Editura Polirom vă oferă un fragment din cel mai recent volum apărut în colecția „Biografii romanțate”, colecție coordonată de Adrian Botez: Marioara Voiculescu. Mareşala teatrului românesc de Alina Nelega.

Născută pe 9 iulie 1885 la Bucureşti, Marioara Voiculescu a fost acceptată cu dispensă la Conservatorul de Artă Dramatică pe când avea doar 14 ani. A studiat cu Aristizza Romanescu şi Constantin Nottara, iar după absolvire a fost angajată la Teatrul Naţional şi i-a avut ca mentori pe Paul Gusty şi Alexandru Davila. În 1912 a preluat trupa celui din urmă, fiind prima femeie din România care a condus o companie de teatru. A avut un singur copil, la nici 18 ani, pe Paul, care i-a rămas alături toată viaţa. S-a căsătorit de gura lumii cu un membru al familiei Quintus, divorţând la scurtă vreme. Al doilea soţ, dragostea vieţii sale, a murit într-un accident de automobil. Considerată o adevărată „divă” şi comparată cu interpretele celebre ale scenei europene, precum Eleonora Duse sau Sarah Bernhardt, a dat viaţă unui număr mare de eroine, rămase în istoria teatrului nostru prin forţa şi dramatismul cu care le-a înzestrat şi impactul asupra spectatorilor. A fost şi prima femeie care a înfiinţat o companie de film, jucând şi regizând, avându-l ca producător pe Leon Popescu. O răsfăţată a scenei, prietenă cu Regina Maria a României, a fost o campioană a teatrului independent, a libertăţii artistice, a noilor interpretări, reinventându-se mereu, dominând scena românească în prima jumătate a secolului trecut. De o moralitate şi o consecvenţă exemplare, a refuzat compromisurile politice şi în timpul legionarilor, dar şi în timpul comunismului, când a fost exclusă din teatru fiindcă n-a acceptat să pună piciorul pe „scena roşie”. Urmărită de Securitate şi marginalizată de lumea teatrală a vremii din cauza refuzului ei de a se înregimenta, timp de 30 de ani n-a mai urcat pe scenă, sfârşind în sărăcie, la 3 martie 1976.

FRAGMENT

„Toate ca toate, dar Marioara se bucură că moda s‑a schimbat după Război, până‑ntr‑atât încât femeile au avut voie să renunțe la corsete și la rochiile care măturau pământul. Le‑a scurtat și ea pe ale ei cu ajutorul lui Tanți – abia așteaptă ca lucrurile să intre în normal și să‑și poată înnoi garderoba, să poarte fuste și mai scurte, cu talia joasă, din materiale lejere, diafane, cum a văzut prin reviste. N‑a vrut Tanți să bage foarfeca în atlazul ăla subțire și să taie dantela, dar a făcut‑o ea, cu mâna ei, că așa se purta acum la Paris. Slavă Domnului că nu mai trebuie să se complice nici cu pălăriile alea ridicole, împodobite ca niște ghivece de flori; acum poartă una cu boruri scurte, vișinie, transformată dintr‑o borsalină mai veche rămasă de la Jorj, moale și cu un mănunchi discret de pene albe la cozoroc, asortată cu pantofii Mary‑Jane, cu baretă și toc mic, pătrat, pe care‑i luase la un preț de speculă de pe Lipscani. Urcă ușoară în vagonul special de turneu, admirându‑și gleznele elegante, în ciorapi negri, groși. Tropăie ca un copil răsfățat pe culoarul lung, băgându‑și capul în cușetele actorilor care‑o însoțesc și oferindu‑le prăjiturele din cutia uriașă pe care i‑a adus‑o în dar soția unui preot din Vatra Dornei, orașul natal al lui maman. Și‑a tăiat părul lung și des, care‑i dădea dureri de cap atroce într‑o vreme – acum și coafurile sunt mai aerisite – a ei, îngrijit ondulată, lasă ceafa și gâtul să se înalțe libere deasupra decolteului pătrat, îndrăzneț. Nu mai e nevoie de bijuterii grele, lasă că nici nu mai avea – decât un colier subțire, de seară, rămas ca prin minune într‑un sertar – și nici brățări, doar câteva perechi de cercei mai ieftini, dar care se potriveau cu noile toalete. Aproape toate femeile din lumea bună au rămas fără podoabe, de când le‑au trimis, împreună cu Tezaurul României, la Moscova, de frica nemților – asta înainte de a se ști că nu de nemți trebuia să le fie frică, ci de ciuma roșie care s‑a răspândit cu iuțeală, la câteva luni după ce România intrase în război alături de Rusia țaristă. Numai că acum nu mai există țar, bolșevicii l‑au împușcat, împreună cu toată familia, n‑au iertat pe nimeni, de la bunici la copii. Au executat pe capete aristocrația care n‑a apucat să fugă la Paris, înecând țara în sânge, au distrus tot, au umplut Rusia de teroare și foamete. Așa că nu te miri că au furat ca niște derbedei vagoanele care gemeau de aur și obiecte prețioase, în care românii și‑au pus la adăpost averile, gândindu‑se că țarul avea să fie veșnic. Cloșca cu puii de aur și toate Bijuteriile Regale, inclusiv Coroana României, erau duse pentru totdeauna, iar față de aceste pierderi, ale ei erau neînsemnate. Mai rău îi părea însă de viețile omenești, de artiștii mari care‑au ajuns carne de tun, ca Radovici, pe care l‑au mobilizat în grabă, fără să știe cine era acest uriaș actor, iar până s‑au mișcat cei de la Ministerul Artelor, Constantin al ei, vechiul și bunul prieten, partenerul ei drag de scenă, s‑a dus dintre ei, iar curând aveau să‑l uite toți, ca și când n‑ar fi existat.

Ce rămâne după un actor? se întreabă Marioara, privind pe fereastra trenului care a început să ia viteză. Emoția pe care‑o simte publicul trece repede, fotografiile imortalizează momentele, dar nu pot să reînvie clipa – imagini fanate care nu mai spun nimic după o vreme. Nici măcar cinematograful nu te face nemuritor, filmele vechi i se par demodate azi, bine că ale ei au ars – până la urmă Popescu tot a dat foc teatrului, în nebunia lui; simte o bucurie vinovată, dar n‑ar fi vrut să dăinuie în memoria posterității ca un fel de copie nereușită, penibilă. Și totuși, ce rămâne după noi? Poate cronicile care sunt atât de subiective, adesea plătite și tributare intereselor mici – iar după un timp, vin alții, mai tineri, mai în ton cu módele, iar noi suntem uitați. Ceva se revoltă în ea – nu se poate ca tot focul ăsta în care ard ei, consumându‑și trupurile și mințile, să lase în urmă doar cenușă risipită în vântul timpului. Poate poveștile, da, astea rămân, își spune Marioara – poveștile pot să reaprindă emoția, să‑i aducă din nou în prezent.”

Alina Nelega este romancieră şi autoare dramatică. Dublă laureată UNITER, „Autor european” la Heidelberger Stückemarkt, Honorary Fellow in Writing al Universităţii din Iowa, SUA, este profesor universitar şi conduce masteratul de scriere dramatică al Universităţii de Arte din Târgu Mureş. În 2020 i s-a decernat premiul pentru proză al revistei Observator cultural pentru romanul ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat (Polirom, 2019, 2021), iar pentru romanul un nor în formă de cămilă (Polirom, 2021) a primit premiul „Sofia Nădejde” (2021) şi premiul pentru proză la Galele Radio România Cultural (2022).