Scris de Andreea Chebac • 16 September 2011 • in categoria Concursuri
Aveți ocazia să câștigați două exemplare dintr-o carte fermecătoare: Grădina uitată, de Kate Morton!
Romanul vă poartă într-o lume de vis, plină de enigme și de întâmplări neașteptate, unde aventura se îmbină cu basmul și care vă ține cu sufletul la gură până la sfârșit.
Dacă vă doriți această carte trebuie să ne spuneți o poveste sau un basm cât mai captivant. Așteptăm creațiile voastre în comentarii timp de o săptămână, pînă pe 23 septembrie.
Mult succes!
LATER EDIT: Cîștigătorii sunt L și Vave. Veți fi contactați pe e-mail. Felicitări!
Jocuri nevinovate
Când zic Ilva Mică, mă gândesc la râul repede, cu apa rece ca gheaţa, în care nu pot, închizând ochii, să nu o văd pe Adriana, cu spatele la mine, prefăcându-se că nu-mi simte privirea.
— Ce n-ar face, oare, copila asta, Doamne, Dumnezeule?!
Mi-a părut imediat rău că-i spusesem, chiar şi atât, bunică-mii, dar era prima mea zi acolo, nu aveam prieteni, şi nu cunoşteam pe nimeni. De atunci au trecut mai bine de douăzeci de ani, iar în perioada studenţiei, şi încă un timp după, am bătut munţii în lung şi-n lat prin toată România, ba, o dată, la iniţiativa lui Sorin, am ajuns şi în Caucazienii Ucrainei, dar asta n-are-a face. Muntele e munte, iar Ilva Mică e Adriana, scăldându-se goală în lacul repede, cu apă rece ca gheaţa, în care abia îndrăzneam să-mi moi vârfurile degetelor de la mâini ori de la picioare.
Nu pot să pricep cum unii îşi închipuie că, a te urca în autobuzul 41, pentru a merge de la facultate spre casă, e tot una cu a te urca în autobuzul 41, pentru a merge de la facultate spre casă, sau că, a asculta concertele brandenburice de Bach, într-o seară răcoroasă de toamnă, e tot una cu a asculta concertele brandenburice de Bach, într-o seară răcoroasă de toamnă. Când zic Ilva Mică, mă gândesc la Adriana, odihnindu-se pe iarbă, la soare, cu capul pe braţe, şi pielea încă udă, prefăcându-se că nu-mi simte privirea din spatele pâlcului de copaci înfloriţi; şi, închizând ochii, povestea ar continua de fiecare dată altfel. Asta dacă totul s-ar fi oprit atunci, şi nu s-ar fi întâmplat tot ceea ce s-a întâmplat.
Eram în clasa a şasea, iar ea cu un an mai mare, şi mult mai înaltă. Ultimele case ale satului abia se zăreau, undeva, în depărtare, nu mai mari decât un con de brad. S-a ridicat şi s-a îmbrăcat alene, întinzând câte o mână, privind-o cum strălucea, udă, în lumina soarelui, aplecându-se lent, apoi dându-şi părul pe spate, admirându-şi pielea arămie, comparând bronzul de pe braţe cu cel de pe un picior, de pe celălalt, parcă nehotărâtă dacă să-şi îmbrace hainele, ori să pornească goală în vreo direcţie ştiută numai de ea. După ce şi-a pus pantalonii trei sferturi, pescăreşti, tricoul alb, fără imprimeu, şi teneşii, s-a mai uitat de câteva ori împrejur, ca pentru a-şi lua rămas bun de la râu, de la poieniţă şi de la flori, apoi s-a îndreptat spre munte, pe poteca ce ducea chiar în partea opusă satului. Era a treia oară când o spionam. Am hotărât să-i tai calea câteva sute de metri mai încolo, ca din întâmplare, pentru a nu-i da de bănuit (deşi eram sigur că stia) că, de fapt, o urmărisem încă de acasă, şi o privisem în timp ce se scălda, goală, în râu. Seara se lăsa, odată cu roiurile de ţânţari, şi de tot felul de alte insecte, cuprinzând muntele ca un sentiment amestecat, de putere, linişte şi teamă. După câteva minute de mers de unul singur printre copaci, paralel cu poteca bătătorită, eram tot mai sigur că mă depărtam, că mă rătăcisem, şi că Adriana se întorsese spre casă. Dacă aş fi strigat, probabil m-ar fi auzit, dar oricât de neliniştit aş fi fost la gândul de a mă prinde noaptea în pădure, nu puteam să mă umilesc într-un asemenea hal.
— Vrei să-ţi arăt locul meu? mi-a spus, apărându-mi, pe neaşteptate, din spate, şi atingându-mi cu mâna un umăr.
Am crezut că-mi stă inima în loc, dar am încercat să-mi recapăt suflul cât mai repede, şi chiar să-i zâmbesc. Nu înţelesesem întrebarea, sau, dacă o înţelesesem, nu mă puteam concentra să-i răspund. Zâmbeam ca un idiot, privind-o nemişcat, parcă aşteptând ca, dintr-o clipă în alta, să rămână iar aşa cum o văzusem, fără haine, şi cu pielea udă, arsă de soare.
— Urmează-mă, a zis, prinzându-mă de mână, şi trăgându-mă, fără şovăială, după ea. Se face frig, a continuat. Pe aici, noaptea, se lasă un frig mai ceva ca iarna, dar nu-ţi fă griji. Am să-ţi dau eu ceva să te înveleşti.
Să mă învelesc? am gândit, iar în secunda următoare nu-mi venea să cred auzindu-mă spunând că trebuie să ajung acasă înainte să se îngrijoreze bunica, de parcă aş fi fost un ţânc. Drept răspuns a chicotit, grăbind uşor pasul, şi strângându-mă ceva mai tare de mână. Trebuie să mă port ca un bărbat, îmi ziceam, dar situaţia scăpa de sub control, şi-mi auzeam inima bătând, gata, gata să-mi sară din piept. O clipă chiar am privit spre tricoul rosu cu dungi verzi în care eram îmbrăcat, aşteptându-mă să-l văd cum pulsează spre umărul stâng. O pasăre nevăzută ne acompania paşii cu triluri scurte, nefiresc de ascuţite şi reci. Când m-a întrebat dacă mi-e frică, am scuturat energic din cap, dar n-am putut scoate un cuvânt. Păi nici n-are de ce, a continuat, zâmbind, şi privindu-mă ţintă în ochi. O sa-ţi arât locul meu. E secret. O sa-ţi placă. Nimeni nu ştie de el. Pe aici nici nu prea ai cu cine sta de vorbă. Toţi sunt nişte superstiţioşi plini de idei preconcepute şi prosteşti. Îl auzisem pe tata vorbind aşa, în diverse ocazii, despre oameni pe care nu-i putea suporta, dar niciodată un copil, iar Adriana nu avea decât paişpe ani. Ne mai întâlnisem o singură dată, la spital, în Iaşi, cu mult timp în urmă, când ne îmbolnăvisem amândoi de rujeolă, dar atunci eram slăbit, dormeam mai tot timpul, şi nu schimbaserăm între noi decât câteva cuvinte, cât să ne punem de acord că avem bunici în acelaşi sat, şi nimic altceva în comun, iar a doua zi, pe ea au mutat-o în alt salon, şi n-o mai revăzusem niciodată până acum două zile, când o urmărisem, prima oară, până la râu.
Într-adevăr se lăsa rece, şi încă mult mai curând decât îmi imaginam, dar Adriana mă asigură că nu mai avem mult de mers, iar acolo aprindem focul, avem pături suficiente, şi o să fie o noapte de care să-ţi aminteşti. Cuvintele nu aveau câtuşi de puţin darul de a mă linişti, dar ceva din vocea ei îmi spunea că ştie ce face, şi că, atât timp cât eram împreună, nu aveam de ce să-mi fac griji. Nu era încă noapte dar, între copaci, lumina devenea tot mai slabă, încât, uneori, abia mai puteam distinge forme sau culori. Căsuţa (mai mult o cocioabă) era într-un luminiş; copacii fuseseră tăiaţi, şi, de jur împrejur, le vedeam cioturile uscate. Am intrat, iar Adriana a aprins patru lumânări groase, una în fiecare colţ. Părea să ştie negreşit unde găseşte orice obiect de care avea nevoie, ca şi cum ar fi locuit acolo de foarte mult timp. Pe jos era doar pământ, iar în mijloc, urme de foc. După câteva mişcări sigure, scoţând lemne, pături, şi o sticlă cu un lichid gălbui, de consistenţa uleiului, s-a oprit tăcută în dreptul unicului geam.
— Aici a fost cineva de curând.
— De unde ştii?
— Taci. Îţi zic că a fost cineva pe aici, a spus, şi a ieşit cu o lumânare în mână, fără să închidă uşa. O fi fost vreun rătăcit, a zis, când a revenit înăuntru, dar cuvintele erau mai mult pentru mine, se vedea că ea nu le credea. Ajută-mă să aprind focul. Aşează lemnele în formă de piramidă, eu o să atârn o legătură de usturoi la uşă, să ne apere de ce-i mai rău.
— Ce vrei să spui prin ce-i mai rău? am întrebat.
— Nimic, dar e bine să fii prevăzător. Niciodată nu ştii ce se poate întâmpla.
Vorbea ca un om matur, dar tare aş fi vrut să fiu în Iaşi, în faţa televizorului, cu o cană de lapte firbinte în mână, şi mama alături, pe fotoliu, cu o revistă sub nas, sau măcar la bunica acasă, în sat, care trebuie că se dădea de ceasul morţii, neştiind de ce nu m-am întors până la ora aceea, dar nu era acum momentul să mă gândesc la aşa ceva. Dacă aveam să mai ajung vreodată înapoi, ce mai conta o chelfăneală, fie ea şi de la tata, când va fi să afle. Am aşezat lemnele mai mult grămadă, am tras o pătură peste mine, şi am aşteptat. Mai dormisem o dată în pădure, cu unchiu’ Marian, la cort, dar el avea cuţit de vânătoare, sac de dormit, şi-mi spusese că nu am de ce să mă tem. Dacă urma să fie frig, mă gândeam, poate că aveam să dormim îmbrăţişaţi, ghemuindu-ne unul într-altul, dar acum nu mi-o mai puteam imagina pe Adriana goală, cu pielea strălucind de stropi şi de raze, ci voiam doar mă simt protejat, să stiu că nu-s singur acolo, în mijlocul unei păduri care se trezea la viaţa ei nevăzută, dar pe care puteam deja s-o aud prin pereţii subrezi, de lemn.
Adriana s-a întors zâmbind, încântată de isprava cu legătura de usturoi ce avea să ne apere de spiritele pădurii.
— De fapt, pădurea nu e rea – mi-a spus – dar niciodată nu se ştie cum o să se poarte cu noii veniţi.
A reaşezat lemnele, transformând grămăjoara făcută de mine într-o formă conică, aproape perfectă, pe care le-a aprins numai decât, cu ajutorul unor cârpe şi bucăţi de hârtie murdară, vârâte cu grijă, în mijloc.
— Să nu-ţi faci griji de fum. Avem şi horn, şi a ridicat un deget spre acoperiş. Buuun. Acum bea. Dacă nu-ţi place, te ţii de nas. O sa-ţi facă bine.
Lichidul gălbui avea gust leşios, ca de urină stătută, şi ardea gâtul rău de tot, dar mi-am ţinut respiraţia, prefăcându-mă că aş putea oricând să dau gata toată sticla, fără s-o iau de la gură, apoi i-am întins-o, şi a băut şi ea, stâmbându-se la sfârşit, şi ştergându-se cu mâneca, cum văzusem de vreo două ori că fac bărbaţii la cârciumă.
— E făcută de mine, din rădăcini de pin, şi miere de albine. Mai am câteva sticle. Nea Gurmâz, pădurarul, care a stat aici până anul trecut, m-a învăţat cum se face.
— Şi de ce nu mai stă aici? am întrebat, nu foarte sigur că vreau să aflu răspunsul.
— A murit. Într-o zi l-am găsit mort, şi l-am îngropat în spatele casei, cum mă rugase când a ştiut că-i vine sorocul. Să nu spui la nimeni. Te rog. Nimeni altcineva nu mai ştie. Aşa a vrut el.
— Dar de unde a ştiut că-i vine sorocul?
Aş fi dat orice să vorbim despre începerea şcolii, despre colegi, sau filmele preferate de la televizor, dar cuvintele îmi ieşiseră pe gură parcă fără voia mea; nu le putusem opri.
— Ştia multe. Asculta pădurea, şi pădurea îi vorbea.
— Te-a învăţat şi pe tine, aşa-i?
— Acum bea. După, o să jucăm un joc. Mă pui să fac ceva, ce vrei tu, iar apoi, vine rândul meu.
— Bunicii tăi nu-ţi zic nimic că lipseşti toată noaptea? Îmi dădeam seama că era o copilărie să întreb aşa ceva, dar ideea cu jocul nu prea-mi suna bine, şi încercam să mai câştig timp.
— Nici măcar nu ştiu când lipsesc. Îmediat ce se întoarce de la cârciumă, bunicu mă caută să-mi croiască nişte curele pe spate, găseşte el vreun motiv. Iar dacă nu-s în cameră, se duce la bunica, şi-şi descarcă nervii pe ea. De la un timp, are grijă să bea şi ea înainte, să nu mai simtă nimic.
— Atunci de ce mai vii aici? De ce nu stai cu ai tăi, în Iaşi.
— Ai mei au murit. N-am unde să stau.
A pronunţat cuvintele pe un ton egal, fără urmă de ezitare sau regret. Până când, mai acum un ceas sau două, o vedeam ca pe o vrăjitoare, sau ca pe una din fetişcanele alea de prin filme, nesăbuite şi aventuriere, care aveau să sfârşească negreşit, ori la închisoare ori la bordel, acum începeam să înţeleg de ce numea ea cocioaba asta locul meu, ba chiar, simţeam pentru ea un fel de milă amestecată cu tandreţe şi, mai mult, nevoia s-o protejez. Când s-a pornit vântul, pereţii păreau să se clatine din toate bârnele, dar nu-mi mai era frig, şi nici frică. Am mai luat o îngiţitură zdravănă, şi am pus sticla alături, lângă foc.
— Ce vrei să fac? a întrebat.
Nu puteam să-i spun ce aş fi vrut să facă, aşa că a trebuit să găsesc repede altceva.
— Poţi să mă-nveţi să vorbesc cu pădurea? am spus.
A început să râdă.
— Ce prost eşti. Nu asta vrei să fac, de ce nu îmi spui ce vrei cu adevărat?
M-am înecat şi am început să tuşesc, alungând fumul cu mâna, dar şuviţa subţire, gri, se ridica dreaptă, spre horn, iar Adriana râdea şi mai tare.
— Mai gândeşte-te o dată, oricum nu te pot învăţa să vorbeşti cu pădurea, până ce nu te cunoaşte, mai întâi. Şi, pe urmă, să nu crezi că eu o să te pun să faci tumba, ori să miauni ca pisica şi să sari într-un picior.
Am înşfăcat sticla, şi n-am luat-o de la gură până când n-am simţit că-mi vine să vărs. Băusem aproape jumătate din ce mai rămăsese în ea.
— Bine. Vreau să te dezbraci, am zis.
— Să mă vezi de aproape, a râs.
— Ştiai că te privesc.
— Ştiam. Cine te-a găsit orbecăind printre copaci, când credeai că tu mă urmăreşti?
S-a dezbrăcat, dar nu cu mişcări lente, aşa cum o făcuse cu câteva ceasuri în urmă, când îmi simţisem prohabul umflat, şi mi se făcuse frică să nu rămână aşa toată ziua, şi să mă certe bunica, acasă, ci repede şi serioasă, ca şi cum ar fi curăţat un cartof de coajă.
— Acum e rândul tău, a zis.
Am căutat în minte vreo regulă a jocului care să mă salveze (eu am spus primul, n-ai voie să ceri acelaşi lucru) dar era jocul ei, nu eu făceam regulile, şi, pe urmă, poate că asta îmi şi doream, de fapt.
— Aşteaptă, am spus. N-am terminat. Vreau să te dezbraci, şi pe urmă să îmi scoţi şi mie hainele.
Nu ştiu de unde îmi venise, dintr-o dată, un asemenea curaj. Părea încântată, dar continua să fie la fel de serioasă. În timp ce îmi trăgea în sus tricoul în dungi, şi-mi desfăcea catarama de la curea, îi simţit degetele tremurând.
— Ce slab eşti! Nu râde, e un joc cât se poate de serios.
În câteva secunde stâteam amândoi, faţa în faţă, goi puşcă, privindu-ne din cap până-n picioare. Mi-a făcut semn să mă aşez, apoi a venit lângă mine, cu genunchii strânşi, atingându-i pe ai mei cu mâinile.
— E rândul tău acum.
— Ce să îţi cer? am gândit cu voce tare. Nu ştiu cum ar trebui să sune…
— Depinde ce vrei să fac. Ai mai multe variante.
Dumnezeule, mai multe variante?!
— Pot să vreau să faci ce vrei tu?
A zâmbit, şi m-a privit preţ de câteva secunde în ochi. Am întors capul. Nu mai avea sens să mă prefac. Pentru ce să-mi fie ruşine că-mi era ruşine? Când stai dezbrăcat în faţa cuiva, e mult mai greu să nu fii sincer. Şi-a dus mâna între picioare mele, şi a început o mişcare prelungă şi moale, de parcă ar fi mângâiat un animal mic şi speriat, cât să-i câştige încrederea. Mă uitam pe geam. Mi s-a părut că văd o formă albă, mare, ce semăna cu o pasăre, şi care trecea prin dreptul lui, dar nu puteam să dau importanţă unui astfel de lucru tocmai acum.
— Întinde-te, a spus.
S-a aşezat desupra. Înăuntrul ei era umed şi cald.
— Ai mai făcut asta? am întrebat.
— Da. De multe ori.
La început am dat de ceva tare, şi m-a durut. A scos şi ea un geamăt uşor, apoi câteva picături de sânge mi s-au prelins pe picioare. Dar continua aceeaşi mişcare prelungă, moale, şi mult mai plăcută, iar eu ştiam că în curând va ţâşni lichidul acela albicios, ca şamponul, care ţâşnea de vreo câteva luni încoace, când mă încuiam seara, în baie, şi mă gândeam la un film pe care îl văzusem în noaptea în care mami şi tati se întorseseră târziu de la ziua lui Marius. Când a ţâşnit, Adriana a zâmbit, şi s-a lăsat să cadă, uşor, peste mine.
— Ţi-a plăcut? a întrebat. Pentru tine a fost prima dată.
Am vrut să zic că nu era prima, dar ea ştia de la început tot ce gândesc, aşa că nu avea sens să mă prefac iar. Îmi plăcuse, fireşte, dar mă cuprinsese aşa o toropeală, că abia am reuşit să îngân un murmur aprobator. A tras o pătură peste noi, şi am adormit aşa cum visasem, îmbrăţişaţi, fără să ne mai îmbrăcăm. Când m-am trezit din cauza zgomotelor, ea nu mai era lângă mine. M-am uitat împrejur, şi nu era nicăieri. Mă simţeam trădat, abandonat, stând acolo, în mijloc, gol, singur, cu focul aproape stins, şi tremurând de frig. Mi-am căutat pantalonii (ea sigur trebuie să se fi îmbrăcat între timp; nu era drept să intre şi să mă găsească aşa), dar zgomotele conteneau. Deci nu erau doar în vis. După ce mi-am pus şi tricoul, am vrut să mai pun lemne pe foc, dar nu ştiam dacă e bine să fac prea multă lumină. Poate ieşise să dea o raită, dar de ce nu se întorcea. Să ies şi s-o caut, ori să încep să o strig, nu încăpea în discuţie. Când a intrat, mi-a spus că se dusese să facă un pipi.
— Pe vântul şi furtuna asta?
— Iar eşti mort de frică. E o noapte aşa de frumoasă. Nici măcar nu e prea frig.
M-a luat de mână şi m-a tras după ea. Într-adevăr, frunzele foşneau uşor. În rest, nici un zgomot. Doar stelele, umbrele copacilor, şi fumul care ieşea, subţire, prin horn. Câteodată, suierul surd al câte unei păsări.
— Bine, dar…
— Nu pune acum nici o întrebare. Hai să intrăm.
— Ţi-e frică şi ţie, am spus, după ce am închis uşa.
— Nu, nu mi-e frică, dar nu vreau să faci vreo prostie.
— Ce fel de prostie?
— Hai să ne băgăm sub pătură. Nu-ţi fie frică.
— E gelos? La urma urmei, are tot dreptul, e casa lui. Sau, mă rog, cel puţin a fost; nu ştiu dacă asta schimbă cu ceva lucrurile.
— Ce vrei să spui?
— Nu trebuia să venim aici, dar acum nu mai avem ce face. E prea târziu. Tremuram din toate încheieturile.
Afară se auzeau paşi, dar nu paşi de om, ci de animale. Multe picioare, horcăit, şi foşnet neîntrerupt. Am întrebat-o dacă aude, şi mi-a spus că da, dar să stau liniştit, şi să mă prefac că n-aud.
— Nea Gurmâz e mort şi putrezeşte sub pământ, doar nu crezi în stafii, sau în spiritele pădurii. Şi, pe urmă, dacă n-ai fi fost aşa de prost, ţi-ai fi dar seama că te-am minţit când am zis că pentru mine n-a fost prima oară, aşa că, oricum n-ar avea nici un motiv să fie gelos. Avea aproape nouăzeci de ani când a murit.
Dintr-odată spaima mi-a mai trecut. Nu din cauză că nu aveam să fiu schingiuit şi omorât de vreo fantomă răzbunătoare, ci pentru că aflasem că, şi pentru Adriana fusese tot prima oară. Asta mă punea într-o cu totul altă postură. Nu mai eram învăţăcelul pe care ea îl iniţiase, ci primul ei iubit. Auzisem cuvântul amant, şi mi se părea că s-ar potrivi mai bine, dar oricum nu aveam să-i vorbesc despre asta. Acum eram un bărbat, iar un bărbat nu pălăvrăgeşte prea mult. M-am ridicat în picioare, şi am căutat un lemn lung, să-l aprind la un capăt, şi să ies cu el afară, să fac un pic de ordine în hărmălaia aia, care nu-mi lăsa femeia să doarmă în linişte. S-a ridicat şi ea. Era cu o jumătate de cap mai înaltă ca mine. M-a sărutat, şi s-a întâmplat iar ce se întâmplase ceva mai devreme, dar de data asta am stat eu deasupra, şi a durat mult mai mult, ceea ce, pare-se i-a fost pe plac, aşa că m-am bucurat şi m-am simţit cumva mândru de mine, deşi îmi făcusem vânătăi la coate şi la genunchi.
— Prostuţule, pe aici sunt mistreţi, şi tu voiai să-i alungi cu un băţ!
A doua zi, am suportat palmele şi ocările de la binica fără să scot un cuvânt, şi fără să fac greşeala să-i vorbesc iar despre Adriana, ca-n prima zi. Nimeni nu o înţelegea, aşa cum nu înţelegea, nici că un bărbat nu trebuie să dea socoteală pe unde umblă şi ce face. Seara am sărit pe geam şi m-am dus la locul stabilit, unde Adriana mă aştepta aşezată pe o piatră mare, plină de muşchi verde şi umed. N-a vrut să-mi spună ce fuseseră toate zgomotele de noaptea trecută, animale sălbatice, ce altceva? şi nici eu nu am insistat, căci acum eram aproape de sat, dar, în primul rând, eram cu ea, aveam planuri, şi nici un motiv să-mi fie frică. Mi-a spus că o cam doare, şi că acum nu mai putea, dar ne-am mângâiat şi ne-am sărutat peste tot, până se lăsase iar întunericul, şi ne-am întors fiecare acasă. Când am ajuns, mă dureau boaşele îngrozitor, şi simţeam nevoia să fac ceea ce făceam când mă închideam seara în baie, dar acum nu mai eram un copil, aşa că am strâns din dinţi şi am răbdat. Am adormit greu, gândindu-mă la Adriana, iar dimineaţă m-a trezit tata, care venise cu maşina de la Iaşi, să mă ia cu el, că mai erau câteva zile şi începea iar şcoala.
N-am plâns, şi nu m-am împotrivit, însă după două săptămâni, am furat o sută cincizeci de lei din buzunarul lui de la haină, m-am urcat în tren, şi m-am întors la Ilva Mică, dar Adriana nu mai era acolo. Zilele se scurtaseră, iar sera se făcea frig. Am urcat şi pe munte, printre copaci, fără să greşesc drumul. Nu, nu era la locul ei, pe care, acum, mă simţeam îndreptăţit să-l numesc al nostru. I-am lăsat un bilet, iar înăuntrul foii îndoite la mijloc, un mic dar: o floare de plastic mov – agrafă de prins părul:
Te voi aştepta în fiecare zi, la ora 6 dpă-amiaza, la intrarea în Parcul Copou. Ne vom întoarce aici, sau vom fugi împreună, nu-mi pasă dacă fug de acasă, şi dacă va trebui să muncesc în loc să mă duc la şcoală, dar pormit să te iau de soţie, şi să am mereu grijă de tine.
(Pentru formula de încheiere, am stricat patru foi. În final, am scris simplu: )
Cu dragoste, al tău, R.
La un an după ce ne-am căsătorit, plecând de la o petrecere reuşită, ne întorceam spre casă, pe Ştefan cel Mare, iar strada era împodobită cu becuri, ghirlande, şi o droaie de brăduţi cu globuri pe crengi. Se apropia Crăciunul, şi trotuarele erau acoperite cu un strat gros de zăpadă. Mai mare plăcera să te plimbi, dar ceasul Mitropoliei bătea ora două noaptea, aşa că, până spre Trei Ierarhi n-am întâlnit pe nimeni. Din când în când, ne opream şi ne sărutam, apoi o porneam mai departe, ţinăndu-ne de mână. Când am cotit pe strada Palat, pe lângă noi tocmai trecea un cuplu tânăr, lipsit de entuziasm. El purta costum negru, iar ea haină groasă, de blană. Era înaltă, şi în păr purta o agrafă mov, în formă de floare. Oana m-a întrebat dacă o cunoşteam, şi i-am răspuns că nu. Probabil semăna cu cineva, de aceea ne privisem mai lung. Am sărutat-o iar, dar soţia mea stătea rigidă, fără să se mai prindă cu mâinile de gâtul meu. Am crezut că se supărase, poate doar aşa, mai mult pentru a fi împăcată, dar când m-am desprins din sărut să-i văd faţa, ea rămăsese nemişcată, într-o expresie perplexă, cu ochii într-un punct fix. Am zguduit-o.
— Oana, ce s-a întâmplat?
— Nimic, cred că mi s-a părut… Mi s-a părut că vad o formă albă, mare, ce semăna cu o pasăre, şi care ne privea, chair acolo, pe crengi.
M-am întors, dar nu am văzut nimic. Poate zăpada, i-am spus, căci începuse să ningă, şi vântul viscolea îngrozitor.
12 august
Eram cu ei înăuntru și mă uitam cu o surprinzătoare detașare la cei din jur, sau la ce era în jur mai bine zis. Vedeam cum pe brațele ei a apărut tipica piele de găină și că se uita relativ speriată la mine dându-mi privirea care zicea ”Doamne ferește…”. Am zâmbit cu puțină ironie întrucât mi se părea că doar cei slabi de înger pot să se sperie în fața acestor… probleme, să zic așa.
Holul era lung și lat, exact ca în filme și ”locuitorii” se plimbau prin jur după voia inimii. Mă uitam cu o privire superioară la tavanul de pe care atârnau pânzele de păianjen și simțeam o adâncă compasiune pentru oamenii care erau nevoiți să treacă zilnic pe sub ele, unii observându-le însă neavând puterea de a face ceva, alții speriindu-se de ele și alții pur și simplu ignorând existența lor. Mă întrebam din care categorie aș face parte dacă aș sta acolo… zilnic înconjurată de pânzele de păianjen.
Revenind cu picioarele pe pământ am observat că grupul cu care eram s-a îndepărtat de mine și că eram acum singură în mijlocul ospiciului. Am meditat o secundă asupra posibilităților mele și am decis că decât să mă alătur celor ce vor face un tur superficial al clădirii aș putea să explorez totul pe cont propriu, obținând informații mult mai relevante. Evident că am realizat că nu asta vroiam să obțin; informații; ci să îmi satisfac curiozitatea patetică de a studia stilul de viață și felul în care sunt tratați cei ce au probleme cu… realitatea.
Am pornit pe holul imens și abia când am ajuns aproape de capătul lui mi-am dat seama că nici măcar nu am aruncat o privire în vreo cameră. Nu am privit nici un pacient în ochi. Am mers timp de câțiva metri buni fără să aflu ceea ce vroiam să știu. Sau poate că tocmai așa am aflat, necăutând detaliile tipice. M-am oprit și de data aceea chiar am privit. Lângă mine era un tânăr care pândea de după colț. Evident că vroia să evadeze. Am zâmbit ștrengărește și m-am alăturat lui în această aventură.
– Trebuie să avem grijă întrucât la fiecare 5 minute cineva trece pe la această ieșire.
Nici măcar nu s-a uitat la mine, de parcă prezența mea lângă el era cel mai natural lucru cu putință. ”Bine” am zis și am așteptat să văd ce va face în continuare.
– Acum! Și a început să fugă spre ieșire. Nici nu am avut timp să realizez ce se întâmplă până
m-am trezit trasă de el în linie dreaptă spre ditamai poarta din fier forjat ce se deschidea de fiecare dată când venea cineva în vizită la casa de nebuni.
– Și unde anume credeți voi că fugiți?
În fața noastră a apărut brusc o siluetă de femeie solidă, de vârstă mijlocie, cu evidente probleme legate de viața sentimentală. Am început să râd și să îi explic apoi cum stă de fapt treaba. ”Vedeți, eu sunt doar o vizitatoare, am venit împreună cu grupul să evaluăm starea acestui ospiciu. Am permis și toate cele, puteți să mă controlați, nu sunt.. de aici, cum ar veni” și continuam să mă amuz de întorsătura amuzantă a lucrurilor.
– Termină cu prostiile și treci în camera ta. Nu mă mai enerva cu fazele astea. Încerci să scapi
de ani de zile folosind aproape tot timpul aceeași scuză. Chiar crezi că nu te cunosc deja?
Mă uitam mirată la fața serioasă și enervată a femeii în timp ce gardienii încercau să mă târască în ceea ce ziceau ei că e camera mea. ”Nu îmi dați nici o injecție! Lăsați-mă naibii în pace! E o greșeală! V-am zis doar!”.
14 august
Mă găsesc azi în fața acestui caiet gol abia așteptând să povestesc pățania mea din această zi.
Am venit cu grupul să evaluăm starea unui ospiciu și…
Arnold Frame
Viata este intotdeauna grea cand esti sarac, oricat ai incerca s-o schimbi. Arnold Frame este un mic fermier de langa Londra. El munceste de dimineata pana noaptea tarziu , dar tot nu reuseste sa stranga prea multi bani sa-si achite datoriile. Sotia sa, Carla, este o femeie prefacuta si profitoare, care mereu ii striga lui Arnold ca duce o viata mizerabila din cauza lui.
Ea trebuia sa se marite cu un prieten al lui Arnold, dar cand a aflat ca Arnold urma sa primeasca o mostenire generoasa si-a schimbat optiunile. Insa mostenirea a fost doar datorii pe care Arnold incerca sa le achite acum.
In toate aceste certuri, soseste Angie, o verisoara indepartata a Clarei, care aflase despre neintelegerile dintre ei si se hotaraste sa vina sa dea o mana de ajutor la ferma.
Angie este o persoana calda, plina de viata si foarte frumoasa. Ea incearca s-o ajute pe verisoara sa sa treaca de aceste depresii dar nu reuseste. La ferma unde pune mana se cunoaste. Arnold este incantat. Ei petrec foarte mult timp impreuna si nu trece mult timp pana se indragostesc. Atunci Arnold nu stie cum sa faca sa iese din aceasta situatie fara scapare si decide sa-si ia o vacanta pentru a-si limpezi gandurile si a uita de Angie.
Asa ca pleaca departe si se intoarce dupa doua luni cu gandul sa-i marturiseasca sotiei lui ca este indragostit de verisora ei si trebuie sa divorteze.
Ajuns acasa o gaseste pe Angie luptandu-se cu ferma, singura. Afla ca sotia il parasise si plecase la fostul ei iubit.
Foarte fericit de noua intorsatura a lucrurilor, Arnold ii declara iubirea lui Angie si o cere de sotie.
Ordinea întâlnirilor
La unu și un sfert a.m., ultimul autobuz spre Piața Franței a plecat deja din stația de la Universitate.
― Dacă tot l-am pierdut și nu mai trebuie să mă grăbesc, te conduc acasă și de acolo iau un taxi.
― Ajungem în trei minute. După liceul Enescu, exact treizeci de pași la stânga. E pe-aici vreun coș de gunoi în care să-mi arunc țigara?
― Stinge-o cu tocul. Poți?
― Arată-mi cum să fac. Îmi place când mă înveți chestii din astea.
Se apleacă, degetele lui în jurul gleznei mele, țigara se stinge sub apăsarea micii suprafețe de metal. Apoi, deschizând poarta de fier a școlii, așteptând să intru:
― Margareta?…
― Azazello?
Facem câțiva pași în bezna completă. Cineva apare, brusc, în fața noastră. Continuăm să mergem spre ușa principală cu aerul unor oameni cu scaun la cap, așteptăm să se îndepărteze, ne uităm unul la celălalt,
― Ce naiba caută ăsta a-ici la o-ra as-ta? șoptind amândoi în același timp, izbucnind în râs.
― Și noi?
În curtea liceului au înflorit trandafiri portocalii. Pe întuneric par decolorați, niște fâșii de piele răsucite. Păcat că ușa e închisă. Un taxi trece lent prin fața blocului meu.
― Foarte utilă ideea cu beculețul verde deasupra mașinii. Așa știi sigur că taxi-ul e liber.
― Nu aveau dintotdeauna piramida cu lumină verde și roșie pe care scrie „taxi”?
― Aa, nu! Abia acum patru ani s-au gândit să o pună… Ela, povestește-mi ceva despre tine.
Dinspre clădirea punctului termic, la cinzeci de metri în dreapta noastră, vine un bâzâit continuu; suprafața portocalie și rece a geamului de la dormitor intensifică lumina becului de la stâlpul de pe trotuar, pe bordura căruia ne-am așezat și noi, cu niște foi xeroxate sub fund.
― Ce vrei să știi despre mine? Nu sunt o persoană interesantă în momentul ăsta; cineva care povestește despre o obsesie de la doi’șpe ani, nu are cum să nu plictisească. Mă gândesc cum ar fi dacă eu și Levi am sta unul în brațe la celălalt. Ar fi ca și cum un puști de trei ani ar găsi, sub bradul de Crăciun, cel mai mare urs de pluș de pe planetă. Ultima oară l-am văzut acum șapte ani, într-o duminică în care eu și maică-mea ne-am oprit să ascultăm corul de la catedrală și, după douăzeci de minute, ea a ieșit în parcul de vis-à-vis să fumeze. El stătea, ca din întâmplare, pe una din bănci, fără ca eu să știu atunci că ne aștepta, iar pe mine m-a întrebat cum merge cu școala, „în ce clasă ziceai că ești?” și toate celelalte. În ultima vreme, m-a sunat aproape în fiecare zi. Ieri, când îmi povestea la telefon despre revelația lui, îi răspundeam monosilabic – aproape mă sufocam luptându-mă să nu râd, fiindcă trebuia să mă feresc de degetele gâdilicioase ale lui Alex care, abia ieșit de sub duș, alerga după mine prin cameră – deși simțeam un tremur în vocea lui Levi, la celălalt capăt al liniei, când ajungea cu povestea la Saul și Pavel. „Și? I-ai zis că ai un barbat gol în baie?” „Nu, Alex. Sunt total lipsită de imaginație.” Am pariat, nu mai țin minte ce, pe două sticle de Angelli și cred că a câștigat Alex. „Vara asta seamănă cu fotografia în care erai cu tricoul lung, roșu, și lumina cădea pe tine dintr-o parte, și pe pachetul de țigări mototolit de la picioare. Înainte de a-ți fi făcut poza, băuseși deja tot ce aveai prin casă, de aia nu-ți mai amintești.” Alex e foarte drăguț când vorbește așa. De fapt, e drăguț în general. Când l-am văzut prima dată, stătea pe treptele de la statuie și privea umbrele lungi ca gratiile de la pușcărie de pe dalele din bătaia soarelui. Ca să scăpăm de o țigancă ghicitoare care vroia să-i arătăm palmele stângi, ne-am ridicat de pe trepte, el și-a dat jos cămașa cu mâneci scurte, tricoul negru, și-a pus înapoi cămașa, iar tricoul și l-a înfășurat în jurul capului, ca pe un fel de turban. „Băi, de ce se uită toată lumea la mine și râde?” „Fiindcă-s proști. Lasă-i.” „Da’ tu de ce zâmbești?” „Nu zâmbesc. Pe unde traversăm?” „Nu știu. Pe unde am traversat când am venit.” Jacky, eu îl iubesc pe Alex?
― „Jacky, eu îl iubesc pe Alex?” mă maimuțărește.
Azi dimineață am uitat geamul deschis la bucătărie. Simt în palmă răceala brichetei, aș vrea să fumez, dar nici eu, nici Jacky nu mai avem țigări.
A doua zi, pe la zece – „es ist der Morgen danach” (versuri de Lacrimosa – Jacky ascultă un fel de gothic nemțesc destul de accesibil, pe motiv că, traducând versurile, învață limba germană într-un mod mai plăcut) – ieșim după țigări, nu fără a ne umple, mai întâi, buzunarele cu pietre pentru câinii care mișună pe lîngă tomberoane, Jacky fredonând tot drumul până la magazin „Bella, ciao!” și cântecele despre Isus (în care nu crede, dar îi plac) cu un băț lung în mâna dreaptă cu care bate măsura prin aer. Gesticulăm și vorbim tare, convinși, în mod inexplicabil, că nimeni nu înțelege ce spunem – sau, poate, fără să ne pese – fără să dăm atenție sunetului ușor de pași din spatele nostru, pașii profesorului de clasică germană. Ne salută – în română – cu o umbră de zâmbet, lăsând impresia că încearcă să-și ascundă amuzamentul. Îi răspund la salut, Jacky mormăie un „Gute… bună-ziua!”, roșind până pe gât, își duce, blocat, mâinile la gură, dar, după ce ne îndepărtăm, râde cu strâmbături până-l dor maxilarele. Hohotele lui îmi amintesc de râsul lui Mozart. Jacky nu are părul roșu ca focul, nici un colț lung și ascuțit, ca Azazello; nu ochii cafenii, ci liniile fine ale pleoapelor sunt, într-adevăr, frumoase, iar buzele subțiri capătă uneori o expresie copilăroasă de mirare și exaltare. La început, când rămânea la mine, îmi plăcea să-i dau să se îmbrace cu cele mai fistichii haine și el mă lăsa să mă amuz de pantalonii flaușați de pijamale, cu genunchi și fundițe, de tricoul lung cu imprimeuri, care mie îmi era larg, dar lui, mulându-i-se pe corp, îi dădea aerul unei gospodine bine făcute care tocmai și-a scos bigudiurile – până în seara în care s-a săturat și și-a adus de acasă o pereche de boxeri. E mai mic decât mine cu treișpe luni.
Alex e mai mare decât mine cu o lună, ochii de un verde-turcoaz trec uneori în albastru sau în nuanțe de brun, părul e exact ca al meu. Aproape că îi invidiez gura senzuală, și el o știe. Mai spune, pe jumătate luându-se la mișto, că orice tipă ar trebui să-i invidieze circumferința exagerat de îngustă a taliei. Mai demult, a scris un scenariu în care era personaj principal. Un băiat foarte slab, pe un pat de spital, cu ace în brațe, calculează durata de viață a corpurilor cerești. Mi-l imaginez la liceu, în ora de gramatică sau de religie, ori în pauze, cum umple pagini întregi cu formule prost alese care îl duc în punctul din care a plecat; mă imaginez și pe mine, aplecată deasupra foilor proaspăt scrise ca să le miros, unele mine de pix miros a marțipan, dar Alex folosește stilouri made in China pe care le umple direct din călimară, nici nu știam că se mai fabrică, așa că nu e marțipan. E, totuși, de acord că există pixuri cu pastă care miroase frumos, a sâmbure decojit de măr. Spune că, de multe ori, visează ca un mendebil chipuri și străzi pe jumătate în lumină, pe jumătate în întuneric. O să-i aduc albumul cu Giorgio di Chirico. Mâine, dar asta numai dacă Jacky nu o să vrea iarăși să treacă pe la mine. Ba și dacă o să vrea. Chiar, ăsta mai stă mult în magazin? Să se ducă odată la el acasă, am chef să devorez un pachet de Pim’s cu căpșuni și, poate, o cană de ciocolată caldă. Mi-e frig și mă doare gâtul de la țigările de ieri. Vorbesc în continuare cu Jacky, dar numai din inerție. Zice:
― Așa crezi tu, că Jacky vine la Ela să se uite pe Youtube? Că eu n-am Youtube și-acasă?
― Auzi, eu mă întorc singură.
― Fiindcă așa-ți place ție, să tai trandafirii.
― M-a sunat maică-mea mai devreme și și-a anunțat vizita peste jumătate de oră. Vrei s-o cunoști?
― Nu.
Se întoarce cu o mișcare largă, teatrală, și pleacă. Un câine zgârie, din mers, asfaltul. E praf și nu se întâmplă nimic. Dacă aș lua acum trenul spre Neamț și m-aș duce la Levi, ce i-aș putea spune? Că vreau să ne-o tragem, sau ce? Ar crede că nu-s zdravănă sau, cel puțin, ar zice că nu trebuie să ne mai vedem. Oare ce față ar face maică-mea dacă ar ști? E foarte imprevizibilă în reacții, în cel mai bun caz se face că nu aude și schimbă subiectul, în cel mai rău – e în stare să mă încuie la ea în casă. N-am chef acuma. Și, de altfel, timpul în care nu mă gândesc la el e ca zăpada pe care se poate desena, fiindcă abia a nins, stratul e nou și strălucitor, și miroase ca aerul seara. Levi e martorul imaginar, înlocuitorul, în mintea mea, al unei persoane ale cărei idei – în cele mai puțin de trei ore însumate în care am stat de vorbă – m-au scos din sărite. Totuși o fi vina mea că mă plictisesc. Alex…
― Alex! Ce bine că ai venit!
― Hai sus, să-ți pun o piesă faină. Ce faci cu bățul?
― E așa, de chestie. Ai adus Angelli?
― Adus. Ai fost în părculeț? Ține, îmbată-te.
― Am luat țigări și după aia m-am plimbat. Da, cu Jacky.
― Ce mai zice geniu’? De fapt, cred că el te întrebă ce zic eu, și eu te întreb ce zice el, și tu te simți la femme fatale…
― Chiar vrei să-ți povestesc? S-a întâmplat ceva foarte amuzant, dar mai bine nu-ți spun, că dacă n-ai fost de față …
― De ce dracu’ începi să-mi spui, dacă tot n-o faci până la capăt?
― Îți zic mai târziu.
― Lol.
― Bine, ascultă! Știi că Offret, al lui Tarkovsky e filmul lui preferat.
„Dacă aș înțelege, într-adevăr, filmul ăsta, aș găsi răspuns la toate întrebările.”
― Aha, Tartakovsky! Și de aici pasiunea ta pentru filmele europene.
― Tu nu te poți abține! Nu vezi că mă enervezi?
― Și ce dacă te enervez? Ai, cumva, un obiect contondent în geantă pe care să mi-l arunci în cap?
― Bine, cum vrei. Am pus un film și ne-am băgat în pat.
― Dezbrăcați?
― Numai eu.
― Lol, băi. Și care era faza amuzantă?
„Ai prezervative?” Scot o cutie cu prezervative din sertar și o arunc pe pat. „Am vrut doar să văd cum o să reacționezi.”
― Chiar așa a zis, că nu poate trăda dragostea.
― Bine, băi Ela, și eu ce ar trebui să spun acuma?
― Nu știu. Tot ce știu e că mi-a fost tare dor de tine.
― Hai să-ți pun o piesă.
― Din aia păienjenoasă?
În noaptea aia am adormit, ca de obicei, la șase dimineața. Ne-am trezit la unu jumate, ca să avem timp de o cafea înainte de a merge la școală, fiindcă aveam cursuri de la trei la opt, iar la opt am mers la un pub cu muzică blues, jazz, and more…, noi și încă doi cunoscuți.
***
Sunt în oraș de o săptămână și mi-am făcut câțiva amici printre oamenii întâlniți întâmplător, care mi-au explicat cum să ajung la o cafenea drăguță în care mi-aș putea trece orele când nu sunt la școală. În faţa mea, un copil păşeşete pe strada cu piatră cubică căutând să-şi păstreze un echilibru caraghios, imită, râzând, o femeie cu mişcări prudente, care se teme, parcă, să nu cadă pe gheață. Intru și rămân o oră într-o cafenea în care fumatul e interzis, dar se poate scrie sau desena în cărbune la mesele așezate ca într-o sală de clasă, deși nu sunt așezate ca într-o sală de clasă, profitând de lumina amiezii, atât de diferită de lumina din orașul lui Levi.
Închid ușa de sticlă și încep să citesc plăcuțele de pe clădiri, inscripționate cu numele străzilor, încercând să-mi dau seama în ce direcție ar trebui să merg ca să ajung acasă.
Buna ziua,
Publicasem un text – Jocuri nevinovate – si a disparut de pe pagina. Sa il postez inca o data?
Locuiesc pe un perete
Îmi amintesc că era un soare puternic afară în ziua în care două mâini m-au aşezat în cuiul ăsta. Primele lucruri pe care le-am văzut au fost doi ochi şi un nas. Ah!, şi o gură. Chipul ăsta, însă, are şi un trup. Micuţ. Nici slab. Nici gras. Aş spune că e un trup drăguţ. Eu nu am trup. Artistul meu nu a avut inspiraţie decât pentru un cap. Al meu. Chipul cu trup nu stă prea des în cameră. Mai mult sunt singur. Însă, când intră o face val-vârtej şi e pururea agitat. Gesticulează, trânteşte şi ţipă la Voce. Vocea nu intră niciodată în cameră. Vocea e groasă şi cu un aer dur. Chipul meu cu trup vorbeşte piţigăiat şi isteric. Aud des Chipul plângând. Când plânge se aşează la biroul din faţa ferestrei, stând cu spatele la mine. Nu ştiu precis de ce plânge. Probabil Vocea e de vină. Uneori mă şterge de praf cu o cârpă. Şi mă priveşte îndelung. M-a numit odată „chip drăguţ”. Şi mi-a zâmbit. Aş fi vrut să-i întorc complimentul, dar artistul care m-a pictat mi-a făcut gura închisă. Are ochii minunaţi, uşor migdalaţi. Părul îi e castaniu-închis, uşor ondulat şi lung.
Într-una din zile am auzit Chipul vorbind. Singur. Iniţial am crezut că mi se adresează. Spunea că „El” nu înţelege nimic. Şi e posac. Şi trist. Şi nu poate face singură totul. Ştie că e copilăroasă. Că vorbeşte mult. Că întreabă multe. Că-i place să se afunde în imaginaţie. Dar fără imaginaţie nu s-ar fi putut gândi să cumpere un ghid turistic al Copenhagăi pentru ca privind imaginile împreună să spună că ei sunt acolo şi fac diferite lucruri. Practic, imaginaţia i-a salvat de o lună de miere costisitoare. Dacă ar fi mai sensibil şi mai puţin raţional, uneori.
Desenează des şi scrie într-un soi de carte. Răsfoieşte alte cărţi cu tot felul de ilustrate. Oftează şi fruntea i se încreţeşte a melancolie. Micul meu Chip cu trup. Trebuie să facă faţă şi acelui „El” şi Vocii. Şi e aşa de cumsecade. O scurtă bătaie în uşă. Închide albumul brusc. Se ridică şi iese. Rămân singur. Soartă crudă să fii un chip agăţat de-un cui într-o cameră goală. De ce nu am fost aşezat într-un salon de bal. Aristocratul acela îngâmfat, din magazinul acriturii, mi-a zis că la bal auzi tot felul de bârfe delicioase. Sala e imensă, plină de oameni. Râsete, voci, dansuri, muzică, pahare cu şampanie. Oameni care te admiră. Alţii care bîrfesc, cu glas scăzut, doi amorezi, un soţ imoral sau chiar o familie. Ba chiar unii îşi declară dragostea sub privirile tale, făcându-te martor la acest mic secret al lor. Dar eu n-am parte de aşa ceva. Singura muzică pe care o aud în cameră e glasul ei când citeşte sau recită ceva. Bine, să nu omit concertul pe două voci când discută aprins cu Vocea. Noaptea e extrem de afurisită. Nu văd nimic. Nu aud nimic. De parcă aş fi într-o stare de inconştienţă totală. Apoi, Soarele, cu pudoare, îşi dezveleşte, puţin câte puţin din trupul lui rotund şi gol. Uneori îl găsesc de-a dreptul grotesc şi tiranic, cum stă în centrul cerului, cu lumina lui puternică, orbitoare, împărăţind peste întreaga lume. Pare să fi uitat de inocenţa afişată la început. E destul de înşelător dumnealui. Dar, când razele lui par să mă ardă, vine Chipul cu trup şi trage draperiile. Într-una din zile, după ce a respins razele Soarelui cu scutul vişiniu al draperiilor, s-a întors înspre mine, cu zâmbet larg. Purta pe trup o rochiţă albă, lungă până la genunchi. S-a apropiat de mine şi mi-a spus: „Trebuie că razele te supără. Îţi ard ochii şi te fac să lăcrimezi. Şi n-aş vrea să te văd lăcrimând, chip drăguţ ce eşti!” Deci, ştie ce simt. Adică, ştie că simt. Oh, micuţule Chip cu trup. Nici nu ştii ce drag îmi eşti. Poţi vorbi cu mine oricând vrei. Păcat că nu te pot apăra de Voce. Dar, dacă Vocea e Soarele şi de aceea ochii îi lăcrimează? Al naibii, Soare. Să faci tu Chipul meu cu trup să sufere. Canalie.
A venit o zi, în care, prin uşa uşor deschisă a apărut un alt Chip cu trup. Înalt, părul şaten, tuns scurt. A căutat ceva în bibliotecă. Cartea micuţului meu Chip cu trup. A citit pagină după pagină. Faţa i s-a schimonosit în fel şi chip. La început părea brutal, cu o căutătură nemiloasă, ca aceea pe care o avea afişată Generalul. Pe urmă, a devenit îngândurat. Treptat, treptat, ochii i-au fost copleşiţi de tristeţe. Totuşi, la un moment dat a râs. Avea o mină drăguţă acum. Privea paginile cu un soi de îngăduinţă. Un mic zâmbet îi stătea pe buze. Probabil şi lui îi era drag micul Chip cu trup. Când a vorbit, mirarea m-a cuprins. A zis: „micuţo, eşti ca un copil”, şi mi-am dat seama că e Vocea. Aceeaşi Voce care face micul Chip cu trup să plângă. Sucită mai e Vocea. Când micuţul Chip cu trup lipseşte, pare să-i poarte o dragoste imensă. Pe urmă, când apare îl face să plângă. Ei, dar uşa se deschide şi în parg se iveşte prietena mea: „Ce faci? De ce-ai citit? Zi-mi că nu ai citit!” „Ba am citit, micuţo!” „De ce?” E aşa neajutorată. Uof, dacă-mi făcea artistul mâini. „Am vrut să văd ce gândeşti despre mine. Cum mă vezi.” Chipul tace. „E drăguţ cum mă schiţezi. Chiar dacă par un zmeu. Dar e aşa dulce cum o faci.” „Ba nu! Mă ierţi?” „De ce?” „Pentru că te-am făcut să pari rău” „Dar aşa şi sunt. Uneori. N-am de ce să te iert.” Şi a îmbrăţişat-o. A ridicat-o sus şi a sărutat-o scurt. A strâns-o uşor de bărbie şi a ieşit din cameră. Poate că, într-adevăr, Vocea nu e chiar aşa de rea. Poate e puţin autoritară, ca Generalul, dar se vede că îi e drag micul Chip cu trup. Cred că Vocea e mai bună ca acel El. Acel insensibil El. Aş vrea să-l văd pe acel El privind-o cu atâta tandreţe pe mica mea prietenă. Îl provoc. De-ar apărea numai. Dar cum să-l recunosc. Nu ştiu decât că e raţional şi nu copilăros ca ea. Se apropie de mine micuţul Chip. „Uneori e aşa bun. Mda, trebuie să recunosc. Uneori e şi el sensibil. Aşa cum a fost azi.” A plecat. Iar El e Vocea. Ciudat. Credeam că sunt două persoane diferite. „Stai cuminte”, i-a zis el ei. Şi râde. El. Cred că, pentru prima dată de când mâinile ei m-au agăţat în cui, îl aud râzând. Pesemne că au fost certaţi. Şi, precis că azi s-au împăcat. Sper ca asta să nu însemne că ea nu va mai veni aici. Aş fi atât de trist.
Nu a fost aşa. Acum stau amândoi aici. El cu o carte în mână, ea recitându-i poezii. Uneori, o corectează. Alteori, joacă un joc de cuvinte pe măsuţă. El câştigă mai mereu, fiindcă ea e neatentă. Soarele nu mai e aşa de puternic. O fi bolnav sau o fi îmbătrânit. Şi frunzele din copaci cad. Şi afară plouă tot mai mult. E toamnă, cred. Nu ştiu. Doar văd şi simt. Sunt doar un chip pe un perete.
Sper că se acceptă un text mai vechi.
“- Bună! Numele meu e Cloty şi ştiu să zâmbesc.
Asta spunea de fiecare dată când cineva intra în magazin. Cine vorbea? Cum cine?! Cameleonul. Cum care cameleon? Cel din magazinul de la colţul străzii. Off! Stai să te iau de la început că te văd cam nedumerit.
Magazinul se numea simplu Exotic Pets şi era singurul magazin de animale de pe întreaga stradă. Oraşul în care se află contează mai puţin. Iar animalele erau un pic mai deosebite tocmai prin faptul că erau exotice: şerpi, iguane, broaşte ţestoase, şopârle şi cameleoni. Acolo de câţiva ani buni îşi duce existenţa Cloty. Este un mascul de trei ani, adică vorba aia nu mai era un pui rătăcit în ou. Totuşi era singurul exemplar care mai rămase.
În fiecare zi spera să vină cineva să îl adopte. A încercat toate şiretlicurile de care putea da dovadă. Îşi schimba culoarea din verde în albastru, apoi în galben, roşu şi altele. Preferata lui era portocaliul. Dar se pare că nu era de ajuns. Aşa că a încercat să îşi atragă un stăpân uitându-se cruciş. Nici asta nu a dat roade. Apoi a mai încercat să impresioneze prin limba lui cu mult mai lungă decât propriul corp. Dar se pare că numai de nemulţumiţi avea parte. Într-o dimineaţă o fetiţă s-a oprit în faţa acvariului în care stătea. S-a uitat la el şi apoi l-a întrebat pe vânzător:
– Ştie zâmbi?
– Cum adică să ştie zâmbi? E un cameleon, iar el ca toate animalele nu au sentimente cum avem noi oamenii.
– Dar atunci… poate învăţa să zâmbească?
– Cum o să înveţe să zâmbească? Ce întrebări sunt astea? Vrei să cumperi ceva? Dacă nu, nu mă mai fă să îmi pierd timpul.
A fost prima şi ultima dată când a văzut-o pe fetiţă. De atunci şi-a pus în gând să înveţe să zâmbească. Nu ştia ce anume însemna acel lucru, dar dacă oamenii o pot face, atunci el de ce nu ar putea? Câteva săptămâni a fost extrem de atent la oricine intra în magazin. Voia neapărat să afle ce înseamnă acel “zâmbet”. Iar misterul nu a durat mult până să fie elucidat. Un tânăr i-a dăruit prietenei sale o broască ţestoasă. În acel moment el i-a spus:
– Sper să te văd mereu zâmbind aşa. Îţi ador chipul atât de senin.
Ce s-a întâmplat mai departe cu tânărul cuplu nu ne priveşte pe noi, ci pe noi ne interesează ce a înţeles Cloty din acea întâmplare. A privit atent chipul tinerei şi a putut observa cum colţurile gurii erau îndreptate în sus, iar ochii erau un pic mai mici. Deci asta însemna zâmbet. Fără să îl intereseze motive sau prilejuri de a surâde, a încercat şi el.
Câteva săptămâni mai încolo era deja expert într-ale zâmbitului. Sau cel puţin aşa se considera el. Era convins că prin acest truc îşi va atrage o mulţime de stăpâni. De aceea la oricine intra în magazin îşi prezenta noul truc. Interesant era totuşi că de când zâmbea neîntrerupt parcă se simţea bine. Îl cam depăşea acea stare, dar pentru că îi plăcea nu a renunţat niciodată să zâmbească.
Exact când a împlinit patru ani a părăsit magazinul Exotic Pets. Unde a plecat? La stăpânul său, evident. Stăpân care avea un fiu ce era extrem de grijuliu cu el. Tot fiul a fost primul care a observat:
– Uite, tati, mi-a zâmbit!
– Cine?
– Cum cine? Cloty!!!
– Cameleonii nu pot zâmbi, îi răspunse tatăl uşor amuzat de imaginaţia băiatului său.
Dar oricât de mult tatăl său încerca să îi explice de ce nu pot zâmbi cameleonii, el ştia că Cloty îi surâde. Astfel în fiecare zi stătea minute în şir în faţa acvariului. Erau doi prieteni care îşi zâmbeau încontinuu. Nu era nevoie de nimic mai mult.”
Mother’s day
Soarele îşi croia drum pe cer, în timp ce copitele calului se făceau auzite prin valea proaspăt luminată. Printre valurile şerpuitoare de flori trecea acum un bărbat înveşmântat în armură, călare pe calul său. În mâna înmănuşată purta un buchet select, format din cele mai excentrice flori pe care le putuse găsi. I se spusese că cele mai ciudate dintre coloratele plante erau pe gustul mamei sale. În mâna cealaltă ţinea paloşul auriu ce îi fusese dat la plecarea din castel. Tatăl său insistase că în acest fel mama sa îl va recunoaşte.
Era ziua cea mai importantă pentru el. Trecuseră aproape 30 de ani de când nu-şi mai văzuse mama. Îşi mai amintea vag silueta unei femei brunete care-l ţinea în braţe şi îi spunea molcom nişte cuvinte neinteligibile. De atunci până azi multe ierni fuseseră alungate de la fel de multe veri, iar el îşi făcuse un renume de cavaler prin ţinuturile prin care se aventurase. De fiecare dată când îşi întreba tatăl, acesta îi spunea că mama sa plecase în ţinuturile sale de baştină din nord. Deşi îşi rugase tatăl să-l ducă în vizită, acesta refuzase spunându-i că un dragon roşu bântuia pământurile de veac ale mamei sale. În fiecare an trebuise să se resemneze cu această situaţie. Nu însă şi acum. Trecuse prin multe peripeţii şi era convins că putea să treacă şi de un dragon.
Brusc, calul său necheză speriat şi se poticni. În faţă apăruseră o serie de mărăcini şi flori negre ameninţătoare. Parcă ieşiseră din pământ! Îşi îndemnă calul să continue, acesta necheză mustrător dar se conformă ordinului. Simţindu-i apropierea, florile îşi îndreptară spinii spre cavaler. Aceştia trebuiau să fie trandafirii nebuni de care-l avertizase vrăjitorul castelului. Erau o specie de plante foarte paranoice ce se apărau activ împotriva oricărei fiinţe vii. Nu avea de gând să se oprească de dragul lor. Cu o mişcare dibace reteză cu uşurinţă primul trandafir şi astfel îşi tăie drum prin mărăciniş. Aproape că ieşise din mijlocul lor când o altă sabie se izbi de a lui. Purtătorul ei era foarte slab, de fapt era cât se poate de scheletic iar armura şi sabia sa erau ruginite. De sub coiful uzat nu îl privea decât un craniu zâmbăreţ ce avea două luminiţe verzi în spatele orbitelor. Arătarea îl şocă dar îşi reveni repede. Bătrânii povesteau că trandafirii nebuni puteau învia morţii care căzuseră sub spinii lor. Atât el cât şi vrăjitorul consideraseră acestea ca nefiind altceva decât vechi superstiţii. Se părea că sâmburele de adevăr al acestei legende era unul foarte dur şi palpabil.
Bară o nouă lovitură surprinzător de rapidă şi apoi se lansă într-un duel propriu-zis. Scheletul era mai agil decât se aşteptase, iar faptul că spinii încercau în continuare să-l lovească făcea lupta să fie foarte dificilă. Reuşi să reteze mâna liberă a mortului dar acesta nici nu se sinchisi de ea, îi mai cresta şi câteva coaste dar nu obţinu nimic. Cu mintea febrilă căută o soluţie. Ca focul ce se aprinde într-un şemineu observă că spinii luau aceeaşi culoare de verde aprins ca cea din craniul scheletului. Făra a şti exact ce însemna asta se hotarî să ţintească capul duşmanului său. În urma unei lovituri norocoase ţeasta vrăjmaşului său fu tăiată în două iar din interiorul ei se vărsă un torent de seminţe verzi acoperite de puf verde strălucitor ce le permitea să plutească precum păpădiile în timpul verii. De data aceasta atacul se dovedi a fi decisiv: adversarul său se dezintegră într-un maldăr de oase şi fiare învechite.
Zorindu-şi calul înainte, reuşi în cele din urmă să iasă din mărăcinişul mortal. În faţa sa se deschidea acum o câmpie plată marcată din când în când de câte un copac, şi, mai ales, de un castel impunător de culoare neagră ce domina întreaga păşune. Fără îndoială aceea era reşedinţa mamei sale. Râzând şi agitându-şi sabia şi buchetul (impecabil chiar şi după mărăciniş bineînţeles) îi comandă calului un galop.
Pesemne era foarte entuziasmat şi fericit, atât el cât şi calul său, căci nu observă reptila uriaşă decât când aceasta ateriză. Hărmălaia făcută de aterizarea dragonului fu suficientă pentru a-l trezi la realitate.
Era fără îndoială un dragon roşu, mare cât o casă şi cu stropi de fum ce-i ieşeau pe nări în timp ce respira. Gheare şi colţi gigantici străluceau ameninţători în lumina soarelui. Era un animal mai mult decât fioros, dar în acelaşi timp nu era decât ultimul obstacol între el şi revederea atât de mult visată.
Îşi luă poziţia de luptă şi aşteptă. Dragonul îşi desfăcu aripile, îşi deschise botul, îşi aţinti mânuţele decorate cu gheare de fildeş spre cal şi… înşfăcă buchetul de flori din mâna cavalerului, îl duse la nas şi-l mirosi.
– Ce drăguţ! Florile nopţii şi crizantemele nemuririi, ai aceleaşi gusturi ca şi tatăl tău.
Şocul acesta fusese mai puternic decât cel resimţit printre trandafiri, dar nu suficient ca să-l oprească din gândire. Dacă un dragon dorea să-ţi vorbească, de obicei trebuia să faci şi tu la fel.
– Ăăăm, l-ai cunoscut pe tatăl meu?
– Bineînţeles! Ce întrebre e asta?! Altfel cum aş fi putut să te aduc pe lume?…
Asta fusese prea mult, cavalerul se prăbuşi de pe cal în timp ce lumea se învârtea cu el.
Două ore mai târziu se afla într-una din încăperile spaţioase ale castelului negru (chiar foarte foarte spaţioase!) şi ascultă povestea destul de stranie a dragonului, ăămm mamei sale. Era ceva despre proprietăţile unui mineral special care permitea unui dragon să ia formă umană, o poveste de dragoste fericită şi de epuizarea neaşteptată a acelui mineral special. Uitându-se acum înapoi înţelegea perfect reticenţa tatălui său în a-i face cunoştiinţă cu celălalt părinte.
Se gândise că ziua aceasta avea să fie specială, şi în mod sigur nu se înşelase, căci astăzi era incredibil de fericit pentru că îşi cunoscuse mama.
VENIN
1.
Mlastina parea un infinit spatiu de mister in asfintitul care se apropia. Mirosul specific al plantelor de apa umplea aerul. Se simtea ca era acolo. Magia. Ceva vechi precum lumea si totusi tanar ca tineretea insasi, spusese matusa Elaine. Ca el ar trebui sa stie, chiar daca avea doar sase ani. Mana lui mica in strangerea moale a palmei ei in timp ce mergeau pe cararea ingusta dintre radacinile gigantice ale copacilor. Apa lucea viclean printre frunze de toate formele si marimile, verzuie, noroioasa si fara fund. Il chema cu o soapta neauzita.Tot trupul ii amorti si deodata se simti usor ca un fulg. Se lasa sa cada si apa il inghiti intr-o imbratisare racoroasa. Isi tinu ochii larg deschisi, fermecat de razele de soare care patrundeau printer frunzele subacvatice. Aici dedesubt, toate sunetele erau vagi, din alta lume, atat de distante incat pareau ireale. Era totul pur si simplu minunat. In acel moment fu tras inapoi si urmatorul lucru pe care il simti era pamantul, atat de dur sub cap si ii dadura lacrimile. Matusa Elaine il privea in tacere si incet intinse mana sa-i mangaie obrazul.
Ben sari din somn in intunericul camerei sale. Intinse mana dupa telefonul mobil de pe noptiera si il verifica rapid. Nici un apel, nici un mesaj de la ea. Nimic.
Nu-i pasa de mine! Nu-i pasa nici macar daca sunt viu sau mort!
Gandurile i se invarteau in cap la nesfarsit. Mana ii pipai orbeste in sertar dupa somnifere. Avea nevoie sa se odihneasca putin inainte ca noaptea sa se termine. Sticla insa era goala. Se intinse inapoi pe perna, stergandu-si sudoarea de pe frunte. In asemenea momente Violet parea atat de departe de el, de neatins, aproape ireala. Asa ca mereu revedea totul in minte: noaptea in care se intalnisera la petrecerea lui Antoine, prima lor intalnire, zambetul ei, buzele ei soptind primul te iubesc. Ramase pe ganduri o vreme, apoi lua din nou telefonul si forma numarul lui Antoine.
“Alo?” isi auzi vechiul prieten bombanind, ca trezit din somn.
“Hei, salut, sunt eu, Ben”
“Salut! Ce s-a intamplat, de ce ma suni la ora asta, e ceva in neregula? Esti ok?”
“Nu, nu sunt ok. Nu mai am pastile. Si am nevoie de ele daca vreau sa dorm, nu… nu ma simt prea bine”
“Esti nelinistit din nou, nu-i asa?”
“Da, ceva de genul asta…Voiam sa stiu daca ma poti ajuta, la urma urmelor esti doctor, daca mi-ai da o reteta…. Chiar am nevoie de ele”
“Nu stiu ce sa zic… hai sa discutam intai, ok? Povesteste-mi”
Ben voia sa vorbeasca dar isi simti gandurile disipandu-se. Facu un efort sa-si dea drumul:
“E Violet. De fapt… ea…nici nu mai stiu. A plecat sa-si viziteze niste rude si nu am primit nici o veste de la ea de trei zile”
“Crezi ca s-a intamplat ceva?”
“Eu… nu stiu. Imi face din astea… adica mi-a mai facut. M-a mai ignorat si altele de genul asta…Si cred, nu, nu cred, ma tem. E ca si cand ar fi intervenit ceva intre noi in ultimul timp, dar nu pot sa-mi dau seama ce”
Ma tem ca nu ma mai iubeste. Dar se temea ca daca ar fi zis-o cu voce tare ar fi fost adevarat.
„Inteleg… ei bine ce pot sa spun, poate ar trebui sa te gandesti la ce simti si tu. Poate ca nu mai e nimic intre voi, stii ce vreau sa spun?” raspunse Antoice cu voce joasa.
„Dar o iubesc. Daca stiu vreun lucru sigur, e ca chiar o iubesc. Am nevoie de ea!”
„Bine, bine, am inteles. Dar oricum… daca ea nu simte acelasi lucru pentru tine, nu lasa asta sa te obsedeze. Vezi cum merg lucrurile, ce se mai intampla, si daca nu se schimba nimic in bine, atunci… pur si simplu pune-i capat. E spre binele tau, Ben!” se grabi Antoine sa spuna, apoi adauga „Am sa-ti aduc pastilele maine dimineata. Acum incearca sa te relaxezi. Goleste-ti mintea de toate gandurile si incearca sa dormi, ok? Ne vedem de dimineata”
„Ok, multumesc mult. Ne vedem”
Ben aseza telefonul pe noptiera si isi lasa capul sa cada inapoi pe perna. Simtea o greutate pe inima, de care nu putea scapa. In curand cazu intr-un somn adanc, fara vise.
2.
Antoine inchise si se rasuci intre cearsafuri, incercand sa-si reprime enervarea. Ben pur si simplu nu putea sa renunte la ea. O iubea, asta era buna! Avea nevoie de ea! El care era iubit de toti cei din jurul lui. Dar avea nevoie de ea, de Violet, dintre toate fetele de pe lumea asta. Desigur, Violet stia cum sa se faca necesara, imediat ce gasea ce cauta.
Intr-un fel ei doi sunt la fel, mereu vor mai mult si mai mult si nu e niciodata suficient, el nu obtine niciodata destul de multa dragoste, iar ea niciodata destui bani. Dar ea ii apartinea lui. Fusese a lui de la inceput, chiar daca il pusese sa jure ca va pastra vesnic acest secret. El o iubea, numai el. El acceptase toate conditiile ei absurde, acceptase totul.
„Cine era la telefon, iubitule?” intreba Violet iesind din baie si strecurandu-se in pat langa el.
„Ia ghici cine era” bombani Antoine, intorcandu-i spatele. „E ingrijorat din cauza ta, fiindca nu l-ai sunat sau ceva de genul asta… Are nevoie de niste nenorocite de pastile din cauza asta. Fiindca nu poate dormi, fiindca are nevoie de tine si mai ales din cauza ca e asa un idiot!”
„Iubitule, doar nu esti suparat pe mine acum, nu?” zise ea bland intorcandu-l spre ea. „Chiar nu e vina mea ca e asa… dificil vreau sa spun. Si stii ca nu-mi pasa de el” adauga cuprinzandu-i gatul cu bratele.
„Dar iti pasa de banii lui. De asta chiar iti pasa! Altfel l-ai fi parasit pana acum” replica Antoine taios.
„Stii ce? M-am saturat de subiectul asta!”riposta Violet coborand din pat. „Nu stiu cat o sa mai pot suporta gelozia ta si toata mizeria asta! Ce daca vreau banii lui? Ce e in neregula cu banii lui? Ai uitat toate imprumuturile pe care nu mi le-ai mai returnat niciodata? Ai uitat, nu?” tipa ea, imbracandu-se in graba.
„Nu, nu, iubito, asculta-ma! Tot ce vreau sa spun este ca…” incepu Antoine dar ea iesi din camera si o clipa mai tarziu auzi usa de la intrare trantindu-se.
Era aproape trei dimineata cand ajunse la apartamentul lui Ben. Isi arunca cheile pe masuta din hol si asculta. Nici un sunet, totul era scufundat in intuneric. Se strecura in dormitor si se apleca asupra lui. Chiar si in somn, chipul lui era trist. Exagerase de data asta, si totul din cauza lui Antoine si a temperamentului lui. Acum trebuia sa gaseasca o cale sa rezolve lucrurile, si repede. Il saruta bland si ii mangaie parul. Ben se trezi tresarind si clipi confuz. Ea se grabi sa aprinda lampa de langa pat.
„Iubitule, m-am intors! Mi-a fost asa de dor de tine! Tie ti-a fost dor de mine?” sopti imbratisandu-l.
Ben se ridica in capul oaselor frecandu-si fruntea si o privi in ochi, incercand sa-i citeasca gandurile, dar tot ce vazu fu zambetul ei. Se simtea ametit.
„O…da. Da, am incercat sa te sun, dar telefonul tau era inchis si…. Ce s-a intamplat?”
„Imi pare rau dragule, a fost o problema cu reteaua in zona. Nu am putut gasi un telefon… De aceea m-am intors mai devreme. Nu mai puteam sta nici un minut departe de tine!”
Ii cuprinse din nou gatul cu bratele si il saruta pasional. El o stranse tare la piept, aproape nevenindu-i sa creada ca se intorsese, ca inima ei batea atat de aproape de a lui. Tarziu, adormi tinand-o in brate si taramul viselor il chema din nou.
Sufrageria matusii Elaine, cu pisica ei surda in balansoar. Particule stralucitoare de praf in ultimele raze de soare. Nu prea facea curat, obisnuia sa spuna mama lui.
„Uite scumpule, ia un fursec la ceai”
Matusa Elaine aseza o cutie rosie de tabla in fata lui. Isi privi somnoros propria reflectie in capac. Era mereu atat de liniste aici, toate sunetele se absorbeau cumva.
“Matusa Elaine, de ce a plecat unchiul Joe?Mi-e dor de el”
“Si mie mi-e intr-un fel dor de el, dar cred ca pur si simplu nu era locul lui aici. Si eu nu eram cea sortita pentru el”
“Cum adica cea sortita?”
Ea se aseza jos langa el si il imbratisa bland, iar el isi aseza capul pe umarul ei.
„Ben, ar trebui sa stii ceva, dragule… Unele lucruri sunt sortite sa fie, sunt menite pentru noi, iar altele nu. Asa e si cu cel sortit. Cel cu care ti-e dat sa imparti o farama de eternitate. In inima ta stii mereu….”
Oare ea plangea? Se retrase usor din bratele ei. Era asa ciudat sa fie copil din nou…
“Matusa Elaine, eu am sa o gasesc vreodata pe cea sortita?Am s-o gasesc?”
“Pentru tine ar putea fi un pic mai dificil”zise ea zambind “Tu esti foarte special”
“Asta nu poate fi bine…” zise Ben incercand sa zambeasca la randul lui. “Violet e cea sortita?”
“O dragul meu baiat …” rase matusa Elaine ”tot ce vreau sa spun e ca nu oricine poate fi cel sortit. Cel sortit e intotdeauna….cum sa spun?”
“Magic?”
“O Doamne, nu neaparat” rase ea din nou“Ar trebui sa fie la fel de special ca tine. Sau poate tu ti-ai dori o vrajitoare”
“Faci haz de mine,matusa Elaine! Si de ce n-ar fi o zana?”
“Fiindca zanele nu exista, copile”
Ben se trezi si mai obosit decat in noaptea trecuta. Era dimineata foarte devreme si o lumina alba, cruda strabatea prin fereastra, intepandu-i ochii. Se intoarse sa o priveasca pe Violet dormind langa el. Trasaturile ei pareau mai distante si mai de nepatruns ca niciodata. Deodata il cuprinse o senzatie ciudata. Un frig ciudat ii trecu pe piele pentru cateva secunde, si ramase tremurand. Isi aminti ca mai simtise asta, candva demult. Fiorul, ii zisese matusa Elaine. Isi trase patura in jurul trupului incercand sa se incalzeasca si inchise din nou ochii.
3.
Antoine era hotarat sa foloseasca weekend-ul in afara orasului ca sa lase in urma toate gandurile si necazurile si sa se relaxeze putin, desi stia ca era putin probabil. Drumul catre proprietatea doctorului Gregowsky il purta printr-o padure imensa, ce incepuse sa se coloreze in tonurile aurii ale toamnei ce se apropia. Doctorul Gregowsky fusese profesorul lui favorit la universitate si de departe cel mai bun psiholog pe care-l cunoscuse vreodata. Ramasesera prieteni, dar Antoine trebuia sa recunoasca faptul ca era un tip mai degraba ciudat. Original, ar fi zis unii, se gandi el, in timp ce conducea. Intr-adevar, cineva trebuia sa fie destul de original ca sa cumpere o proprietate fara valoare langa o mlastina, la naiba in praznic, doar de dragul de a tine o sera cu plante acvatice.
Gregoswky il astepta pe veranda unei casute vechi de lemn, fumandu-si trabucul ca de obicei. Si tot ca de obicei, arata complet nepotrivit in peisajul respectiv.
“Antoine! Cat timp a trecut de la ultima noastra intalnire ?” intreba Emil Gregowsky batandu-l pe tanar pe umar si invitandu-l in mica sufragerie.
“Prea mult, domnule, prea mult” raspunse Antoine. Avea sentimentul ca Emil Gregowsky avea raspunsul la toate problemele lui.
Venind din caldura de afara, Antoine fu intampinat de o racoare placuta in interiorul casutei. Exteriorul simplu, din lemn, care nu era deloc stilul doctorului, era compensat de interior, care nu era in nici un caz minimalist. Sufrageria era decorata cu un amestec bizar de picturi, sculpturi de lemn si mobila veche si subreda. Antoine se invarti putin, examinand fiecare obiect de aproape, in timp ce Gregowsky il privea din cadrul usii.
“Impresionant, nu crezi?” zise el intr-un final pufaindu-si incet trabucul.
“Da, este… Cred ca trebuie sa fie o colectie” zise Antoine intorcandu-se spre el. “Desi nu-mi dau seama de tema”
“Ei bine, aceasta „colectie”este intr-adevar foarte speciala. Dar am cumparat-o impreuna cu casa si restul proprietatii. Fostii proprietari au vandut totul si nu s-au mai intors sa ia nimic de aici”
“Cum… toate picturile astea? Ma indoiesc ca sunt lipsite de valoare….”
“Ei bine, nu stiu, nu m-au preocupat niciodata dincolo de frumusetea si mai ales de semnificatia lor” Gregowsky explica cu un zambet. “De fapt, fostul proprietar a facut toate astea. Totul e legat de un mit care pare sa-l fi obsedat, vrajitoarele din mlastina.”
“ Vrajitoare din mlastina … n-am mai auzit de asta” zise Antoine apropiindu-se de una dintre picturi. Reprezenta o tanara de o frumusete ireala, intr-o roba de culoare verde ca apa, adunand ierburi intr-un cos, intr-un peisaj tipic de mlastina.
“Nici eu inainte de a cumpara locul asta. Aici am aflat totul. Avea chiar si carti despre acest mit. Se pare ca acum multa vreme in zona mlastinii se aflau trei sate, dar casele au fost abandonate cu timpul. Doar aceasta si inca una mai aproape de lac au ramas. Sunt amandoua pe proprietatea mea acum. Cartea spune ca locuitorii din aceste sate credeau in existenta vrajitoarelor din mlastina, care le puteau aduce atat fericire cat si nenorociri. Erau divinizate ca niste zeite si se faceau sacrificii pentru a le castiga bunavointa. Si stii ce e mai fascinant? Totul s-a intamplat nu mai devreme de secolul19, ceea ce e incredibil. Nu era nici macar o singura biserica crestina in aceste sate!”
“Destul de inspaimantator” replica Antoine cu un zambet stramb, avand deodata un sentiment neplacut.
“In fine, nu e nimic autentic in toate astea” zise doctorul aratand in jur. „Si sculpturile au fost facute tot de pictor. Era foarte talentat, dar totul e produsul imaginatiei lui. Ce mi se pare mie mai inspaimantator e ca el chiar credea toate prostiile astea. Atat de mult incat a hotarat sa se ofere vrajitoarelor. I-a trimis o scrisoare fostei sotii in care o anunta despre decizia lui. N-a fost gasit niciodata”
“Dumnezeule, cred ca era nebun. Si probabil ca s-a inecat pe undeva” se grabi sa spuna Antoine, nerabdator.
“Probabil. Dar destul cu povestea asta. Hai sa-ti arat motivul pentru care am cumparat locul asta, dincolo de ciudatenia lui” rase Gregowsky, tragand un ultim fum. Il conduse pe Antoine in curtea din spate, unde era sera. Era un bazin enorm acoperit de o cupola de sticla. Accesul se facea printr-o usa mica, ce dadea intr-o cararuie in jurul bazinului. Diverse varietati de nuferi acopereau suprafata apei, intr-un amestec incantator de culori.
“Mi s-a spus ca bazinul a fost inspirat dintr-un tablou cu nuferi al lui Claude Monet. Din clipa in care l-am vazut, am stiut pur si simplu ca trebuie sa-l am.”
Cina fusese simpla si relaxanta. Doctorul fusese ca de obicei o gazda perfecta. Dupa aceea statusera pe veranda si depanasera amintiri la un pahar de whisky vechi. Dar acum, intins in pat, Antoine nu-si putea lamuri motivul pentru care nu se putuse confesa vechiului sau prieten si mentor. De ce nu putuse cere un sfat. Desigur, stia ce ar fi spus Gregowsky: sa o paraseasca pe Violet odata pentru totdeauna. El nu credea prea mult in dragoste si dezaproba obsesiile. Asa cum statea cu ochii inchisi, ii veni in minte povestea pictorului. Omul trebuie sa fi avut probleme serioase. Traia aici singur, izolat, departe de familie. Trebuie sa fi suferit o depresie si se refugiase in aceasta … fantezie.
Depresia. Se intampla multora. Multi sunt pe marginea prapastiei. Si Ben e pe marginea prapastiei … A zis-o el insusi…
Cu aceste ganduri adormi.
4.
“Of, Antoine, esti groaznic! Cand am spus ca avem cu totii nevoie de cateva zile de relaxare, sigur nimeni nu s-a gandit la o excursie intr-o mlastina la naiba in praznic si la o casa veche de tara…” se planse Violet de pe bancheta din spate.
“Ei haide, proprietatea doctorului Gregowsky e foarte frumoasa, mai ales in perioada asta a anului. Natura e un loc grozav de relaxare si in plus mai exista si alte lucruri pe lumea asta in afara de mall-uri, stii?”raspunse Antoine. “Nu-i asa, Ben?”
“Cu siguranta” zise Ben in timp ce mazgalea niste versuri in caietul pe care il tinea in poala.
“Voi ce credeti?” Antoine se intoarse catre sora sa Eloise si prietenul sau Wayne. Dar cei doi stateau tacuti, imbratisati pe bancheta din spate, langa Violet.
Antoine aranjase sa petreaca weekend-ul la casuta de langa lac, nu departe de cea a lui Gregowsky. Era o casa simpla, amenajata de fostii proprietari ca si casa de oaspeti pe timpul verii. Dar asta fusese inainte ca pictorul sa se izoleze de familie si sa ramana aici definitiv, asa ca nu era prea confortabila si nu se facuse curat de mult timp. Dar Antoine credea ca locul era grozav. De fapt, perfect.
Ajunsera dupa pranz, iar fetele incepura sa aranjeze cateva lucruri pentru noapte, ajutate de Ben. Antoine era mai interesat sa exploreze casa. Avea o pivnita mare in care cobori cu o lanterna, insotit de Wayne.
“Mama, locul asta chiar e vechi…” comenta Wayne. “Uita-te la toate chestiile astea: roti de lemn, un harnasament de cal, Dumnezeule! Esti sigur ca nu e bantuit?”
Dar atentia lui Antoine fusese atrasa de un colac de franghie groasa ingramadit intr-un colt.
“Si ce daca ar fi ?” zise el pipaind funia si incercandu-i rezistenta.
“Hei, stiu ca iti plac farsele. Incerci sa ne sperii? De asta ne-ai adus aici?” intreba Wayne suspicios.
“Nu pe tine, asta e sigur. N-as avea nevoie sa te aduc aici ca sa te sperii de moarte” rase Antoine. “Am alt plan”
“Aha… la ce te-ai gandit?” Wayne se apropie cu un zambet parsiv.
“Voi avea incredere in tine fiindca stiu ca si tie iti plac farsele. Farsele ciudate, vreau sa spun” sopti Antoine misterios.
“Atunci as zice ca te-ai gandit la Ben”
“Esti destept Wayne” Antoine zambi batandu-l pe umar si ridica colacul de franghie.
“Ce vrei sa faci cu aia?”
“Pe scurt, aici era o legenda despre vrajitoarele mlastinii, carora li se aduceau sacrificii umane. Cei alesi erau dusi in mlastina, legati de un copac si lasati acolo. Iar vrajitoarele veneau sa-i ia. Am citit in cartile lui Gregowsky. Oricum asta vom face, il ducem in mlastina si il lasam acolo peste noapte”
“Si cum crezi tu ca o sa putem face asta ?”Wayne intreba scarpinandu-se in cap.
“Un plan necesita planificare, m-am ocupat” zise Antoine, scotand un tub de pastile din buzunar. “Asta il va ameti suficient pentru o vreme, dupa care se va trezi acolo …”
“Sper ca maine dimineata sa vedem faimoasa sera a doctorului Gregowsky” zise Eloise ridicandu-se sa stranga masa.
“Desigur! E absolut minunata, are vreo sapte varietati diferite de nuferi, de la roz la albastru deschis. Si e deschisa, doctorul nu o tine incuiata”
“Pari impresionat” zise Ben.
“Da, e foarte frumoasa. Dar casa lui e si mai grozava. A fost a unui pictor, ar trebui sa vedeti ce a creat tipul ala, foarte ciudat”
“Ciudat?”
“Da. Era obsedat de mitul vrajitoarelor mlastinii. A facut o multime de picturi si sculpturi despre asta si avea si o colectie de carti”
“N-am auzit niciodata despre vrajitoarele mlastinii. Nu mi-ai spus nimic!” sari Eloise “Stii cat imi plac povestile astea!”
“Ei bine, surioara, am pastrat-o pentru seara asta” replica Antoine cu un zambet misterios.
“Hai spune-ne” zise Wayne tragand-o pe Eloise mai aproape.
“Ei bine, in secolul19 in zona mlastinii se aflau trei sate, dar casele au fost abandonate cu timpul. Nu a mai ramas decat aceasta si cea a doctorului. Oamenii din aceste sate credeau in existenta vrajitoarelor din mlastina, care le decideau soarta. Le divinizau si faceau sacrificii umane pentru a le castiga bunavointa”
“Sacrificii umane? Ei haide…” Ben zambi neincrezator.
“Serios, e adevarat. Tineri, baieti si fete. Din fiecare familie. O faceau in fiecare an, la inceputul toamnei. Cam pe vremea asta. Ii duceau in mlastina, la miezul noptii, ii legau de un copac si ii lasau acolo. Pana dimineata dispareau. Ii luau vrajitoarele…” incheie el intr-o soapta.
“Da, cum sa nu” zise Ben ironic.
“De fapt, e destul de serios. Pictorul credea toate prostiile astea. S-a oferit vrajitoarelor. S-a dus in mlastina intr-o noapte si n-a mai aparut” zise Antoine privindu-l concentrat.
“Ce tampenii! Nu-mi vine sa cred ca ne-ai adus aici sa ne spui porcariile astea! Si sunt asa obosita!” se planse Violet, indreptandu-se spre usa.
“Ei bine baieti, noi o sa mergem la culcare” anunta Eloise ridicandu-se. “Distrati-va si incercati sa nu beti tot whisky-ul” Apoi fetele plecara.
“Surioara mea grijulie” zise Antoine. Scoase o sticla plina din rucsac si trei pahare. Intors cu spatele, pregati bauturile, apoi le imparti.
“Povestea ta chiar e inspaimantatoare” comenta Wayne luand o sorbitura lunga din whisky.
“Banuiesc ca asta numiti voi doctorii un caz interesant” adauga Ben.
“Hmm?”
“Pictorul. Era ticnit, nu? De aia s-a sinucis sau ce naiba a facut”
“Eu as zice ca era credincios. Si a fost rasplatit pentru credinta lui. Vrajitoarele l-au luat” zise Antoine cu un zambet siret.
“Fara indoiala” rase Ben, terminandu-si paharul.
Curand incepu sa se simta ciudat, cum nu i se mai intamplase. Camera se invartea in jurul lui din ce in ce mai repede. Trupul ii amorti si se intinse pe canapea, incapabil sa se miste sau sa vorbeasca. Vedea si auzea totul in jur ca intr-un vis. Pleoapele ii erau nespus de grele. Tocmai cand credea ca trupul ii va deveni una cu canapeaua, se simti ridicat si carat afara din camera. Dar in loc de moliciunea patului, fu surprins sa simta racoarea aerului noptii. Era un vis. Trebuia sa fie. Deodata, se simti ridicat in pozitie verticala si picioarele ii fura cufundate in apa rece ca gheata, pana la genunchi. Senzatia ascutita il facu sa deschida ochii, tocmai cand Wayne il proptea de un copac masiv. Il zari pe Antoine desfasurand un colac de franghie groasa si apoi o simti in jurul lui, strangandu-l din ce in ce mai tare, peste piept si stomac. Trebuia sa fie unul din cosmarurile acelea. Dar era departe de a se fi sfarsit. Antoine scoase o bucata de panza din buzunar si il lega la ochi. Intunericul il inghiti si isi pierdu cunostinta.
5.
“E miezul noptii. Ar trebui sa mergem. Am sa aranjez runele” zise Azelbe, frecandu-si nervoasa nasul coroiat.
“Da, surioara, ar trebui. Mergi si trezeste-o pe Ella” raspunse Aziade. “Trebuie sa mearga cu noi de data asta”
Azelbe isi facu de lucru cu pietricelele din vasul de lemn pentru rune din fata ei.
“Aziade, fiindca esti sora mea mai mare, e datoria mea sa-ti dau ascultare in toate. Stii ca mereu am facut-o … Dar daca Ella vine cu noi in noaptea asta, va fi prima ei rugaciune catre parinti. Legea spune ca are dreptul sa le ceara ceva. Te rog, gandeste-te”
“Prostii! Ella e sange din sangele nostru. Si a fost decizia ei sa ni se alature aici, sa-i serveasca pe parinti ca preoteasa. E devotata” Aziade replica taios.
“Nu am pus niciodata la indoiala devotamentul ei. Dar ea e… Noi avem o suta de ani iar ea de abia douazeci si ceva. De ce am ales-o pe ea, dintre toate vrajitoarele mlastinii care traiesc pe aici? E foarte tanara. Inca salbatica…”Azelbe incerca cu capul plecat.
“Salbatica… dar in afara de parinti noi veneram natura. Nature e salbatica. Te temi de ce le-ar putea cere? Eu nu. Parintii erau cu totii puternici, temuti, ascultati. Si vicleni. Oamenii si-au plecat mereu capul cu teama, chiar groaza in fata lor. Noi, mostenitoarele lor, ne-am pierdut in uitare, in neant. Nici un muritor nu mai stie de noi, decat foarte putini. Te temi ca s-ar putea ca Ella sa nu fie destul de malefica?” Zicand acestea Aziade ii intoarse spatele surorii ei si se indrepta spre scara ce ducea in varful turnului lor de piatra. In scurt timp, Ella cobori ducandu-si propria cutie cu rune. Azelbe o privi critic, fara sa spuna un cuvant. Fata parea atat de inofensiva si inocenta si era mereu asa un copil cuminte in fata batranelor ei matusi. Greu de crezut ca avea sa devina vreodata o vrajitoare atotputernica si malefica precum spera Aziade. Parea mai degraba fragila in rochia ceremoniala, de culoarea cerului noptii, care contrasta cu pielea ei palida si cu parul negru ca pana corbului. Aziade li se alatura curand in curtea mica si se indreptara spre padurea mlastinii. Altarul parintilor era o bucata mare de piatra dreptunghiulara, acoperita de simboluri, asezata in mijlocul unui cerc de copaci stravechi. Radacinile lor strabateau apa putin adanca si imbratisau baza altarului. Cele trei femei pasira cu grija printre ele si isi asezara cutiile de rune pe altar.
“Copila, in noaptea asta e randul tau” ii sopti Ellei la ureche Aziade.
Fata inchise ochii, in timp ce degetele ei incepura sa aranjeze runele pe altar, fiecare in locasul ei sculptat, intr-un model perfect simetric. Dupa ce termina, ingenuncheara cu toate in apa neagra, plecand capul si asteptand. In jurul lor, mlastina era vie. O infinitate de sunete umplea aerul noptii.Una cate una, runele se aprinsera, arzand cu flacari albastre si verzi ce dansau impreunate. Aziade se ridica si isi aseza palmele deschise asupra lor, soptind o rugaciune scurta.
“E timpul sa-ti exprimi dorinta, copila. Cere spiritelor ce doresti in schimbul ofrandei tale” ii zise ea Ellei cu voce joasa, privindu-si sora care statea nemiscata.
Ella scoase un cutitas din cutia ei si il tinu deasupra palmei.
“Parinti atotputernici, binecuvantati-ne cu darul vostru in aceasta noapte…” incepu ea, apoi se intoarse brusc catre Aziade nesigura.
“Copila, ce doresti? Spune-mi mie daca nu indraznesti sa le vorbesti lor”
“As vrea, ei bine, sa vad pe cineva care … nu e ca noi, cineva diferit. Un muritor de rand, in carne si oase”
“Ce prostii poti sa spui. Diferit! Mizerabile creaturi… Oricum, lasa-ma pe mine sa o spun” replica Aziade cu o expresie de nemultumire pe fata.
Se intoarse spre altar si Ella lasa cateva picaturi de sange sa cada in flacari.
“Parinti atotputernici, binecuvantati-ne cu darul vostru in aceasta noapte! Lasa-ti-ne sa daruim inca o data veninul vostru sacru unui muritor! Aduceti-ne o victima!” Aziade rosti tare.
Azelbe tresari auzind acestea. Se rostise ceea ce isi doreau toate, de mult timp. Ea insasi ceruse adancirea puterilor si cunostintelor lor, dar niciodata nu ceruse cu atata indrazneala ceva pentru ea. In timpurile stravechi vrajitoarele nu aveau nevoie sa ceara victime omenesti. Le primeau pur si simplu ca pe un semn al adoratiei. Aziade puse un brat in jurul umerilor Ellei in timp ce flacara isi schimba culoarea din verde in galben, capatand apoi o nuanta rosiatica.
“Parintii iti vor indeplini dorinta, se pare” sopti ea, adunand runele si punandu-le la loc in cutii.
“Aziade, de ce ai cerut o victima? Ce o sa facem cu el sau ea?” Ii vom ucide?” intreba deodata Ella ridicandu-si cutia.
“ Vrajitoarele din vechime primeau mereu asemenea daruri de la muritori. Unul dintre ei. Ii faceau sclavi pentru tot restul zilelor lor, carnea lor oricum nu e prea buna. Si toti ceilalti muritori ii credeau morti. Parea ca au murit, ca cei apropiati sa piarda orice speranta. Era tributul lor de suferinta adus noua” explica Aziade cu un zambet malefic.”Dar tu decizi ce vei face cu victima ta”.
“Totusi copila, veninul trebuie daruit” se amesteca Azelbe. “Altfel parintii se vor infuria, nu uita”
Zicand acestea, cele doua batrane se indreptara spre turnul lor de piatra, lasand-o pe Ella singura.
6.
Ben incepea incet sa-si revina, dar cosmarul nu disparuse. Acum era real. Legaturile il strangeau atat de tare de coaja copacului incat nu-si putea misca nici macar un muschi. Legatura de la ochi facea sunetele padurii inconjuratoare sa para si mai ascutite. Aerul rece adancea fiorii pe care ii simtea adanc in carne. Apa in care ii erau cufundate picioarele era rece ca gheata. Cat timp ramase asa, n-ar fi putut spune. Simtea o teroare infinita pe care nu si-o putea explica. Pana la urma, nici un copil n-ar fi crezut ca era ceva acolo.
Ella statea foarte aproape de el, privindu-l in tacere. In sinea ei, se indoise ca parintii ii vor indeplini dorinta. Dar el era aici, de adevaratelea, un muritor de rand in carne si oase. Se apropie, atrasa de caldura neobisnuita a trupului lui. Parea atat de fragil. Isi lasa mana pe franghii, aproape, neindraznind inca sa-l atinga. Ben tresari. Ce putea fi asta? In sfarsit, ea ii scoase cu blandete legatura de la ochi, iar el tresari din nou si clipi repede. Privirea ii cazu pe ea dar nu putea vorbi. Fiorul il apucase de gat si nu parea sa cedeze de data asta.
“Cine esti?” intreba ea cu o voce blanda.
Ben incerca sa raspunda, dar mintea i se golise si buzele refuzau sa i se miste. Ella ii desfacu si restul legaturilor si ii sprijini umarul cand el se dezechilibra.
“Pai… eu sunt Ben” reusi pana la urma sa spuna.
“Eu sunt Ella” zise ea cu un zambet scurt. “Ce faci aici? Esti bine? Ce ti s-a intamplat?”
“Eu… ah… la naiba! Nu sunt sigur” raspunse el frecandu-si fruntea. “Cred ca niste prieteni mi-au facut o farsa. Cred ca au vrut sa ma sperie …”
“Cam ciudata farsa…” Ella zise privindu-l drept in ochi “Am crezut ca este un sacrificiu”
Ben o privi confuz. Chipul ei era serios si pentru o clipa se sperie ingrozitor. Observandu-i groaza, ea zambi repede.
“Glumeam doar…Oricum, bine ca te-am gasit”
“Tu…. locuiesti pe aici prin apropiere?” o intreba oarecum suspicios, observand imbracamintea ei neobisnuita.
“Da. Ma rog, casa matusilor mele e ceva mai departe in padure, dar ma bucuram de o plimbare la miezul noptii”
“Dar… nu-ti e frica? Asta nu e un loc in care sa te plimbi singura noaptea”
“Nu prea, nu” zise ea zambind din nou si fixandu-l cu o expresie de nepatruns in ochii ei negri.
“Pai, atunci…” zise el, facand fara sa vrea un pas inapoi.
“Cred ca ar trebui sa te intorci acum” spuse ea aratand spre casa de lemn din apropiere.
“Nu vreau sa ma intorc” se auzi el spunand.
Trebuie ca visez din nou.E un vis.
“Atunci ce vrei?”intreba ea, si un zambet ciudat ii juca o clipa pe buze.
“Vreau sa fiu al tau. Numai al tau” sopti el plecandu-si capul.
Deodata era incredibil de constient, cum nu mai fusese niciodata. Ea il privi in tacere o vreme.
“Atunci vei fi”
Il imbratisa usor, apoi isi scoase un ac din par si i-l infipse in ceafa.
Violet se trezi speriata de alarma de la telefon. Era sapte dimineata. Se dadu incet jos din pat si cobori sa faca o cafea. Se gandi ca Ben avea sa fie suparat dupa farsa asta, mersesera prea departe. Antoine mersese prea departe si o stia. Fu deodata cuprinsa de o teama inexplicabila si fugi in camera lui Antoine, scuturandu-l sa-l trezeasca.
“Antoine, trebuie sa te scoli! Acum!”
“Mmmm, haide…”gemu el “Cat e ceasul?”
“Nu conteaza! Trebuie sa mergem dupa el. Am un presentiment!” Aproape tipa.
“Ce este?” Eloise intreba din usa “Ce s-a intamplat?”
“El si Wayne i-au facut o farsa lui Ben aseara, l-au dus in mlastina. Acum trebuie sa mergem!” explica Violet in graba, tarandu-l pe Antoine catre usa din fata.
“O farsa? Stai! Ce fel de farsa? Cum adica l-ati dus in mlastina?” Eloise apuca bratul fratelui ei, dar Violet il impinse afara. Wayne ii urma, pe jumatate adormit.
In ceata diminetii, se apropiara prudenti de copacul de care il legasera cu o noapte in urma. Bucati de franghie si legatura de ochi pluteau sfasiate in apa. Coaja copacului era zgariata ca de o gheara uriasa si stropita cu sange proaspat, care lucea in lumina slaba.
Violet scoase un tipat si se impletici inapoi, agatandu-se de bratul lui Antoine.
“Ce dracu??? Unde este? Ce, ce dracu e asta??” tipa Wayne socat, in timp ce Eloise isi acoperi gura cu palma.
“Trebuie sa-l gasim!! Auziti?? Trebuie sa-l gasim!!” Violet il scutura in disperare pe Antoine.
7.
Trecuse aproape o luna de la ziua aceea, dar Violet isi amintea de parca ar fi fost ieri. Nu-l mai gasisera, parca ar fi intrat in pamant. Sigur, mlastina era adanca, greu de scotocit … Antoine nu spusese politiei adevarul despre „farsa”, le spusese ca Ben fusese de acord cu asta. Iar ei il crezusera. In plus, isi daduse seama ca Antoine se schimbase, intr-atat incat nu-l mai recunostea. Fusese mereu un om bun, incapabil de asa ceva. Cu cat se gandea mai mult, cu atat ii parea mai putin o farsa nevinovata si cu atat mai mult ceva planuit cu grija. Antoine refuza sa vorbeasca despre asta, evita constant subiectul, intarindu-i suspiciunile. Nu s-ar fi gandit niciodata ca gelozia lui Antoine putea sa ajunga la asa ceva. Niciodata. Iar acum era singura in apartamentul pe care il impartise cu Ben. Toate lucrurile lui Ben erau aici, chitara lui preferata intr-un colt, toate erau asa cum le lasase, de parca n-ar fi plecat niciodata… iar prietenii o lasasera aici singura, cu lucrurile lui, de parca el ar fi fost inca aici. Gandul ca el zacea undeva in apa aceea intunecata, murdara, ii dadea fiori. Imaginea scoartei sfasiate ii persista in fata ochilor. Ce ii facusera? Era mort, asta era sigur. Sangele, sangele lui, nu mai lasa nici o speranta, nici o indoiala. Ea ii cauzase moartea. Ea si Antoine. Ucigaso! ii sopti o voce in minte. Soneria telefonului ii intrerupse sirul gandurilor.
“Hei iubito, ce s-a intamplat? De ce n-ai raspuns mai devreme? Am sunat de doua ori” auzi vocea lui Antoine, oarecum nerabdatoare.
“Eu doar… nu stiu, m-am tot gandit”
“Da? La ce te-ai gandit?”
“Nu e corect, pur si simplu. Ce se intampla. Iar tu te-ai schimbat, nu erai asa, Antoine” zise ea apasandu-si fruntea.
“Cum adica nu e corect? Si eu m-am schimbat? Ce naiba ar trebui sa insemne asta?” vocea lui era aspra si ea stiu ca era furios.
“Tu… nu-ti mai pasa de mine, acum ca sunt numai a ta si… M-ai lasat aici singura cu toate lucrurile lui Ben!” striga ea.
Dupa o pauza, vocea lui Antoine reveni, mult mai calma:
“Violet, asculta-ma cu atentie. Ben e mort. Nu se mai intoarce. Nu ai nici un motiv sa-ti fie teama. Am sa-l sun pe fratele lui saptamana viitoare sa vina sa-i ia lucrurile. Nu-ti face griji”
“De unde stii ca e mort? Nu l-au gasit” sopti ea.
“Iubito, daca n-ar fi fost mort s-ar fi intors, sau am fi primit cel putin o veste despre el”
“Pari atat de sigur ca e mort, cand nici macar n-am aflat ce i s-a intamplat de fapt” ridica ea tonul din nou.
“Violet, ai vazut si tu…”
“Si ai mintit si politia! Tu ai fost, a fost ideea ta, tu i-ai facut asta! Tu…” dar se opri inainte sa o spuna.
“Eu ce? Eu l-am omorat? Asta urma sa spui? Ca eu l-am omorat?” striga el.
“Nu, doar cred…”
“Si de cand iti pasa asa de mult de el? Acum ti-e dor de el sau ce? Nu te mai inteleg deloc, la dracu!”
“Antoine, pur si simplu…” sopti ea, dar el inchisese.
8.
Ben se simtea de parca s-ar fi trezit dintr-un somn greu ca moartea. Deschise ochii si intunericul si tacerea il izbira, facandu-l sa tresara. Era intins intr-un pat vechi de lemn, intr-o camaruta de piatra cu o singura fereastra. Se simtea inghetat pana la os. Doua femei batrane stateau de o parte si de alta a patului, cercetandu-l din priviri. Expresia lor vadea un dezgust crescand pe masura ce il analizau din cap pana in picioare, dar nu rosteau nici un cuvant.
Lui Ben aspectul lor i se parea absolut ingrozitor. Trasaturile lor erau hidoase, iar bratele lor lungi, acoperite de piele uscata, se sfarseau cu gheare lungi si curbate. Purtau robe de o culoare nedefinita iar parul lor lung, carunt, era legat in noduri nenumarate.
Deodata, Ella aparu de nicaieri si se apleca deasupra lui, cu un zambet jucaus pe buze.
“Ce… ce s-a intamplat?” intreba el cu voce joasa.
“Nu prea multe… Doar ca dorinta ti s-a implinit”
“Dorinta?” Apoi isi aminti ce spusese. O senzatie de arsura ii persista in ceafa si isi apasa palma pe locul dureros. Cele doua batrane se indreptara spre usa soptind intre ele, iesira si inchisera usa in urma lor. Evenimentele noptii trecute ii revenira in minte cu o claritate surprinzatoare: discutia cu Antoine si Wayne, cum fusese dus in mlastina si legat de un copac. Nu avea nici un sens. Unde era acum si cine era fata asta ciudata?
Ella se apropie si mai mult si ii cuprinse fata in palme. Atingerea rece il facu sa tresara.
“Stiu ca esti confuz acum” incepu ea “O sa treaca, nu te teme”
“Ce? Unde sunt? Si ce vrei sa spui? Ce o sa treaca?” murmura el.
“Amintirile… vietii tale omenesti” raspunse ea apropiindu-si buzele de ale lui si mangaindu-i obrazul. Dar Ben se trase inapoi:
“Nu, nu, stai! Asta nu e… Nu pot sa fac asta!”
“De ce nu? Nu mai apartii lumii aceleia”
“Ce vrei sa spui? Nu! Eu… Exista o femeie pe care o iubesc! O iubesc! Violet!” striga el, dar vocea i se pierdea cu fiecare cuvant. “N-am sa o insel”
Ella se ridica si il privi incruntandu-se.
“Eu cred ca n-ai mai vazut soarele de multa vreme. E timpul sa o faci”
Il apuca de mana si il conduse afara din camera, pe terasa de piatra a turnului. Soarele de dupa-amiaza il orbi si Ben isi acoperi ochii instinctiv. Ella il duse la capatul terasei, care era scufundata in umbra, si il opri in fata unui bol mare de piatra. Era umplut cu apa curata iar pe fund erau imprastiate o multime de pietricele colorate.
“Ce-i asta?”
Ella isi scufunda mana in bol si incepu sa le aranjeze intr-un model bizar.
“Rune”
Ben se uita in jur nedumerit. Locul asta era complet ireal si totusi cumva familiar. Se intoarse spre Ella si ea il privi cu o expresie serioasa:
“Ai niste intrebari. Acum ti se va raspunde la ele” zise aratand spre bol. “Cheama-ma cand se termina” adauga si il lasa singur.
Ben se apleca asupra bolului si atinse apa cu varful degetelor. Apa incepu treptat sa-si schimbe culoarea, devenind o nuanta din ce in ce mai inchisa de verde.
Violet sopti pentru sine, intrebandu-se unde era ea acum. Oare il cauta? In timp ce se gandea, suprafata apei se schimba, semanand din ce in ce mai mult cu o oglinda. Pentru o clipa isi zari propriul chip, apoi imaginea se schimba complet. Recunoscu apartamentul lui Antoine, dormitorul. Antoine zacea in pat, cu o expresie salbatica de furie intiparita pe chip. Ben nu-l mai vazuse asa. Imaginea il nedumeri si se trase inapoi. Apoi o zari pe Violet intrand in camera.
Are nevoie de niste pastile nenorocite! Fiindca nu poate dormi… il auzi pe Antoine spunand in timp ce Violet se aseza in pat langa el. Ben apuca marginea bolului si stranse pana cand incheieturile degetelor i se albira.
Ce daca vreau banii lui? Stii ca nu imi pasa de el!
Cuvintele il izbira cu violenta si durerea ii puse un nod in gat , sufocandu-l.
Acum Violet era in camera lui, cuprinzandu-l cu bratele, sarutandu-l.
Nu mai puteam sta nici un minut departe de tine!
Simti dureros atingerea ei si inchise ochii, zdrobindu-si lacrimile sub gene.
Ce mi-ai facut?
Lacrimile erau otravite. Isi sterse repede obrazul cu o mana tremuratoare.
Ce caut aici?
Antoine statea intr-un pat de lemn , intr-o camera care semana cu cea in care statusera cu o noapte in urma.
Depresia. Se intampla multora. Multi sunt pe marginea prapastiei. Si Ben e pe marginea prapastiei … A zis-o el insusi… il auzi murmurand, in timp ce un zambet neomenesc ii lumina fata.
Ben isi duse mainile la tample, strangand tare, dorind sa poata privi in alta parte, dar privirea ii era tintuita de oglinda blestemata.
Oricum asta vom face, il ducem in mlastina si il lasam acolo peste noapte il auzi spunandu-i lui Wayne, in timp ce pipaia franghia.
Cosmarul revenise si Ben nu mai putu suporta. Se ghemui pe pardoseala de piatra, cu spatele la bol, dar vocea tot ii ajungea la urechi.
Un plan necesita planificare, m-am ocupat. Asta il va ameti suficient pentru o vreme, dupa care se va trezi acolo
Cuvintele ii rasunara in minte mult timp dupa aceea. Statea nemiscat, cu genunchii la piept, cu ochii inchisi, in timp ce lacrimi amare ii siroiau pe obraji.
In sfarsit ridica privirea si o zari pe Ella ghemuita in fata lui. Ochii ei negri il priveau cu curiozitate. Fata intinse mana si ii sterse o lacrima cu varful degetului. O examina concetrata o clipa inainte de a o sterge de rochie.
“S-a terminat?” intreba ea cu aceeasi expresie de nepatruns. El incuviinta iar Ella ii lua mana, ajutandu-l sa se ridice.
“Asta e…” incepu el ”Nici macar nu te cunosc, Ella” zise intorcandu-si capul intr-o parte, dar ea il sili sa o priveasca in ochi.
“O, dar ma cunosti, Ben. Ne-am intalnit acum mult timp, si de atunci am fost mereu cu tine, mereu m-ai simtit in preajma ta”
Ea zambi si il mangaie cu blandete pe obraz . El se apleca si isi lipi buzele de ale ei. Gura ei avea gustul iubirilor blestemate, interzise, eterne dar de neatins. Incet, ea se desprinse si se trase inapoi. Ben clipi repede. Acum Ella se apleca asupra bolului, privind ceva ce el nu putea vedea.
“Tu esti cea sortita?” intreba el deodata. Cuvintele ii scapasera fara sa se gandeasca.
Ea ridica incet privirea.
“Cea sortita tie? Eu… nu prea cred”
Se apropie din nou de el.
“Dar tu esti cel sortit mie, desi e cam ciudat, dar te voi avea in schimbul a orice vei dori sa-mi ceri”
Ben se trase inapoi speriat amintindu-si toate cosmarurile pe care le avusese de cand era copil, toate momentele in care ii fusese frica si simti frigul dinauntrul lui accentuandu-se. Isi dadu seama ca nu avea rost sa incerce sa se opuna veninului care punea stapanire pe el.
“Ei bine?”
Ben isi indrepta spatele si pasi catre ea, deodata hotarat.
“Vreau sa-mi arati cum e” zise cu voce ragusita.
“Cum e ce, mai exact?” intreba ea cu suspiciune.
“Cum e sa fii ca tine”
9.
Intr-un tarziu Violet se trezi dintr-un somn febril. Afara era o zi innorata si o lumina murdara se revarsa prin ferestre. O cuprinse o senzatie de accentuata de gol, care ii seca sangele si ii sfredelea carnea. Asa cum statea ghemuita langa pat, se intoarse brusc la auzul ploii care izbea in fereastra. Stropi mari improscau, scurgandu-se apoi pe geam si adunandu-se pe pervaz. Privind cu atentie, observa ca stropii erau murdari. Se trase inapoi cand apa incepu sa patrunda in camera, tot mai aproape de ea. Aluneca incredibil de repede, acum era deja pe podea, indreptandu-se spre picioarele ei. Se catarase disperata in pat, cand auzi usa de la intrare deschizandu-se. Pasi se apropiau de usa camerei si Violet astepta cu groaza sa vada clanta miscandu-se. Usa se deschise fara nici un sunet. Ben trecu pe langa ea si deschise sifonierul de langa pat. Incepu sa-si adune lucrurile incet si sa le indese in intr-un rucsac vechi, in timp ce ea il privea ca in transa. Miscarile lui aveau ceva ireal si totul parea sa fi disparut in jurul lor.
“Ben?Tu esti??? Esti chiar tu? Te-ai intors…” sopti ea, incepand sa-i curga lacrimile.
Ben nu se grabea. Intr-un tarziu inchise rucsacul si se apropie incet de ea. Observand privirea din ochii lui, Violet se trase fara sa vrea inapoi, ghemuindu-se la capatul patului. El se aseza langa ea si ii cuprinse fata in palma. Mana lui era rece si Violet incerca sa scape de atingerea lui, dar ochii ii ramasesera captivi in privirea lui patrunzatoare, care nu mai avea nimic omenesc. Isi apropie buzele de urechea ei si ea ii simti rasuflarea de gheata pe piele.
“Ma iubesti, Violet?”
Vocea lui parea sa vina dintr-un vis indepartat, totusi era groaznic de prezenta. Lacrimi de frica ii tasnira fetei din ochi.
“Da! Da, Ben, te iubesc! Te iubesc, stii cat de mult te iubesc!” planse ea apucandu-i mana si incercand sa i-o indeparteze de fata.
“Da… stiu cat de mult ma iubesti. Si de aceea am incredere ca vei face ce trebuie, dragostea mea…”
Cuvintele o intepara ca niste ace si ii simti degetele infigandu-i-se in carne. Inchise ochii o clipa si cand ii redeschise, el disparuse. La fel si ploaia, apa de pe podea si senzatia oribila de mai devreme. Ofta usurata, apoi observa o sticluta necunoscuta pe noptiera. Continea un lichid ciudat, care parea sa-si schimbe permanent culoarea. Mana i se inclesta pe sticluta impotriva vointei ei si pentru cateva clipe se lupta deznadajduit cu propriile ganduri. Apoi mintea i se goli si strecura absenta sticluta in buzunar.
Antoine era deja enervat cand parca masina in fata blocului lui Violet. De ce naiba se purta asa cu el dintr-o data? Doar stia ca n-ar fi putut s-o ia sa stea cu el acum, toti prietenii lor ar fi devenit suspiciosi. Isi reaminti cuvintele ei. Il acuza de ceea ce se intamplase? El avusese intentii neortodoxe, era adevarat, dar nu era criminal. Nu vrusese sa se intample asta, niciodata, dorise doar sa ia inapoi ce era al lui. Oricum, stia ca daca era dur cu ea nu avea sa rezolve nimic.
“Violet? Unde esti iubito?” intreba el cu voce blanda aruncand o privire in jur. O gasi in sufragerie, ghemuita pe canapea.
“Esti bine draga mea? Uite ce e, imi pare rau ca am tipat la tine zilele trecute, iti promit ca nu se va mai intampla, ok?” zise el bland cuprinzandu-i umerii. Ea ii arunca o privire goala, apoi isi muta privirea, dar ramase tacuta.
“Chiar nu inteleg de ce te porti asa acum. Chiar crezi ca am facut ceva intentionat ca sa-i fac rau lui Ben?” Ii ridica barbia “Ma cunosti de atatia ani, crezi ca as fi in stare sa omor pe cineva?”
Ea tot nu raspunse, privind in gol peretele din fata ei. Antoine incepea sa-si piarda cumpatul si merse la bar sa-si toarne un pahar de whisky. Violet sari brusc de pe canapea si ii apuca mana in care tinea paharul.
“Stai! Nu bea!” tipa ea incercand sa i-l ia din mana. Surprins, Antoine il lasa pe masa. „Ce…?”
“Antoine, asculta-ma!” zise ea grabit apucandu-i fata in maini. “Asculta-ma! Ben… Ben a fost aici. A fost aici azi…. el…. a fost aici si….…”
“Violet, Violet calmeaza-te, calmeaza-te, bine? Nu te simti bine!” striga el apucandu-i bratele “Trebuie sa te linistesti! N-a fost nimeni aici, e clar? Totul e in mintea ta, nu e nimic real!”
“Ba a fost, a fost aici, si-a luat lucrurile! Antoine, trebuie sa ma crezi, lucrurile lui au disparut, poti sa… poti sa verifici daca vrei!”
“Nu nu, asculta-ma tu pe mine! Nu vreau sa verific nimic, asta e o nebunie!” Lua paharul de pe masa si dadu sa soarba din el, dar ea i-l smulse si bau repede.
“A trebuit sa fac asta…” vocea ei se stinse “Trebuie sa stii, am incercat sa-ti spun…” Se prabusi in bratele lui.
“Violet! Violet, ce s-a intamplat??” tipa el.
“Ben stie, Antoine…” sopti ea.
“Ce? Violet!!” dar trupul ei deveni moale si ochii i se inchisera. Antoine o lasa sa alunece pe podea si se uita in jur innebunit.
“Asta nu se intampla!” racni el.
“Esti pe marginea prapastiei si vei avea o depresie, banuiesc” auzi el o voce familiara in spatele lui.
10.
Cateodata era placut sa-ti petreci seara de sambata departe de lume, cu o carte buna si un pahar de whisky vechi, se gandi doctorul Gregowsky bucurandu-se de trabuc la fereastra casutei sale din mlastina. Era asa de liniste aici. Cu toate astea, teancul de lucrari de la examene care astepta pe masa ii atrase atentia si se intoarse de la fereastra, bombanind. Zgomotul unei masini care se apropia ii facu sa priveasca din nou pe geam. Il zari pe Antoine in masina indreptandu-se catre mlastina si nu-i veni sa-si creada ochilor. Iesi valvartej din casa, strigandu-l, dar masina disparu din vedere. O saptamana mai tarziu, doctorul Gregowsky isi vandu proprietatea.
Maria
Ma numesc Maria. Maria B. Si par o femeie normala, mama iubitoare si sotie devotata. Dar nu a fost mereu asa. Primele mele amintiri din noua viata incep in momentul cand m-am trezit intr-o camaruta unde nu aveam loc nici sa ma intind si nici sa ma ridic in picioare. Eram complet goala, imi era rece si nu puteam sa-mi amintesc nimic despre cine sunt. Singura lumina venea de la mana mea – o bratara argintie cu ecran luminos care nu avea afisat nimic. Cand am inceput sa ma zbat am simtit cum podea a disparut de sub mine…..
Cu un bubuit m-am trezit pe podea intr-o sala rece si neprimitoare, care are fixate de tavan la 1m inaltime cam 20-30 de cuburi ca cel in care am cazut eu. Dupa ce mi-a trecut socul provocat de cazatura am observat ca la 3 metri de mine este un birou cu un monitor in functiune. Nici nu am apucat sa ma apropii bine ca am auzit o voce:
– Scanati bratara, scanati bratara, scanati bratara..
Mi-am apropiat mana de locul unde palpaia o lumina albastruie si aceasi voce a inceput sa vorbeasca iar:
– Sclav 14957 esti noul cursant al Scolii de Slavi Docili, ai 5 minute sa imbraci uniforma si sa ajungi in locatia afisata pe bratara. Trebuie sa respecti urmatoarele reguli: sa asculti ordinele profesorului/ stapanului tau si sa nu vorbesti decat daca esti intrebat. Comunicarea cu alti scavi se pedepseste. Orice incalcare a poruncilor primite oricat de mica se pedepseste aspru.
Nici nu a terminat bine de vorbit ca am observat in stanga mea o uniforma impaturita – o salopeta de culoare maro cu nasturi pana sus si cu maneca lunga, cu numarul de scava brodat atat pe piept cat si in spate. M-am imbracat fara chef si asa a inceput cosmarul meu.
Ca slave nu aveam dreptul sa luam nici o decizie chiar si mersul la toaleta si bautul apei era programat pe bratara. Majoritatea din noi eram rase in cap, doar cateva aveau parul pana la ureche.
Faceam parte dintr-o grupa de alte 10 femei si cu care eram unita atat la sarcini pe care le aveam de indeplinit dar si la pedepse. Program zilnic era mereu acelasi:
– scularea la ora 5 dimineata;
– timp de 3 ore aveam activitati in “aer liber” – munca pe camp, spalam rufe in apa rece ca gheata si in general rufele erau pline de pete care nu ieseau cu una cu doua, curatam cele mai mizere camera in care ne straduiam sa nu vomitam cand intram. Cand eram scoase la munca in afara scolii eram transportate intr-o caruta/cutie unde stateam inghesuite si singura sursa de lumina veneau de sus din tavan unde erau 5 gaurele pe unde sa intre aerul.
– dupa ce ajungeam in scoala ne serveau prima masa a zilei – un codru de paine mereu tare cateodata chiar si mucegait si niste ceai care nu avea nici un gust (era prea lungit cu apa ca sa mai realizezi ce fel de ceai bei);
– urma programul educativ de “spalarea creierului” in care ascultam ca meritam sa fim tratate asa deoarece am savarsit greseli abdominabile asupra cetatenilor si ca este obligatia noastra sa spalam aceste crime prin suferinta;
– ne cultivau cu asa zise cursuri de calificare in care eram obligati sa urmam: dictie, croitorie, teatru, canto (recunoasc ca sunt total afona si din cauza asta primeam mereu pedepse atat eu cat si grupul din care fac poarte – vinovatul ispasea pedeapsa normala, ceilalti din grupa pedeapsa la jumate din cat are vinovatul principal, noroc ca majoritatea eram cam afoni la cantat ca altfel ma simteam cam aiurea sa primim pedepse doar din cauza mea). Oricum la o parte din cursuri lipseam din cauza ca trebuia sa ne realizam pedepsele primite si nu era zi in care sa nu avem macar una.
– urma iar minunata cina in care eram imbiati de o ciorba acra, un os cu foarte putina carne pe el pe care eram obligate sa le roadem de zor si nelipsitul codrul de paine uscat;
– dupa inca o tura de “spalare a creierului” eram lasate sa ne odihnim. Aveam si perioade de cateva nopti consecutive cand eram sculate din ora in ora ca sa nu ne putem odihni.
Nu stiu prea multe despre fetele din grupul meu, cum nu avem voie sa vorbim intre noi nu am reusit sa comunicam dar cu timpul am inceput sa ne dezvoltam un mic limbaj prin semne. Ne ajuta un pic dar nimic nu se compara cu o conversatie buna pe care nici nu mai stiu daca mai eram capabila sa o sustin.
Oricum in tot acest timp incercam cu disperare sa-mi amintesc cine sunt si ce am facut asa de teribil sa merit asta. In cea mai mare parte rezultatul era fie o durere de cap fie o pedeapsa din cauza ca mai eram atenta la ce se intampla in jurul meu.
Zilele s-au transformat in saptamani, iar saptamanile in luni cand m-am pomenit ca pe ecran imi apare ca sunt convocata la mai marele conducator al scolii. Am inceput sa tremur stiind ca daca esti convocat nu e deloc bine.
Ma intrat cu timiditate si am observant ca erau 6 persoane. Nu am indraznit sa ma uit la ei ca nu avem voie sa privim direct in ochi persoanele “pure” adica cei care nu au savarsit nici o crima. M-am asezat in genunchi cu fata lipita pe podea cum este protocolul si am asteptat tremurand ca varga.
– Sclav 14957 esti declarat apt pentru a intra in folosul societatii. Astazi o sa ai o sedinta foto pentru a putea face albumul in vederea gasirii unui cumparator urmand ca apoi sa treci in celulele destinate celor care asteapta noi stapani. Nu uita ca daca iti superi noul stapan si doreste sa te returneze, reeducarea pe care ai avut-o aici o sa ti se para floare la ureche fata de ce urmeaza. Noi oferim societatii scavi apti pentru munca, care urmeaza dorintele stapanului fara sa ezite si este capabil sa implineasca orice cerere. Daca faci numele scolii de rusine o sa regret amarnic lucrul asta.
Credeam ca asta era sanse mea sa pot sa scap batai si de umiliri, speram sa dau de un stapan bun si sa am o viata mai usoara. De fugit nu se putea problema, ne-au ingrozit destul cei de la scoala cu filme cu ce au patit cei care au incercat sa fuga si atata timp cat bratara era vie la mana mea nu aveam nici cea mai mica sansa. Am fost achizitionata de un batran cumsecade pe care l-am slujit cu drag timp de o saptamana dar din pacate eram darul de aniversare pentru unul din nepotii lui, Damian.
Cand l-am vazut pe Damian am ramas fara suflare: era de o frumusete rapitoare cu parul saten spre blond si cu niste ochii albastri in care te pierdeai. Dar s-a dovedit ca acest om cu chip de inger este un demon de fapt. Ii placea sa ma pedepseasca si sa ma umileasca cu fiecare ocazie posibila. De multe ori era chiar si mai dur cand erau de fata amici lui, iar eu trebuia sa suport totul cu zambetul pe buze atlfel riscam sa fiu declarata un rebut si sa fiu returnata la scoala.
Salvarea mea a venit de la unul din amici lui care ma ajutat sa fug. Initial am fost reticenta deoarece credeam ca poate e o cursa dar am preferat sa risc. A reusit sa dezactiveze bratara de la mana si ma ajutat cu banii, haine, o peruca si un loc unde sa ma ascund pana reuseste sa rezove cumva lucrurile.
Dupa doua saptamani in care am sta singura in cabana izolata tremurand la cea mai mica adiere de vand a venit sa ma vada.
– Buna, pot sa intru?
– Sigur, m-am balbait eu.
– Gata s-a rezolvat. Sclava 14957 este declarata moarta, esti o femeie libera.
Cum nu eram in stare sa zic nimic a continuat el.
– Te cheama Maria si ai ramas inarcinata cu sotul tau fara sa ai permisiunea. V-au facut scavi pe amandoi, pe tine te-a tinut la izolare pana ai nascut copilul, dupa ti-au sters toate amintirile iar mai departe sti bine ce s-a intamplat. Nu cred ca sunt sanse sa-ti recuperezi copilul niciodata, Iar sotul tau a murit acum 2 luni, a incercat sa fuga de la reabilitare. Nu am putut sa-l ajut. Te rog sa ma ierti. Aveam posibilitatea sa salvez doar pe unul din voi si te-am preferat pe tine.
– De ce? Intreb amortita, de ce pe mine? De ce nu ai salvat copilasul? De ce nu pe toti?
– Imi pare rau. Nu am nici un fel de date despre copil de unde pot sa plec – ce este, daca a fost dus la un centru de copii scavi sau daca au preferat sa-l dea la adoptie. Nu stiu nimic despre el, nici macar unde l-ai nascut. Dar pe tine te-am iubit de cand te-am vazut si am facut tot posibilul sa te salvez de la Damian. Realizezi ca nu mai am cum sa ma intorc la anturajul meu, asta inseamna ca o sa ne facem o viata nou impreuna. Asta daca doresti sa-ti fiu alaturi pana la sfarsitul vietii.
Ne-am mutat intr-un orasel micut foarte departe de locul unde este Damian si a rupt legaturile aproape cu toti amici lui. Ani au trecut peste noi si semnele batranetii au inceput sa se vada pe chipul nostru. Inca nu mi-am recapapatat toate amintirile, dar am cateva fragmente de care ma agat cu disperare, cioburile fostei mele vieti inainte de dezastru. Oricum nu am de ce sa ma plang, cu ajutorul lui am avut o viata frumoasa si plina de dragoste, iar cei doi copii ai nostri pentru care am primit permisiunea de ai avea ne sunt mereu alaturi si chiar daca au propriile famili ne viziteaza destul de des. Nici unul din noi nu am avut curajul sa le spunem adevarul, ca mama lor e o fosta scava declarata moarta. Stiu ca nu ar intelege si cum ar putea avand in vedere ca scavia e un lucru normal in societatea noastra? Inca mai sper sa reusesc sa aflu ceva de primul meu copil dar tare ma tem ca eforturile noastre o sa ramana zadarnice…… dar ma uit la chipul blajin al sotului meu si sper ca copilasul meu sa aiba o viata usoara si sa fie iubit asa cum sunt eu.
The end
AMINTIRI DINTR-O ALTĂ VIAŢĂ
MARIKO SAN
Mă urc în grabă în metrou, îmbrîncită de oameni neatenţi, plictisiţi de rutina zilnică. Şi eu, la rîndul meu, îmi fac loc spre colţul meu cu coatele.
Am un loc al meu unde mă simt în siguranţă deşi nu oferă nici o protecţie în plus faţă de celelalte locuri din acest mijloc de transport. Este interesant că de fiecare dată este liber, de aceea mi se pare firesc să-l numesc al meu. Se află la capătul unui vagon, protejat de o bară de oţel pe partea dreaptă, avînd forma unui braţ de fotoliu. Îmi permite să mă sprijin de ea şi să picotesc încă o oră şi jumătate pînă ajung la serviciu.
Mă aşez, imi deschid geanta, scot revista pe care o am mereu la mine şi mă prefac că citesc. Acest lucru mă ajută să evit unele persoane cunoscute de-a lungul anilor, mai ales femei care, de obicei, sunt mai vorbăreţe. Astfel, cu capul aplecat peste revistă, printre sute de persoane, ramîn cu mine însămi. Închid ochii pentru cîteva secunde.Trenul oprit, porneşte din nou dar înainte de a se închide uşile, un val de aer cu miros de răşină de pin, mă loveşte în faţă. O senzaţie ciudată mă cupinde.De unde cunosc acest miros? Şi de unde ideea aceasta că ar fi miros de răşină de pin? M-am născut şi am crescut la oraş, nu am fost niciodată într-o pădure de pini…
– Mariko, Mariko, întoarce-te ! De ce ai plecat înaintea noastră? Nu este politicos faţă de musafiri, mă dojeneşte mama-san.
Pîlcul de pini din faţa mea, în acea dimineaţă de iarnă, cu zăpadă peste ramuri, proiectat peste albastrul profund al cerului, m-a lăsat cu respiraţia tăiată.
În primii ani ai venirii mele, pinii mă făceau să plîng pentru că îmi aminteau de oba-san dar acum, după aproape zece ani, îmi trezesc o nostalgie duioasă.
Aveam plantat, la poarta casei noastre din sătucul îndepărtat, un pin de oba-san ca să ne aducă noroc. Dar norocul ne-a ocolit de-a lungul anilor. De aceea oba-san a fost nevoită să mă vîndă. Sau, cine ştie, poate că acesta a fost norocul meu, s-o întîlnesc pe mama-san şi să trăiesc o viaţă liniştită.
Mirosul de răşină îmi înţeapă nările şi trag aerul profund în piept. După cîteva minute simt o stare de euforie şi optimism. Mă liniştesc, iar acea stare de uşoară enervare, acea greutate dureroasă din piept care se urcă spre gît sufocîndu-mă, pe care a simţit-o văzînd-o pe Fumiko, sora mea, alături de Gaijin – san, dispare. Are dreptate mama-san cînd spune că pinul este cel mai frumos şi mai generos copac din lume.
Pentru mama – san, bolnavă de plămîni, care mai este în viaţă datorită puterilor curative ale frunzelor, mugurilor, fructelor şi răşinii de pin, acest arbore reprezintă bunătatea lui Budha pentru care îi mulţumeşte în fiecare seară, cîntîndu-i sutre.
– Dumnezeule, cît este de frumos, observă şi Gaijin – san şi, întorcîndu-se spre mine, deşi mă ignorase tot drumul, îmi zice:
– Mariko – san, după ce ne întoarcem la ochaya, te-aş ruga să-mi compui un haiku. Nimeni nu este atît de talentată ca tine.
Mă uit la el cu gura căscată şi-mi vine să-i strig cu răutate , ca s-o roage pe Fumiko, dar mă opresc la timp. El este bogat şi foarte generos şi o vorbă tăioasă l-ar îndepărta de noi, ceea ce ar aduce pagube serioase casei noastre. Dacă l-am pierde şi n-ar mai fi clientul nostru din cauza mea, mama-san ar fi în stare să mă dea afară. De aceea, alung gelozia din inimă, acest sentiment care mă chinuieşte de la o vreme cu toată educaţia primită, sentiment urît, devastator şi nedemn de o micuţă geisha.
– Hai, colega, trezeşte-te ! Hai că am ajuns.
E colegul meu de birou, Desiderio, care, de cinci ani de cînd facem naveta împreună, mă trezeşte din reverie cu acelaşi text.
Îmi iau geanta şi revista şi coborîm. Şi tot de cinci ani, Desiderio mă ajută să cobor, ţinîndu-mă protector de cot.
– Mariko-san, ai grijă, ai putea să te răneşti, mă prinde gaijin –san protector de cot.
Îi simt, prin kimonoul subţire, palma mare şi caldă. Aplecat peste mine, faţa îi este foarte aproape de a mea iar pentru o clipă coapsa mea se sprijină de a lui. Mă retrag jignită. Europenii nu cunosc bunele maniere. Cine i-a permis să se apropie atît de mult de mine? Sper să nu fi observat vreun cunoscut de al meu, nu ar fi bine pentru renumele casei noastre. Dacă află mama-san, ar fi în stare să mă bată cu biciul.
După şedinţă urmează o pauză de cafea, se fac mici grupuri de discuţii despre diverse probleme. Partenerul meu, de obicei, este Daniel, psihologul agenţiei noastre de publicitate. Are şi un cabinet particular cu o clientelă destul de colorată şi sărită de pe fix. Îmi povesteşte despre cazurile tratate de el. Pe mine nu mă interesează în mod deosebit dar, în comparaţie cu ceilalţi colegi, îi place să vorbească şi să se audă vorbind, de aceea nu sunt nevoită să particip la discuţie ci doar să ascult. Sunt cea mai bună “ascultătoare” din lume.
Are o voce caldă, constantă, de bariton, relaxantă şi-mi permite să mă gîndesc la ale mele.
– Stii, vine la mine şi-mi spune: “Mă simt tristă!”
Eu : “Poţi să-mi spui de ce te simţi tristă?”
Pacienta: “Mă simt îngrozitor, parcă simt un gol în interior. În ultimul timp plîng mult.”
Eu: “Ce îţi spui în gînd atunci cînd eşti tristă. Completează: Mă simt tristă pentru că îmi spun în gînd….”
Pacienta: “că sunt nefericită”
Şi tot aşa, ne învîrteam în cerc, i-am dat temă pentru acasă să noteze într-un jurnal timp de o săptămînă stările afective negative în coloana din stînga şi gîndurile care-i trec prin minte cînd trăieşte starea respectivă în coloana dreaptă….!
Sar de la locul meu, lasîndu-l pe Daniel vorbind singur, şi mă îndrept spre birou…stările afective negative în coloana din stînga şi gîndurile în coloana dreapta…ha,ha,ha. Mi-a venit o idee extraordinară pentru panoul publicitar.
Intru în birou şi-mi pregătesc hîrtia şi markerul. Îi desfac capacul şi simt în nări mirosul plăcut al tuşului….
Întind mîna spre mizu-sashi şi stropesc cu apă “colina” pietrei de tuş şi încep ritualul de dizolvare a tuşului solid în piatră.
Aud în urechi vocea gîjîită a maestrului de caligrafie, Shuichi-san: “Atunci cînd se freacă batonul de tuş de piatră, mişcarea trebuie să aibă forţa unui om lipsit de putere, dar cînd se pictează cu acest tuş, pensula trebuie ţinută cu forţa unui om viguros.”
Vreau să pictez haiku-ul dedicat lui Gaijin-san pe singura mea comoară, piatra rotundă primită de la oba-san, de aceea îmi aleg cu grijă pensula deşi “Kukai nu-şi alege niciodată pensula” , zice un proverb japonez.
– Vrei să-mi traduci Mariko-san acest poem. Cunoştinţele mele de japoneză sunt limitate.
Gaijin-san ţine în palmă piatra pictată cu haiku-ul cerut. Se vede pe faţa lui că-i place şi că este surprins.
Mă uit la pin şi
pinul la mine –
nu ne săturăm unul de altul
O roşeaţă puternică inundă faţa străinului, un zîmbet satisfăcut i se aşterne pe chip, se uită cu poftă la mine. Mi se face ruşine. Mama – san citeşte în el ca într-o carte. Doar cîştigul care se prefigurează o opreşte ca să nu-l poftească afară.
Eu ramîn impasibilă deşi simt o durere ciudată în piept de cînd am aflat ca străinul a fost văzut în compania unei femei europene.
Iau la repezeală foile schiţate pentru publicitate şi mă îndrept spre biroul şefului meu. Vreau să-i cer părerea înainte să continuu.
Trag uşor de shoji şi-mi bag capul în încăpere. Shuichi-san se află cu spatele la mine, în faţa ferestrei dinspre grădină. Stă nemişcat în faţa unui desen, analizîndu-l. Trebuie să includă in spaţiile libere, un haiku caligrafiat, semnătura şi sigiliile ca să devină o haiga, de aceea are nevoie de linişte. Nu-l deranjez ci mă aşez cît mai comod lîngă perete şi aştept.
Mă observă într-un tîrziu şi nu pare de loc bucuros.
– Mariko – san, sunt ocupat !
– Iartă-mă, Shuichi- san, dar trebuie să vorbim.
– Du-te la mama- san sau la Fumiko !
– Te rog !
– Ce este ? Dacă află mama- san că nu te odihneşti…………… La noapte trebuie să fi odihnită ca să poţi distra musafirii.
– Shuichi-san, cum este dragostea, ce simti cînd te îndrăgosteşti ¬?
Se uită cu stupoare la mine. Îşi drege glasul şi,vădit deranjat, uitîndu-se într-o parte, şopteşte răguşit:
– Controlează-te Mariko, controlează-te !
– Shuichi-san !
– Dă-i Cezarului ce-i al Cezarului, dă-i lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu, dar nu forţa poarta infernului, Mariko !
Ciripitul sturzului din colivie, prelungindu-se prea mult, îmi stăbătu sufletul cu ascuţimea lui.
Deschind minuscula fereastră a băii mele ca să pătrundă ultimele raze de soare ale zilei. Mă dezbrac încet, fără vlagă, lasînd fusta de mătase să-mi alunece peste picioare. Mă afund uşor în apa fierbinte.
Înot printre stîncile joase amenajate cu multă măiestrie în bazinul cu apă termală. Vocea ascuţită a surorii mele se pierde undeva mai încolo. Deodată, dintre aburi, apare lîngă mine Gaijin-san.
– Mariko-san, aşa, fără machiaj, parcă eşti alta.
– Tot eu sunt, Gaijin-san, fii un pic mai atent. Orice aş face împreună cu tine, am impresia că am mai făcut-o o dată, mai înainte, nu ţi se pare şi ţie la fel? Nu ţi se pare că am mai fost cu tine aici, într-o altă viaţă ?
– E ciudat ce spui şi poate că ai dreptate, dar nu-mi aduc aminte să fi văzut în vieţile mele ceva atît de minunat ca tine, Mariko-san.
– E drăguţ ce spui dar, voi străinii, nu sunteţi sinceri niciodată. Mi-ar plăcea să-mi spui ce gîndeşti de fapt.
– Nu sunteţi voi, japonezii, experţi în limbajul corpului ? De ce ar trebui să-ţi spun ceea ce şti deja !
– Totuşi, aş vrea să-mi spui prin vorbe, Gaijin – san. Două vorbe drăguţe, acolo….Sau nu te lasă mîndria ?
Vine foarte aproape de mine.
– Oh, Mariko, dacă ai vrea…să mă atingi…, zise aproape scîncind. Ochii lui mari, caprui se fixează în ai mei. O clipă stăm aşa, privindu-ne. Respirăm cu buzele întredeschise. Îmi trec vîrful limbii peste buze în timp ce mîinile-mi alunecă peste umerii lui, mai jos, tot mai jos.
– Aici erai, imi strigă Gabriel, venind pe balcon. N u înţeleg de ce priveşti insistent, zilnic, cu o cană de ceai în mînă, muntele din zare ?
– Spune –mi tu, Freud, şi eu aş vrea să ştiu.
– Hai că te cheamă şeful !
– Clientul este foarte mulţumim de proiectul tău, Mary. Vrea să ne întîlnim în după amiaza aceasta ca să definitivăm detaliile. Faci echipă grozavă cu Desiderio. Veniţi la 16, la restaurantul Hotelului.
– Vei cînta din shamisen, apoi vei dansa Genroku hanami – admiratul florilor de cires in epoca Genroku. Aş vrea să-şi facă Gaijin- san o idee despre imaginea Japoniei de mult apuse.
Mama-san îmi scoate cel mai frumos kimono – verde crud, cu o broderie scumpă. în alb şi auriu cu flori de cireş. Obiul grena brodat cu fluturi si evantaiul cu mînerul aurit…
– Mama – san, ce se întîmplă, e o seară ca oricare alta..
Mă aşez la shamisen şi cînt Sakura. Degetele mi se poticnesc uşor la vederea lui Gaijin-san. După el, în încăpere, intră o femeie blondă, înaltă care, brusc, îmi aminteşte de o capră. Gaijin – san se poartă tandru cu ea. Se face că nu mă vede. Nici măcar nu mă salută. Simt un nod în gît.
– Gaijin-san, pentru tine şi pentru minunata ta logodnică, Mariko-san, una dintre cele mai talentate geisha , va interpreta Sakura…
– Logodnică ?! Vocea mea, nefiresc de ascuţită, îi face pe musafiri să stea pe loc. În acel moment shamisenul zbură cît colo, cît pe ce să spargă capul lui Gaijin-san iar eu mă ridic brusc, ieşind val vîrtej, spargînd hîrtia pictată a shojiului. Cîteva servitoare abia avură timp să se ferească din calea mea. Deodată un vîjîit puternic în urechi mă făcu să-mi pierd echilibrul. Se făcu întuneric în jurul meu şi simţii cum se răstoarnă casa cu mine.
– Aduceţi un pahar cu apă, am auzit ca prin vis vocea lui Desiderio, în timp ce palmele lui calde îmi masau ceafa. A muncit prea mult în ultima vreme şi i s-a făcut rău.
– Mary, Mary, ce se întîmplă, draga mea ?
Am deschis ochii şi i-am văzut pe ai lui Desiderio, mari şi căprui, aproape de ai mei:
– Gaijin – san ! Tu ?!!
oba-san – bunica
gaijin- san – domnul străin
haiku – poezie cu formă fixă ( 17 silabe)
ochaya – casa de ceai
geisha – persoană care practică artele: muzică, poezie şi dans
kimono – îmbrăcăminte specifică femeilor japoneze
mizu sashi – vas miniatural de porţelan pentru a picura apă pe piatra de tuş
shoji – perete glisant din hîrtie
haiga – o pictură care uneşte o imagine cu un haiku
shamisen – instrument muzical
Copyright ©2011 Bookblog.ro
L spune:
16 September 2011 | 10:45 am
Dimineata pe plaja
Pe vremea aceea locuiam chiar lângă mare. Începusem să lucrez la un studiu despre pescăruşi şi aveam casa în spatele plajei. O observam mereu de la fereastra casei când mă trezeam. Prima dată am zărit-o întâmplător şi mi-a atras atenţia prin puterea mare de concentrare de care dădea dovadă: la 50 de metri de ea o pereche se certa gălăgios, însă ea nu a auzit nimic, nici măcar o secundă nu şi-a ridicat capul din caietul în care scria. Avea mereu cu ea o geantă cu alte câteva caiete pe care le mai răsfoia absent uneori, înainte să se apuce de scris.
Am început să bem cafeaua împreună ascultând marea, când majoritatea oamenilor încă nu se desprindeau din aşternuturi.
Sora venea la mare în fiecare zi, se aşeza în acelaşi loc, pe o piatră mare şi rotundă şi scria din zori şi până la prânz. Ajungea cu o precizie mai mare decât a unui ceas. Avea părul lung şi maro, pe care şi-l lăsa să cadă în valuri pe umeri. La prima vedere nu era extraordinar de frumoasă, dar dacă o priveai mai atent puteai observa trăsăturile fine ale feţei; ochii mari, căprui, gustul fin pentru îmbrăcăminte şi naturaleţea o făceau destul de atrăgătoare.
În primul an de facultate a trebuit să îşi ia un serviciu. Părinţii i-au murit de când avea 12 ani, iar ea rămăsese în grija unei bunici care nu-şi permitea să îi plătească studiile. Plăcându-i foarte mult să citească şi-a găsit un post într-un anticariat, condus de un profesor. Se ocupa de comenzi şi aranjatul cărţilor pe rafturi sau de puţinii clienţi care le treceau pragul. Restul timpului şi-l petrecea devorând cuvintele din cărţi.
Într-o zi, în magazin a intrat un străin, atipic tuturor clienţilor de până atunci. S-a plimbat preţ de câteva minute printre rafturile prăfuite, nepărând să caute o carte anume, apoi s-a îndreptat uşor spre ea.
– Domnişoară, aţi putea să-mi acordaţi câteva minute din timpul dumneavoastră? Aş vrea să stăm puţin de vorbă.
– Da…cred că pot. Dacă este vorba numai de câteva minute (la urma urmei este client şi sunt angajată să îl ajut)
– Am o rugăminte care s-ar putea să vi se pară stranie, dar vă asigur că este de o importanţă vitală pentru mine. Aş vrea, în schimbul unei dorinţe, să scrieţi o carte despre mine, dar fără să fie nevoie să mă cunoaşteţi sau să mă întrebaţi ceva. De fapt, daca veţi accepta, aceasta va fi ultima dată când ne vom vedea.
– Dar ce îmi cereţi îmi este imposibil, chiar dacă aş vrea nu aş ştii cum sau ce anume să scriu.
– Nu-ţi face probleme pentru acest lucru, cuvintele vor veni de la sine, tot ce trebuie să faci este să spui da. În schimb, a spus el punând ambele mâini pe birou şi respirând adânc, vreau să-ţi îndeplinesc o dorinţă. Îmi poţi cere orice. Îţi voi îndeplini orice îmi vei cere. Bineînţeles, dacă îţi doreşti ceva.
– Ceva ce-mi doresc? Spune ea cu o voce înăbuşită.
– Da, de exemplu: Aş vrea să se întâmple aşa… Însă doar un singur lucru, deci gândeşte-te bine, dupa aceea nu îţi mai poţi retrage cuvintele sau răzgândi.
A amuţit. Ceva ce-şi doreşte? Afară ploaia începuse să bată sacadat în geamul ferestrei. Tăcerea s-a lăsat din nou. Bărbatul o privea în ochi fără să spună nimic. În venele ei timpul îşi marca pulsul neregulat.
Dacă e ceva ce îmi doresc îmi veţi îndeplini dorinţa?
Bătrânul nu spuse nimic, doar chipul îi schiţa un zâmbet larg. Un surâs natural şi foarte prietenos.
Îşi lasă cafeaua din mână şi se uită la mine.
Să ştii că nu inventez nimic. Asta este o poveste adevărată.
-Te cred, îi răspund eu.( Nu părea genul de persoană care ar inventa asemenea lucruri.) Şi? Ai acceptat înţelegerea?
Mă priveşte puţin, apoi lasă un oftat scurt să-i părăsească pieptul.
Nici eu nu am crezut mult timp ceea ce îmi spusese bătrânul. Aveam 19 ani şi toată viaţa înainte. În plus renunţasem de mult să mai cred în poveşti cu zâne. Dar dacă a fost vorba de un joc care i-a venit atunci în minte recunosc că se pricepea. Putea să fi fost o zi mai bizară, nu conta daca îl credeam sau nu.
Aprob uşor fără să spun nimic.
Ziua aceea putea trece la fel de banal ca restul, fără nimic special. Aşa că mi-am pus o dorinţă…
Cu mâinile sprijinite de masă bărbatul a privit-o un timp fără să spună nimic. Pe birou erau multe cărţi, foi şi instrumente de scris, casa de marcat şi o lampă cu abajurul verde. Ploaia lovea în continuare geamul ferestrei prin care se zăreau luminile portului. Ridurile de pe fruntea bătrânului s-au adâncit uşor.
– Esti sigură că asta îţi este dorinţa?
– Da, aceasta este.
– -Mi se pare o dorinţă neobişnuită pentru o tânără de vârsta ta. Altele în locul tău şi-ar dori să aibă mai mulţi bani, să fie mai frumoase sau mai deştepte.
– Sigur că mi-aş dori toate aceste lucruri, dar dacă s-ar îndeplini într-adevar unul din ele viaţa mea s-ar schimba radical şi mi-e teamă că nu aş ştii să trăiesc aşa, încă descopăr harta vieţii mele.
– Înţeleg, înţeleg prea bine.
Deodată bătrânul a ridicat privirea şi a fixat un punct nedefinit de pe perete. Sprâncenele i s-au arcuit într-o concentrare profundă, iar ridurile de pe frunte i s-au adâncit şi mai mult. A scos un sunet ciudat din buze, şi-a plimbat încet vârfurile degetelor groase de-a lungul ridurilor ca şi cum ar fi încercat să le netezească, apoi a zâmbit uşor.
– Gata! Ţi-am îndeplinit dorinţa!
– Deja mi-aţi îndeplinit-o?
– Da, e gata. Nimic mai simplu. Acum va trebui să te pregăteşti de scris. Cuvintele vor veni atunci când vei fi pregătită să le primeşti.
S-a mai uitat puţin prin anticariat, a cumpărat o carte, apoi a plecat.
De atunci nu l-am mai văzut nici măcar o dată pe acel bărbat, îmi spune ea. Imediat după începerea anului şcolar, am renunţat la slujbă şi nu am mai trecut niciodată pe la anticariat. Simţeam că prezenţa mea acolo nu mi-ar mai face bine, era aşa, ca un fel de presimţire.
Se joacă un timp cu filele caietului gândindu-se la ceva.
– Câteodată tind să cred că lucrurile care s-au întâmplat în ziua aceea au fost doar un vis. Ca şi cum până în acel moment aş fi trăit într-un loc ce nu a existat cu lucruri care nu s-au întâmplat decât în mintea mea. Dar imediat ce văd caietele astea mă conving. Nu încape nici o îndoială că au fost reale. Nu numai că s-au întâmplat, dar au şi o însemnătate anume pentru mine.
Un timp am rămas amândoi tăcuţi, ascultând marea şi gândindu-ne fiecare la altceva.
– Pot să te întreb ceva? am spus eu într-un final.
– Sigur, cu toate că deja îmi imaginez ce vrei să ştii. Vrei să afli ce dorinţă mi-am pus, nu-i aşa?
– Dacă nu vrei să îmi spui n-am să insist. Ceea ce mă interesează mai mult este dacă ţi s-a îndeplinit şi dacă nu ţi-ai fi dorit să îţi pui altceva.
– -Răspunsul la prima întrebare este da şi nu. Se pare că mai am timp înaintea mea şi nu ştiu ce anume îmi rezerăa viitorul. Însă îţi pot spune că imediat ce a început să se îndeplinească au apărut şi cuvintele pentru carte.
– Ţi-ai pus o doriţă care ia mai mult timp să se îndeplinească?
– Da, timpul joacă un rol crucial.
– Şi răspunsul la a doua întrebare?
S-a lăsat tăcerea. Ea îşi întoarce faţa spre mine şi mă priveşte cu ochi lipsiţi de profunzime, cu umbra vagă a unui zâmbet trist.
-Uneori orice ne-am dori şi orice am face, nu putem fi mai mult decât ceea ce suntem. Cea mai buna modalitate de a merge spre necunoscut este de face paşi mici şi familiari. Ne îndreptăm mereu spre locuri neştiute, iar lucrurile familiare ne dau iluzia controlului. Facem aceşti paşi mărunţi şi încercăm să fim sinceri, nu ca şi cum ceva s-ar fi schimbat ci ca şi cum ne-am continua viaţa de până atunci. Dar există un moment când tot ce avem nevoie este un loc în care lucrurile sunt aşa cum obişnuiau să fie.