată istoria universală a poeților, a scriitorilor, sunt foarte puține femei care au vorbit despre feminitate.

C.M.: Cred că am mers mai mult pe scop și mai puțin pe scopul de suflet.

A.D: Și cred că avem nevoie și de a ne găsi locul, de a ne delimita spațiul. Suntem femei, avem nevoi, avem necesitați.

C.M.: Dar sa fim femei pentru noi.

A.D: Da, nu pentru el, nu pentru un scop masculin.

C.M.: Pentru că au fost femei care au știut sa fie femei, dar care au fost văzute mereu printr-o lentilă masculină, în loc să facă anumite lucruri doar pentru ele.

A.D: Dacă ne raportăm la literatură, cele mai pregnante figuri feminine sunt descrise prin lentila bărbatului. Madame Bovary, doamna T a lui Camil Petrescu. Toate au fost conturate din perspectiva masculinului. Foarte târziu au venit femeile și i-au dat femeii un scop care să nu depindă de existența bărbatului, femeia cu ce are ea de oferit, bun, rău, a venit foarte târziu și au avut de recuperat foarte mult din spațiul acela masculin. Eu nu vreau să depind de descrierea bărbatului, nu vreau să depind de o relație. Vreau să fiu eu feminină, femeia pură. Eu, cum sunt, cu stările mele, cu nervozitățile mele, cu trăirile mele, și aici cred că trebuie să recuperăm foarte mult la nivel literar și la nivel de viață de zi cu zi.

C.M.: A scrie poezie e ceva foarte personal și e modelat foarte mult de vocea interioară. Gândindu-mă la generații de femei și la cum o parte din experiențe sunt universale, crezi că există ecouri din vocile altor femei în scriitura ta? Autoare sau pur și simplu femei din viața ta?

A.D: Există, purtam în noi asta. Există o inspirație. Mama mea este extraordinară însă nu am avut în ea un model de feminitate, un model al femeii șic, al femeii sexuale, al feminității. La un moment dat am scris un text care se numea „Mama mea nu avea manichiură” pentru că am crescut lângă o mamă extrem de muncitoare, extrem de dedicată familiei, extrem de dedicată modelului de a fi mamă și sacrificiului pentru puiul ei. Am avut în ea un model de tot ce mi-aș fi dorit la nivel de iubire, dedicație, însă tatăl mereu spunea că de la un moment încolo intervine autoeducația și modelele pe care ți le alegi singur în viață.

Pentru mine prototipul femeii din care m-am alimentat mult este Anais Nin, deși e un prototip foarte bolnăvicios. Am întâlnit-o într-un moment al vieții în care a devenit o revelație pentru mine și mi-am dat seama că latent aveam aceleași dorințe și năzuințe ca și ea de a trăi viața profund, de a nu fi femeia unui singur bărbat, de a trăi viața foarte plenar, de a te bucura de pasiune, de a trăi în extaz. Aveam mereu chestia asta: vreau să simt tot, vreau să simt viața, vreau să simt plăcere.

C.M.: E o expresie care zice să nu lași nimic pe masă (din ce ai putea trăi).

A.D: Exact! Exact! Totul trebuia să fie foarte tactil, foarte corporal, să am senzații, sentimente, olfactive, vizuale, să simt cu totul. Un sentiment foarte complex de a trăi prin viață. Asta m-a călăuzit de multe ori.

C.M.: Două adevăruri și o minciună despre iubire.

A.D: Un adevăr despre iubire este că oricât de clișeizat sună, iubirea chiar mută munții din loc, iubirea chiar te face să îți părăsești toate zonele de confort, să face să lupți, să fii un alt om, să te trezești în zorii zilei chiar dacă nu ești o persoana matinală. Iubirea scoate tot ce e mai frumos din tine și tot ce e mai urât.

Un adevăr este că nu putem trăi fără ea, am fi atât de serbezi și atât de lipsiți de sens dacă nu ar exista iubire. E motivul pentru care te trezești dimineața, ai un scop, pleci la luptă, pleci la război pentru iubire, poți să faci orice în numele iubirii, orice-orice. Și iubirea e dovada că trebuie să trăim, că trebuie să ne bucurăm de fiecare răsărit și de fiecare apus. Ăsta e scopul de care nu o să mă dezic niciodată, pentru care am venit pe Pământ. Restul, sunt doar obiceiuri pe care le învățăm, detalii ale vieții. Iubirea ne aduce din modul ăla de a face lucruri, din ritmul de muncă, în ritmul de a fi, de a simți, de a trăi plenar, de a vedea cerul, ochii persoanei iubite, de a spune dă-o dracu’, de muncă! Acum vreau să mușc din viață! Acum vreau să trăiesc! Și din animal lucrativ te transformi în animal simțitor care profită de viață. Nu poate fi o stare perpetuă, dar cât o simți... eu cu asta plec din viața asta. Cu momentele astea în care îți tremură corpul, îți tremura sufletul, zici Doamne, trăiesc, sunt viu!

O minciună e ca dragostea e pentru totdeauna. E o minciună de adormit copiii. E o minciună care ni s-a inoculat.

C.M.: Asta cred că e sursa nefericirilor noastre – că vrem să lungim ceva ce nu e menit să fie lungit și că măsurăm succesul într-o relație prin longevitate și nu prin câte ai trăit.

A.D: Exact! La un moment dat cineva mi-a zis că dacă Dumnezeu ar fi inventat căsnicia nu ar fi existat divorțul pentru că ar fi făcut căsnicia perfectă ca să nu fie nevoie de un divorț. Cred foarte mult în asta! Iubirea nu e veșnică și trebuie să fim onești cu asta sau ca să avem veșnicia trebuie să muncim enorm. Tot timpul trebuie să îți asculți inima, e ca o busolă, e ca un far. Ce îți spune inima?