Soţia călătorului în timp

0Autor: Audrey Niffenegger
Rating:
Editura: Tritonic
(ediţia în limba engleză)

Soţia călătorului în timp este o poveste atipică de dragoste dintre un bibliotecar (Henry), ce suferă de o afecţiune genetică care-l face să călătorească în timp, şi soţia lui (Clare), nevoită să se obişnuiască cu plecările bruşte şi absenţele îndelungate. Henry nu poate controla momentul plecărilor lui şi nici nu are cum să ştie când se va întoarce; pentru a-şi păstra calmul, aleargă.

Când călătoreşte, Henry nu poate lua nimic cu el. Astfel, se trezeşte gol şi înfometat şi este nevoit să înveţe diverse şiretlicuri pentru a face rost de îmbrăcăminte şi hrană. Toate aceste trucuri le învaţă de la sinele lui mai vârstnic. Clare este o artistă catolică ce-l cunoaşte pe Henry practic dintotdeauna, deşi ei nu s-au întâlnit în timp real decât la vârstă adultă.

Relaţia dintre cei doi poate părea la început nebunească, aproape ca o glumă. Plecările lui Henry nu sunt în niciun caz garanţii ale durabilităţii maritale. Aşteptarea este, poate, una din ideile centrale ale acestui roman. Ambele personaje aşteaptă câte ceva: Clare, Penelopă contemporană, îşi petrece timpul visând la soţul ei plecat în timp, iar Henry nutreşte dorinţa unui tratament, a unei confirmări că boala lui are un leac. Năzuinţa acestuia ultim de a trăi ca un om normal îl face capabil de a susţine o familie din care, de cele mai multe ori, lipseşte.

O serie de accidente se naşte din nevoia lui Clare de a iubi pe cineva care să rămână lângă ea, o fărâmă din Henry care să n-o mai las pustiită, "o asigurare în caz de incendiu, inundaţie, voinţă divină".

Spusă din ambele puncte de vedere, povestea dezvăluie efectele călătoriei în timp asupra dragostei necondiţionate dintre cei doi şi asupra mariajului lor. Personajele nu ni se descoperă gradual pentru că nu există o cromologie propriu-zisă a evenimentelor. De asemenea, discuţiile pe care le au o Clare adolescentă şi un Henry ajuns la vârsta maturităţii sunt aproape neverosimile. Mai mult, sentimentul dragostei este parcă mai mult spus, decât sugerat, iar întâmplările sunt evidenţiate în mod mecanic. Ceea ce dă farmec romanului, într-un final, este credinţa personajelor că sunt meniţi unul altuia, că dragostea este mai presus de orice fel de limitări şi chiar dincolo de moarte.

Scrisă de Ioana Ristea

Citeste cele 5 COMENTARII si spune-ti parerea!