Citește un fragment în avanpremieră din romanul Varegul, de Flavia Teoc, recent apărut la Editura Polirom în colecția EGO. PROZĂ.

Într-o lume sfâșiată de războaie, jurăminte, zei și creaturi mitice care dăinuie în viața oamenilor, mai mulți tineri varegi părăsesc fiordurile nordului pentru a se înrola în armata Bizanțului, străbătând marile drumuri ale Răsăritului. Călătoria spre Constantinopol și apoi întortocheatul drum spre casă, trecând prin ținuturile Dobrogei de astăzi și culminând cu un ocol al Europei pe mări, le scot în cale intrigi locale sau imperiale, mercenari fără scrupule sau călugări mărinimoși, credințe străine lor sau altele noi, care încolțesc în mințile oamenilor. Iar întoarcerea acasă se suprapune și ea cu rezolvarea unor dispute mai vechi... Într-un stil captivant, Flavia Teoc scrie o poveste despre război, supraviețuire și identitate, inspirată din legendele nordului și din realitățile crude ale Evului Mediu.

Blakumen

Bolverk îşi trecu mâna peste bucata de lemn, simţind în palme o dogoare nefirească, venită din lumea
străbătută şi trăită de Rodfos. De când privea semnele făcute pe bucata de scândură, runele începură să îi joace în faţa ochilor, transparente şi aurii, precum lacrimile de ceară ale copacilor de unde fusese smuls lemnul.

Sub cerurile umede din Gotland, de unde veniseră părinţii lui Rodfos, maestrul Opir ridicase o piatră în amintirea fiilor lor, dar mai cu seamă în amintirea lui Rodfos, tânărul trădat de blakumen în timp ce se îndrepta spre Bizanţ.
Scutul pe care îl comandaseră ca să-l agaţe de corabie atunci când vor fi pornit în flăcări pe ultimul drum nu era după tipicul celorlalte scuturi ce îşi aşteptau stăpânii uscându-se la soare în curtea lui Bolverk, viu colorate precum casele strălucitoare ale elfilor. Era un scut cât un capac de oală, făcut din lemnul unui pin tăiat din spatele casei. Agăţat pe marginea corabiei lor funerare, scutul urma să intre împreună cu ei în ultima bătălie, dusă pe lumea cealaltă de cei doi părinţi, pe numele lor Rodvisl şi Rodalv, împotriva bărbaţilor din Blokumannaland, ucigaşii fiului lor.
Dacă începi să crestezi rune pe o bucată de lemn sau de piatră şi crezi că e doar joacă de copii, te poate prinde noaptea pritocind la ele. Mai întâi trebuie trezite din somn, trebuie chemate de pe soare, de pe urechea primului cal de la carul soarelui şi de pe copita celui de-al doilea, de pe dinţii lui Sleipnir, de pe piciorul ursului, din pliscul unui vultur, de pe gheara unui lup şi de pe limba zeului Bragi.
Bolverk puse scândura deoparte şi aduse din magazie blana vulpii ucise de Rollo. Îi rase bine perii, o agăţă din nou la soare prinsă în patru cuie şi rămase apoi pironit în faţa bucăţii de piele ciuruită de săgeţile lui Rollo. Vulpea, barza şi fiul lui plecaseră într-o poveste îndepărtată, de unde nu-i mai puteau întoarce nici măcar vorbele celui mai iscusit scald. Alungă repede acest gând şi îşi spuse că o piele cu găuri în ea e numai bună să decoreze un scut agăţat pe o corabie în flăcări.
Atunci se întrebă şi el pentru prima dată dacă e posibil ca Rollo să fi fost ucis. Se uită prin curtea mare unde zăceau cele douăsprezece trunchiuri de copac, în jurul cărora zumzăiau ucenicii mult mai harnici când se ştiau priviţi. Urmau să construiască un Kranich, cocorul zvelt al regelui Óláfr Tryggvason, pentru căpetenia din Scandthorp.
—Treizeci şi patru de perechi de vâsle, şopti doar pentru el.
Gândul ăsta nu îl lămurise deloc dacă fiul lui mai trăia sau era mort. Îşi alesese lemnul pentru scut şi căută printre cuţite unul cu vârful rotund, să poată tăia şanţuri egale. Tăie prima dată în lemn numele părinţilor, Rodvisl şi Rodalv. În gândurile lui, părinţii bătrâni ai lui Rodfos se confundau cu Askr şi Embla, cei dintâi oameni creaţi din lemnul copacilor de zeii binevoitori. Rodvisl şi Rodalv au ridicatᚦᛅᚢ ᛬ ᛚᛁᛏᚢ ᛬ ᚱᛅᛁᛌᛅ, þau letu ræisa murmură Bolverk săpând runa ᚱ încet, dând timp fiecărei mişcări să se deşire şi, în jurul lui, făcând lucrurile să vibreze.
„Unii pot, uite, să stea în faţa runelor şi să ceară răspunsuri fără să şovăie, îmi trebuie să ştiu aia şi ailaltă, unii pot să învie morţii, aşa cum se ştie din Havamal. Pot sculpta şi colora atât de mult runele/, că mortul merge/ şi vorbeşte cu mine, şi runele dau fuga şi le aduc totul pe tavă, pe când alţii, cum sunt eu, întreabă şi se milogesc dacă n-ar fi cu putinţă să ştie dacă fiii lor mai trăiesc sau nu. Şi-apoi oamenii se miră că mă uit strâmb la ei, că îi sudui şi îi lovesc când îi văd că se lenevesc.“
Sfârşi de crestat runa reida, ᚱ, litera canina, cum îi spun călugării de pe Funen, şi se trezi ca dintr-un vis când câinele îl mârâi, zgâindu-se la el. Trase aer în piept şi se aplecă din nou peste lemnul scutului pentru a cresta ᛅ, runa naudiz, despre care ştia sigur că walkiria Sigrdrifa îi ceruse lui Sigurd să şi-o cresteze pe unghia degetului. Runa aceea era mult mai legată de viaţa lui. Naudiz îl ajutase să iasă din nenorociri şi tot cu runa aceea tatuată pe frunte îşi trimisese nevasta şi fiica în lumea zeiţei Hel. Călugării de pe Funen o îndreptaseră, îi ridicaseră braţul stâng ca să semene cu o cruce, dar pentru el, dacă o privea cu atenţie, naudiz semăna cu o femeie înaltă şi subţire, aşteptându-l cu braţele deschise.
Îşi şterse palmele asudate de pieptul cămăşii. „Ce gând i-a adus pe oamenii ăştia spre mine?“, se întrebă. „Piatra rămâne pe pământ, dar scutul acesta va arde cu ei. Atunci runele îşi vor lua zborul de pe scutul arzând şi se vor ridica la cer în mirosul blănii de vulpe, răsucindu-se pentru ultima dată în flăcări.“
Sunetul unui clopoţel îl făcu să scoată capul să vadă ce se întâmplă pe drum. Un copil de vreo nouă-zece ani trecea mânându-şi caprele. Era desculţ şi lovea din când în când cu băţul în codiţele scurte ale caprelor ce se opreau cu botul în pâlcurile de buruieni de pe marginea drumului. Îşi întoarse privirea spre masa pe care aşezase runele. Ştia că trebuie să se întoarcă repede şi să închidă cercul, altfel runele încep să vorbească între ele şi să scrie o altă poveste.
Hann sviku blakumenn i utfaru, el a fost trădat de Blakumen în ţinuturile de departe, spuse Bolverk în timp ce inima începuse să îi bată cu putere. Crestă runa thurisaz cu îndârjirea uriaşului ce îi dăduse viaţă, dar când ajunse la utfaru se opri, pentru că runele acestea nu sunt uşor de scris. Începi să crestezi runa uruz, ᚢ, cu muşchii încordaţi pe cuţit şi simţi forţa runei cum îţi urcă în cot şi de acolo în inimă. Inima o trimite mai departe, în plămânii aprinşi precum foalele fierarului, apoi în podul palmelor zvâcnind sub pielea îngroşată, până în vârful degetelor desprinse de trupul tău, stârnind praful din raze în mişcarea lor iute şi vie. Atunci ai face bine să te opreşti, înainte ca forţa aceea să te măture ca pe un turn de nisip înălţat de copii pe ţărmul mării din Kattegat.
Se grăbi spre fehu, ᚠ, runa darnică şi generoasă, mama bogăţiei şi a sporului casei. Te poţi opri, poţi bea o cană cu apă, poţi da nutreţ la vite, îţi poţi săruta copiii pe frunte, îţi poţi iubi nevasta în timp ce Fehu îşi trimite lumina peste casă. După fehu crestă din nou naudiz, reida şi uruz şi suflă peste ᚢᛏᚠᛅᚱᚢ să împrăştie rumeguşul, praful şi firele de nisip lăsate în urmele crude. „Utfaru“, şopti Bolverk, „acolo sunt depărtarea, pericolul, bogăţiile şi moartea“.
Îşi aduse aminte de copilul cu caprele de pe drum şi ieşi să îl caute cu privirea. Stătea în acelaşi loc, cu spatele la el, însă în jurul lui nu mai era picior de capră. Se uită în susul drumului şi în jos, dar nici caprele nu erau şi nici clopoţelul nu se auzea.
—Ce faci tu aici singur? îl întrebă Bolverk.
—Am ieşit cu caprele, răspunse băiatul fără să se întoarcă spre el.
—Dar nu mai ai nicio capră, îi răspunse Bolverk. De unde vii? Te duc la părinţii tăi.
—Bine, şopti băiatul. Mi-e sete.
—Ţi-e sete? Îţi aduc apă, îi spuse Bolverk. Stai aici.
Se grăbi în casă, umplu cana de lemn sculptată de Rollo pe când era copil şi ieşi în drum. Băiatul nu mai era acolo. Bolverk se uită din nou împrejurul lui şi nu văzu pe nimeni, nici băiat, nici capre, dar nici apa din cană. Se înjură în gând că se grăbise să iasă din casă fără să pună apă în cană. Îşi amintea limpede că umpluse cana cu apă, dar se înjură din nou în gând, să uite că fusese apă în cană. Un sughiţ uriaş îi trimisese lacrimi în ochi. Şi, fără să ştie de unde sau de ce, înţelesese că Rollo plecase din lumea asta.
—Stăpâne! strigă unul dintre ucenici, apropiindu-se de el.
—Fugi de aici, leneşule! strigă Bolverk, străduindu-se să îşi şteargă lacrimile cu palmele mari. Întoarce-te la muncă!
—Stăpâne, repetă ucenicul, oprindu-se din înaintare. Vine ceva pe râu.
Bolverk trecu în grabă pe lângă el, îndreptându-se spre râul din spatele grădinii. Văzu vârful unei bărci agăţat în trestiile de pe mal. Apa trecea iute pe sub barcă, mişcând-o în sus şi în jos. Unul dintre ucenici se aruncă în apă şi înotă până la barcă. Se agăţă cu mâinile de margini şi se săltă în ea.
—Nu e nimeni! strigă.
Bolverk îi făcu semn să o aducă la mal. Era o barcă de pescari fără niciun semn pe ea. Pe fundul bărcii găsiră o cârpă uzată pe care Bolverk o desfăşură în faţa ochilor să o vadă mai bine. Recunoscu în broderia deşirată semnul clanului lui Hrafn din Fregerslev. Cercetă din nou barca cu băgare de seamă, însă nu găsi nimic altceva decât nisip şi iarbă. Auzise că Fregerslev era acum o fermă părăsită până când Hrafn sau Gorm s-ar întoarce, aşa că aruncă flamura acolo unde o găsise şi ceru ucenicului să dea drumul bărcii mai departe pe apă.

***

Flavia TEOC (n. 13 mai 1971, Cluj-Napoca) este absolventă a Facultăţii de Filosofie a Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj. Studii masterale la Cluj şi Aarhus (Danemarca). Are un doctorat în filologie la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj, cu teza Perspectiva sofianică în Saga regelui Harald. În anul 2014 a studiat manuscrisul Codex Wormianus din biblioteca Institutului Arnamagnæan din Copenhaga, cercetare ce a dus la publicarea studiului Limbajul poeziei scaldice (2017). A tradus din limba nordică veche Saga regelui Harald și Saga lui Erik cel Roşu, iar poemul Hávamál. Cuvintele Celui-Înalt este în curs de apariţie. A tradus, de asemenea, literatură daneză contemporană în limba română. A publicat mai multe volume de poezie (Înzeire, Braţul pierdut, Din casa lui Faust, Fiord), antologia de versuri Istoria naturală (2021) şi romanul Kyrie Lex (2009). Selecții din versurile autoarei au apărut în engleză, ebraică, franceză, italiană, germană, bulgară, turcă, slovacă și daneză. În limba daneză a publicat volumele Alluvium (2025) şi De sidste ni dage (2026), precum şi traducerea romanului Kyrie Lex (2021). Este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a Dansk Forfatterforening (Asociaţia Scriitorilor din Danemarca). Locuieşte în Danemarca, unde îşi continuă activitatea de cercetare şi traducere.