Mierla neagră

Radu Ţuculescu

Colecţie: Cartea Românească

Domeniu: Proză

ISBN: 978-973-23-3105-7

Preţ: 29.95 lei

- fragment -

Grămada de ciuperci curăţate, strălucea sub forma unei piramide în trepte. Era prima recoltă de Suillus grevillei obţinută de Luca, băiatul Riei. El ne alimenta şi cu Pleurotus şi Champignon. La sugestia lui Mario, cultivă şi Suillus grevillei, o specie de ciupercă puţin cunoscută şi deloc comercializată. Încă în anii cînd împărţeam aceeaşi celulă, Mario îmi vorbise despre ea. Singura ciupercă din care se poate face dulceaţă. Are pălăria mare, cărnoasă, piciorul la fel, asemănător cu cel al champinioanelor.

Le-am desprins cuticula apoi le-am tăiat în bucăţele de diferite forme geometrice. Recunosc, eram amîndoi atinşi de emoţie. Ca de fiecare dată cînd experimentam ceva nou. Dulceaţă de ciuperci, era o premieră absolută!

N-am folosit cantitatea de zahăr din clasicile reţete de dulceaţă. Nici proporţiile indicate pe plicul de Gelfix. Amîndoi eram adepţii unui aport de zahăr ponderat, optînd pentru un dulce moderat, lipsit de agresivitate. Un dulce insinuant, să nu te sature după primele înghiţituri, ci, mai degrabă, să-ţi amplifice apetitul.

Dar o dulceaţă din ciuperci, ce naiba de gust poate avea? Ciupercile sînt bune, însoţite de usturoi şi ceapă, plus multe frunze de pătrunjel...

„Punem şi cîţiva stropi de lămîie...”

„Şi... radem nişte firişoare de gutuie, ei?”, am întrebat.

„Momentan, nu...”, zise Mario. „Să ne lămurim, întîi, asupra aromei. Dacă are vreuna, după minutele de fierbere şi după ce s-au răcit în borcane.”

„Dar scorţişoară?”

„Mai aşteptăm. Cu siguranţă o vom folosi! Un condiment de excepţie, capabil să se adapteze în funcţie de produs. Cameleonic. În carne îşi ascunde parfumul, etalîndu-şi doar gustul, iar în dulciuri, parfumul iese la suprafaţă, gîdîlind, afurisit de plăcut, nările...”

„Mario, începi să vorbeşti de-a dreptul poetic!”

„Cînd este vorba despre dragoste, apare şi poezia, nu? Şi tu iubeşti arta culinară...”

„Am îndrăgit-o, datorită ţie. Mi-ai trezit o adevărată pasiune, într-o celulă amărîtă care, cu toate sunetele clarinetului meu, rămînea cenuşie şi tristă. Iar acuma, nu mai pot da înapoi şi nici nu doresc. E adevărata dragoste...”

„Cum spui tu, Şefu’ ! Nu a fost greu. Erai la pămînt, numai bun de... remodelat.”

Am turnat dulceaţa în două borcănele. Aşa procedam, cînd preparam un nou produs. Cîte o porţie pentru fiecare, separat. Nu ne amestecam tacîmurile în aceeaşi farfurie ori acelaşi borcan.

După ce le-am fixat capacele, le-am întors cu gura în jos, lăsîndu-le să se răcească.

Ne-am dăruit cîte un pahar cu vin şi am ieşit afară. Cerul era pistruiat cu stele. Să fi fost către miezul noţii. Nu ne interesa ora. Ne-am uitat la ceas, doar pentru a nu depăşi timpul de fierbere.

Ne-am aprins ţigările. Fumam şi sorbeam cîte o înghiţitură, ciocnind înaintea fiecăreia. Clinchetul curat, cristalin, ne hrănea speranţa.

Am tăcut, preţ de două ţigări pe care nu le-am fumat una după alta. Le-am savurat, privind cerul. Călătorind prin puzderia de stele, mici şi mari, palide, triste, ori strălucitoare, vesele, vii. Cică, fiecare om cu steaua lui. Probabil. Zicerea asta tot un individ a gîndit-o, apoi a spus-o cu voce tare, să-l audă şi alţii. Poate a rostit-o pentru a-şi motiva neputinţa, nenorocul, soarta nenorocită. Ori pentru a le da speranţe unora. Avem o stea fiecare, numai ea ştie ce, cum, de ce, pînă cînd... Scuze rostite pe-un ton de înţelept...

Am desfăcut capacele borcanelor şi, ca într-un duet bine sincronizat, ni le-am apropiat de nas. Am mirosit, îndelung, profesionist. Ne-am privit, uşor nedumeriţi.

„Aromă de... ciupercă... oarecum...”, zise Mario.

„Neobişnuită...”

„Pînă aici, e bine. Asta ne şi dorim... ceva nou, neobişnuit...”

Aroma înălţată din borcănele era, într-adevăr, nedefinită, necunoscută, dar nu impresionantă. Amintea de prospeţimea unei păduri, a unei pajişti. Prospeţimea pămîntului îngrăşat cu compost, din grădina lui Luca. Putea fi acesta un atu pentru un desert? O întrebare pe care nu am rostit-o cu voce tare. Pîndeam reacţia lui Mario.

Ne-am mai plimbat borcanele prin dreptul nărilor, de cîteva ori, apoi am vîrît linguriţele în conţinutul de culoare maronie. Am început degustarea.

Bucăţile de ciuperci îşi păstraseră, spre mirarea noastră, consistenţa.

„E uimitor, cînd te gîndeşti că sînt nouăzeci la sută... apă!”, exclamă Mario. „Credeam că se vor gelatiniza.”

„Şi eu... Gustul este... interesant...”

„Anghele, trebuie să uităm complet de ciulama, de ciuperci umplute cu brînză, de ompletă cu ciuperci... de absolut toate mîncărurile cu ciuperci pe care le cunoaştem. Să nu ne influenţeze papilele gustative. Ne gîndim doar la cuvîntul dulceaţă. Cel mai bine, s-o gustăm şi... nu ne gîndim la nimic. Ca şi cum am fi descoperit borcanele în cămară, fără să avem habar ce-o fi în ele. Le desfacem şi gustăm!”

Avea dreptate, prietenul meu Mario Bucătarul, fostul coleg de celulă. Am gustat din nou, străduindu-mă să-i urmez sfatul. Nu mă gîndeam la nici un fel de mîncare, la nici un sortiment de dulceaţă, la nici o prăjitură... La nimic!

„E ceva nou... cu adevărat. Plăcut, proaspăt...”

„Ar mai fi de adăugat puţin zahăr, ce zici?”

„Dacă radem şi gutuie, adăugăm o linguriţă...”

„Şi scorţişoară, la sfîrşit, înainte să turnăm în borcane.”

Am curăţat alte două porţii de ciuperci şi le-am pus, din nou, la fiert, cu zahăr, gutuie rasă şi o linguriţă de zahăr în plus. Apoi am turnat în borcănele, am scuturat scorţişoară, am montat capacele şi le-am întors cu gura în jos.

Din nou afară, în noapte, cu paharele într-o mînă şi ţigările în cealaltă.

Ne-am înălţat privirile spre stele.

Romanul va fi lansat la Salonul Internațional al Cărții Bookfest, ediția 2015, duminică, 24 mai, la ora 12.30. Invitați: Carmen Mușat, Liviu Antonesei.