Dependenţă?

Acest articol poate fi citit doar de catre vizitatorii inregistrati pe bookblog.ro, care s-au logat in prealabil. Daca sunteti inregistrati, logati si aveti probleme sau nelamuriri folositi cu incredere formularul de contact. Chiar va rugam sa ne spuneti daca sunt probleme. Raspundem la fiecare mesaj!

["]

Scria Valery Larbaud că lectura este un viciu nepedepsit; sunt atâtea voluptăţi pe care le încercăm odată cufundaţi într-o carte bună. Nu numai că ne spune o poveste dar se pare că ne face şi mai fericiţi. Poate mai răbdători şi receptivi, detaşaţi şi creativi. Ne spunem, ştim, că n-o să avem niciodată atâta timp cât să citim tot ce vrem să citim, dar prin foamea noastră hulpavă, prin viteza cu care trecem de la o carte la alta, încercăm din răsputeri să ne opunem durerosului adevăr.

Câţi dintre noi nu se simt mai la locul lor într-o librărie decât într-un raion cu haine colorate? E mult mai greu să alegi o rochie decât o carte. Stai un pic, răsfoieşti, dacă dai peste cuvinte potrivite şi pe placul sufletului tău, cumperi. E drept, acasă, după ce-ai savurat cartea în întregimea ei, e posibil să-ţi dai seama că e prea mică de tine, că ai apreciat greşit şi că, de fapt, nu-ţi prea place aşa de mult de ea. Sau invers, că e prea mare şi că ar fi mai bine să mai aştepţi, să creşti ca s-o poţi "purta". Dar cred că, de cele mai multe ori, nu ne înşelăm. Instinctiv, luăm în mâini cărţile care se mulează cel mai bine pe structura noastră interioară, pe ceea ce însemnăm sau am să reprezentăm pentru noi, pentru ceilalţi.

Sunt multe cărţi croite astfel, din păcate. Unele ne ajung o seară, altele un anotimp, dacă suntem norocoşi, pe unele le purtăm în noi mereu ca referinţă: "Vreau să citesc o carte ca...". De ce am spus "din păcate"? Pentru că în goana noastră de a găsi cartea perfectă- o iluzie pe care nu am vrea s-o depăşim niciodată- cumpărăm şi cumpărăm o mulţime de cărţi.

Cred că dependenţa este nu atât a cumpăra mai multe cărţi deodată sau de mai multe ori pe săptămână, cât imposibilitatea de a te abţine din a cumpăra, conştient fiind de cele pe care le ai deja, care zac nedeschise într-un raft prăfuit. Câtor dintre noi nu ne gem bibliotecile sub tânguirile cărţilor pe care n-am avut răgazul să le deschidem?

Cunosc oameni care îşi impun câteva luni de "stat pe uscat" la capitolul cumpărat cărţi. Eu însămi mi-am propus de câteva ori acest lucru şi de fiecare dată am eşuat; mă abţineam o vreme, dar niciodată atât de mult pe cât mi-aş fi dorit la începutul "dezintoxicării". Dar a ceda este un lucru atât de delicios... În fond, la urma urmelor, "dependenţă" pare cumva un cuvânt prea grav, prea dur pentru o acţiune care, deşi te lasă fără gologani, îţi oferă posibilitatea de a te hrăni aşa cum îţi doreşti şi a-ţi îndeplini un scop bine înrădăcinat: acela de a afla tot ce este de aflat.

Scris de: Ioana Ristea

Citeste cele 5 COMENTARII si spune-ti parerea!

Avem nevoie de prefaţă?

["]

Când eram mică nu prea înţelegeam conceptul de "prefaţă" şi, culmea, nu am fost curioasă să întreb ce înseamnă, ce ar trebui să găsesc acolo. Conştiincioasă, încercam să o citesc de fiecare dată când, deschizând nerăbdătoare paginile unei cărţi, o găseam, parcă făcându-mi în sâc: "Nu încă, povestea mai are de aşteptat." Nu reuşeam însă să trec de primele trei pagini. Recunosc, doar cu o urmă de ruşine, că până în ziua de azi nu am citit în întregime decât o singură prefaţă (înainte de a parcurge cartea), şi asta pentru că aveam nevoie de analiza de acolo.

Îmi mai aduc aminte că, mai târziu, la ora de literatură, doamna dirigintă a lăudat un coleg pentru că făcuse un comentariu pertinent, bazat pe ce citise în prefaţa cărţii pe care o discutam: "Sunt puţini cei care citesc prefaţa, şi uite ce lucruri interesante pierd". Această laudă m-a motivat şi pe mine să citesc acea prefaţă. Jumătate din ea, mai mult nu am avut răbdare.

Mă întreb, prin urmare, care este scopul inserării acestui text la începutul unei cărţi, pentru că eu una nu îl văd. Să fie însa clar la ce fel de prefaţă mă refer: nu mă refer la cele câteva cuvinte ale autorului (care apar, de altfel, cu titlul Cuvânt înainte) şi nici la informaţiile despre viaţa lui (al căror titlu include cuvântul biografie). Mă refer strict la cele 20 de pagini de analiză şi rezumat a ceea ce urmează să citesti.

Cum să citeşti o analiză la o nuvelă (de exemplu) în care nu ştii ce se întâmplă? La ce îmi foloseşte să aflu că atunci când unul din personaje este pe cale să comită o crimă (Fir-ar! Ä‚la era punctul culminant! Nu vroiam să îl aflu înainte de intrigă!) autorul foloseşte în mod inovativ motivul şarpelui? Sau că ultimele cuvinte ale victimei (Super, am citit şi nuvela asta - doar ştiu tot ce se întâmplă în ea, inclusiv sfârşitul, nu?) ar trebui să fie înţelese nu ca o lamentare ci ca o ameninţare? Practic ţi se dau de la început nişte "şabloane" prin care să citeşti opera respectivă. Când ajungi la momentul pomenit în prefaţă ştii deja care este interpretarea "corectă".

De aici apar trei probleme:
1) Mi-e teamă că aceste şabloane sunt pe modelul "2 în 1": îţi dau de la început un model de cum trebuie să citeşti dar şi cum trebuie să "trăieşti" cartea. Propria viziune nici nu mai apucă să se formeze.
2) Nu ar trebui să facem singuri exerciţiul interpretării? Cum ne dezvoltăm gândirea, nu intuind singuri semnificaţii? Nici măcar nu poţi combate analiza respectivă, să faci puţină polemică interioară, pentru că nu numai ca nu ai o părere proprie, dar nici măcar nu ai citit opera respectivă.
3) Te mulţumeşti cu prefaţa. Până la urmă, ai rezumatul (strecurat printre prezentări de teme, motive şi simboluri) şi ai interpretarea. Şi prefaţa e chiar mai bună decât un referat de pe internet. Ca să nu mai vorbim despre faptul că după 20 de pagini de comentariu literar nu mai ai chef să mai citeşti şi ce urmează. În contextul în care se doreşte promovarea lecturii, de ce nu este prefaţa postfaţă?

Prin urmare, voi continua să citesc prefaţa după ce termin de citit cartea. Risc să pierd prea puţine lucruri faţă de ce aş pierde dacă aş urma cursul "natural".

Câţi dintre voi faceţi la fel ca mine?

Scris de Raluca Alexe

Citeste cele 10 COMENTARII si spune-ti parerea!

Câteva probleme

["]

Omul sfârşit al lui Papini a avut un succes răsunător la momentul apariţiei. Se pare că totuşi acest roman face parte dintre cele ale căror ecou se stinge după o generaţie. Nu sunt mulţi cei care-l citesc astăzi pe omul care "i-a furat viaţa" lui Eliade. Pe de altă parte, care sunt romanele în care se recunoaşte generaţia noastră? De fapt, există oare o carte care să ne adune, să ne însufleţească atunci când vorbim despre ea? Nu există. Si una dintre ipoteze ar fi că, azi, nimic nu ne mai şochează. Nu dărâmă în noi convingeri, nu ne scutură de prejudecăţi şi nici nu ne înverşunează. Mi se pare păcat.

Gusturile noastre se formează (oare?) în jurul conceptului "prea multe cărţi, prea puţin timp". A fi cu lectura la zi a devenit un imperativ strigător la cer, iar oamenii nişte devoratori de cărţi, în adevăratul sens al cuvântului. Mă întreb, însă, oare nu devenim astfel produse fragmentare? Obişnuiţi şi, de ce nu, mereu în goană după nou, după experiment, nu ajungem să devenim nişte "peticiţi", şi nu oameni întregi? Nu ne pedepseşte de fapt acest viciu larbaud-ian pentru că încercăm să asimilăm prea mult, prea repede? Nu contest, totuşi, faptul ca pe parcurs, de-a lungul anilor, să devenim mai selectivi.

Alexandru Paleologu spunea că lectura îşi poate îndeplini funcţia cu câteva cărţi inepuizabile. Care sunt aceste cărţi mereu bogate în înţelesuri pentru cititorii de azi, tot mai hulpavi şi cu lecturi tot mai dezlânate? Personal, simt nevoia unui îndrumător, în primul rand. Cineva care să-mi spună cum cutare sau cutare carte îmi va schimba viaţa. Vreau să ajung să fi cunoscut până la sfârşitul existenţei mele, să am convingerea că am citit cele o sută sau o mie de cărţi (dacă sunt atâtea!) esenţiale care-mi vor fi modelat caracterul. O să-mi spuneţi că toate astea vin mai târziu, când voi fi citit deja 50% cărţi bune şi 50% cărţi proaste. Şi, mai ales, că fiecare cititor se formează singur şi în propriul lui timp. Starea de confuzie e încă prezentă.

Apoi, sunt mirată mereu că nu mai avem "clasicii" proprii, scriitori la care ne întoarcem încontinuu, pe care i-am ales după propriile plăceri şi predispoziţii. Unde sunt vremurile când mă regăseam în fiecare zvâcnire din Drumul către mine însumi din Eliade? Sau unde timpul când Fraţii Karamazov nu mă lăsa să dorm noaptea? Cunosc două persoane care revin mereu la aceiaşi scriitori şi pe care sunt convinsă că nu îi vor uita sau de care se vor dezice prea repede. Norocoşi!

Nu ştiu de există cuvinte potrivite pentru aceste nedumeriri. Timpul, sper, le va rezolva pe toate.

Scris de Ioana Ristea

Citeste cele 2 COMENTARII si spune-ti parerea!

Când nu mai avem chef sa citim

Există un soi de panică prin care fiecare cititor împătimit trece mai devreme sau mai târziu, atunci când îşi dă seamă că nu mai are suficient timp pentru a citi. Sigur, veţi spune că cei cu adevărat îndrăgostiţi de cărţi trăiesc zi de zi cu acea senzaţie de "vreau mai mult". Şi aşa şi este, doar că fiecare dintre noi îşi formează un ritm propriu în care consumă cărţile, ritm adaptat după modul de viaţă pe care îl ducem.

Ştim că în ultimii 3 ani, de exemplu, am citit cam o carte la cinci zile, cu mici excepţii. Am vrea mai mult, însă am găsit un echilibru relaxant între a face curat în casă, a ieşi cu prietenii, a sta pe internet, a munci şi alte lucruri necesare unei vieţi în societatea la care nu suntem încă dispuşi să renunţăm, şi a citi, lucrul care ni se pare cu adevărat important. Pentru că ne face să ne simţim bine, să pierdem noţiunea timpului, să acumulăm informaţii, chiar dacă multe nu le vom folosi niciodată, şi pentru că ne ajută să evadăm dintr-o lume în care ni se permite prea rar să visam. Pentru că a citi (şi a şti că am citit) mult ne dă acel boost de încredere în noi de care avem atât de multă nevoie. Încredere care, necontrolată, poate duce chiar şi la arogantă şi accese de elitism; însă rareori conştientizăm asta.

Ştim că în ultimii 3 ani am citit cam o carte la cinci zile, cu mici excepţii. Şi, la un moment dat, ceva ne întrerupe ritmul. De obicei e vorba de muncă. Poate că e nevoie să stăm mai mult la serviciu sau poate că ajungem prea obosiţi acasă şi nu mai avem chef nici măcar de citit. Şi atunci apare adevărata problemă: nu mai avem chef.

Putem tolera uşor faptul că alţii ne răpesc din timpul alocat cititului, nu trebuie decât să o punem pe seamă societăţii. Şi chiar o facem. Ne panicăm însă atunci când percepem această întrerupere ca pierdere a propriei motivaţii de a citi şi ne întrebăm în ce cămară obscură s-a ascuns devoratorul de altă data, fără să fim convinşi că vrem să ştim răspunsul. Începem să credem că e ceva în neregulă cu noi. Şi chiar este. E vorba de greşeala frecventă de a confunda lista de priorităţi cu lipsa timpului.

Avem timp, toţi avem. Doar că pe lista noastră de priorităţi există prea multe lucruri înainte de activitatea pentru care ne plângem că nu avem timp. Soluţia? Reprioritizam. Punem lectura în top3 priorităţi şi în timp ce ne bucurăm de rezultat, în pauzele dintre capitole, ne întrebăm naivi care a fost momentul în care am permis altor activităţi să ne surclaseze o pasiune.

Citeste cele 27 COMENTARII si spune-ti parerea!

Dileme

Duminica trecută, dimineaţa, eram în camera de hotel din Craiova şi discutam despre Dilemateca şi Mircea Vasilescu, căruia îi mulţumesc pe această cale pentru cuvintele frumoase la adresa bookblog. Şi, din vorbă în vorbă, am ajuns la o editură ce tocmai a lansat o "colecţie de lux", cărţi cu coperţi cartonate care chiar arată bine. Nu contează acum nici numele editurii, nici conţinutul cărţilor; nu despre asta e vorba.

Vom presupune însă că e vorba de nişte cărţi bune (orice ar însemna asta). Jen zicea că probabil vor fi mulţi Irinei care vor cumpăra cărţile astea doar fiindcă dau bine în bibliotecă. Cred că are dreptate, probabil că e o colecţie ce nu va fi ocolită de snobi. De asemenea, nu m-ar mira ca exact acesta să fie unul dintre motivele principale pentru care colecţia s-a vrut a fi una "de lux". Editurile vor să vândă, asta nu e o noutate. Şi nici măcar nu e ceva rău.

Nu vreau sa intru acum pe terenul marketingului, ştiu că mulţi pasionaţi de lectură fac alergie când aud cuvântul. Mi se pare trist, înţeleg de ce se întâmplă asta şi chiar nu vreau să schimb ceva în această direcţie. Fiecare are dreptul să-şi aleagă, conştient sau nu, sursele iritării.

E chiar atât de grav?

Mă întrebam însă dacă este chiar atât de grav faptul că mulţi oameni cumpără cărţi doar pentru că au coperţi ce vor arăta bine în biblioteci, fără să îşi dorească cu adevărat să le citească. Ne plângem că se citeşte prea puţin dar, în acelaşi timp, am acumulat atât de multe frustrări încât nu vrem să ne dăm seamă că din 100 de oameni care cumpără o carte din snobism s-ar putea ca măcar 5 să o deschidă şi să citească doua pagini, chiar şi numai pentru faptul că îi face să se simtă mai bine în legătură cu achiziţia făcută. Şi oare e chiar imposibil ca din aceşti 5 oameni, să fie unul căruia să îi placă ce citeşte şi, astfel, România să câştige un nou devorator de literatură?

Cred foarte tare ca scopul site-urilor ca bookblog nu e numai acela de a potoli foamea celor ce se hrănesc deja cu cărţi, ci şi de a arăta altora drumul către o foame pe care să-şi dorească să nu şi-o poată stăpani niciodata.

Citeste cele 20 COMENTARII si spune-ti parerea!

10 February 2008
Raluca Alexe
- Articole Speciale

Cum alegem cărţile pe care le cumpărăm?

["]

Există persoane care au un întreg ritual atunci când cumpără o carte despre care nu ştiu nimic sau despre care au auzit doar câteva cuvinte. Le recunoşti dacă stai în faţa unei librării şi cronometrezi timpul pe care îl petrec acolo. Dacă eşti deja înăuntru, le recunoşti după privirea când scrutatoare când jucând veselă printre rânduri imaginare.

Şi apoi sunt ceilalţi; vijeliile. Intră val-vartej, caută plăcuţele indicatoare, îşi plimbă privirile peste titluri, extrag o carte şi sunt deja la casă. Parcă nici nu au fost acolo. M-am aflat şi eu o data în această situatie: vroiam neapărat o carte de Ernesto Sabato. Nu ştiam mai nimic despre el la vremea aceea, aşa că orice aş fi ales era egal. Însă tot am plecat cu două cărţi în loc de una.

Altfel, fac parte din prima categorie. Mai mult decât atât, evit de multe ori să intru într-o librărie, pentru că se transformă într-un fel de gaură neagră - îmi vine în minte o scenă din benzi desenate, cu intrarea în librărie şi jos într-un chenar: "După trei zile"". Mulţi dintre cunoscuţii mei cititori fac la fel.

Când vreau să cumpăr o carte primul lucru la care mă uit este titlul. De foarte puţine ori am ales cărţi care aveau titlul format dintr-un singur cuvânt, în primul rând pentru că nu prea reuşeşte să transmită un mesaj clar şi în al doilea rând pentru că îmi dă impresia că autorul a rămas fără inspiraţie. Altfel, un titlu, chiar şi numai din două cuvinte, mă poate determina să cumpăr o carte fără să mai ţin cont de altceva.

Numele de persoane sau substantive ce par alese pe criteriul "repetat de cele mai multe ori" mă lasă rece în multe dintre cazuri. Excepţie fac cărţi ale unor autori despre care am auzit şi pe care aş vrea să îi citesc, caz în care apelez la coperta patru. Ceea ce se întâmplă în prea multe cazuri să fie inutil. Nu suport să încerc să aflu ceva despre cartea respectivă şi să mă lovesc de ce au zis câţiva x şi y de la cine ştie ce publicaţie americană. Nu mă ajută şi mă influenţează foarte puţin. Din păcate văd că editurile folosesc cu obstinaţie această variantă. Sunt oare singura pe care o deranjează?

Un lucru interesant este reacţia mea la coperti: aproape că nu le observ. Nu stau să mă gândesc ce reprezintă şi cu atât mai puţin nu îmi fac iluzii că poza de pe copertă ar putea fi foarte relevantă pentru mesajul cărţii. Cred că la un moment dat am descoperit că acele imagini nu mă ajută prea mult şi am renunţat să le mai iau în seamă. Pe de altă parte, o copertă care este 90% o singură culoare mi-ar atrage atenţia. Ba chiar recunosc, am o cărticică pe care am ales-o exclusiv pentru faptul că avea coperta în culoarea mea preferată şi doar titlul şi autorul erau scrise mărunt, cu alb.

Există însă un lucru pe care îl fac întotdeauna când o carte îmi atrage atentia: închid ochii, o deschid la nimereală şi tot cu ochii închişi pun degetul pe un cuvânt; când îi deschid citesc fraza în care se află cuvântul respectiv. Nu ştiu dacă am ratat vreo capodoperă atunci când am lăsat cartea din cauză că nu mi-a plăcut ce am citit, însă în 99% din cazuri acea frază m-a ajutat să fac o alegere bună.

Dacă cumva aveam vreun dubiu, acum am înţeles de ce uit să mai plec dintr-o librarie: cu un asemenea ritual, şi cu atâtea cărţi în jur, Cine ar ieşi mai devreme de trei zile?

Scris de Raluca Alexe

Citeste cele 10 COMENTARII si spune-ti parerea!

Scriitor în România

["]

A fi scriitor nu este o meserie, este o vocaţie, un dar. A te recomanda drept scriitor era, demult, urmat de o tăcere respectuoasă şi o admiraţie tacită. Astăzi, reacţia cea mai întâlnită ar putea fi cel mai probabil o ridicare din sprâncene: "Bine, bine, dar cu ce te ocupi?" Pentru că este unanim recunoscut că un scriitor în România nu poate trăi de pe urma a ceea ce produce în materie de literatură. Poate un singur scriitor, şi aici mă refer la Mircea Cărtărescu, se poate lăuda cu un venit destul de mulţumitor care să-i permită să nu facă altceva decât să ne încânte cu proza sa.

Cei mai mulţi însă trebuie să presteze şi în alte domenii pentru asigurarea unui trai decent. Cei mai mulţi rămân fideli penei şi publică. Articole în reviste de cultură sau expuneri pertinente şi sarcastice în presa noastră. Mulţi alţi autori îşi câştigă existenţa traducând. Însă, cum se împacă consilierea tehnică cu poezia, relaţiile publice cu proza? După opt ore de muncă (poate şi mai multe) solicitante, nu este oare de înţeles de ce muza nu mai zăboveşte în preajma lor?

Imaginea pe care o atribuim unui scriitor este de cele mai multe ori ataşată unei fiinţe boeme, la masa sa de scris, într-o cabană pe marginea unui lac. Scriitorii tineri din Franţa sau Germania sunt încurajaţi de numeroase programe guvernamentale sau private, lecturi publice sau burse. În România, aceste programe sunt aproape inexistente. Este adevărat, ar putea spune unii, despre pădure se scrie mai bine din mijlocul junglei urbane, dar şi inversul este perfect valabil. Scriitorul are nevoie de detaşare. "În singurătate", spunea Virginia Woolf, "oferim mai multă atenţie vieţilor noastre, amintirilor şi detaliilor dimprejur". Lipsa oricărei încercări de motivare îl demobilizează pe tânărul scriitor, dornic de afirmare.

Frustrarea creşte dacă pomenim şi despre premiile literare. Premii care nu lipsesc de pe scena culturală românească, dar care sunt rareori însoţite de cecuri consistente. Din drepturile de autor nu se poate trăi. Preţul mediu al unei cărţi fiind în jur de 20-25 de lei, iar tirajele de 2000-3000 de exemplare, un autor poate câştiga dintr-o carte a sa maxim 2000 de euro, o sumă infimă dacă luăm în considerare cantitatea de muncă depusă, căutare şi redactare.

Lucruri bune se prefigurează (cel puţin pentru unii autori) şi nu sunt deloc de neglijat. La începutul anului trecut, editura americană Harcourt a oferit romanului Degete mici al scriitorului Filip Florian un contract pentru drepturile de publicare a acestei cărţi de debut în întreaga lume. Pentru cei ce posedă bune cunoştinţe bune de engleză, Internetul oferă posibilităţi nenumărate pentru ameliorarea venitului şi câştigarea unui public internaţional. Un scriitor trebuie să scrie, în primul rând.

Scris de Ioana Ristea

Citeste cele 20 COMENTARII si spune-ti parerea!