În "Repede aruncătură de privire asupra limbii" , un articol publicat în revista Secolul XX, nr. 1-2-3, 1980, de filosoful Constantin Noica, acesta diferenţiază între limbă şi limbaj, vorbind despre relaţia dintre limbă şi comuniune.

Limba, vorbirea articulată, este "patria noastră interioară" , este o "comuniune de cunoaştere", credinţă, angajare, speranţă, istorie a unei comunităţi. Limbajul este ceva exterior, aparţine semnelor şi intră în categoria comuncării, şi nu în cea a comuniunii. Animalele dispun de un limbaj, adică de un sistem de semnale care transmit "pulsiuni fundamentale". Limba, spre deosebire de limbaj, reprezintă saltul decisiv al omului spre raţiune, spre meditaţie, ea permite posibilitatea de interogare asupra lumii şi a Eu-lui. Limbajul semnelor (nearticulat, al fricii, foamei, erosului) specific animalelor le leagă pe acestea de concret, de imediat, de "acum şi aici", de nevoile fiziologice.

Limba, însă, ne desprinde de planul imediatului, "eliberează omul de natură" şi îi oferă şansa gândirii, conceptualizării, adică şansa culturii. Cuvântul, spre deosebire de lătratul câinelui (care nu poate indica decât concretul), ne induce în teritoriul POSIBILULUI, al interogaţiei. "Limba ne duce din necesitate la libertate" . Iar această libertate este cea a culturii, evocată şi de un dicton german, "Adevărata libertate este cultura" .
[Citeşte mai multe pe secţiunea de Ştiinţe umaniste şi religie]