Hélène Grimaud

Întoarcere la Salem

Traducere din limba franceză de Daniel Nicolescu

Colecţia Biblioteca Polirom

Seria Actual

(fragment)

În magazin era plăcut. Ploaia şiroia pe vitrină şi pe literele gotice care o decorau ; văzute invers, semănau cu nişte lilieci. Povestesc aceste detalii nu pentru importanţa pe care ar putea‑o avea în aventura mea, ci ca să mă îndepărtez de sentimentul de irealitate care mă năpădeşte şi azi, de fiecare dată când îmi amintesc acest moment anume. Căderea nopţii în Hamburg, iarna, fetiţa cea singură, blondă, cu puloverul ei albastru, roz în obraji de atâta efort, şi nici un adult, pe cât se părea, prin preajmă. Una dintre acele clipe puţin absurde, vag ireale, trăite parcă sub semnul unei uşoare febre.

Ca să n‑o deranjez şi stânjenită fiind că mă aflam acolo doar ca să cer un serviciu, am aruncat o privire în jur ca să găsesc un fleac de cumpărat, ceea ce m‑ar fi îndreptăţit să telefonez şi să rămân fără griji până la sosirea maşinii. Veselă, un orologiu care, aş fi putut jura, arăta complet altă oră la sosirea mea, tacâmuri desperecheate, un binoclu de marinar, o cheiţă de aur cizelată meticulos, îngeri din fier şi draci din lemn, o oglindă mare cu o ramă aurită şi cu un preţ exorbitant, care explica nu atât faptul că era veneţiană şi nici măcar că era semnată de un ebenist renumit, ci afirmaţia deconcertantă că îi aparţinuse lui Alice. Câteva cuvinte scrise cu cerneală pe o bucată de hârtie îi precizau originea – vânzarea prin licitaţie, în 1899 la Guildford, a mobili­erului lui Charles Dodgson. Chiar în clipa aceea s‑a petrecut un incident care ar fi trebuit să‑mi dea de gândit. În egală măsură uimită – de găsirea la Hamburg a obiectelor personale ale lui Lewis Carroll – şi amuzată, amuzamentul acela condescendent al unei femei care nu poate fi prea lesne trasă pe sfoară, m‑am aplecat spre oglindă, al cărei argint, evident deteriorat de vreme, desena apele unei hârtii moarate. Imperfecţiunile îmi tulburau reflexia şi, încă mai accentuat, arierplanul pe care îl reflecta luciul. De‑abia am apucat să mă recu­nosc, că am întrezărit în spatele meu, preţ de o fracţi­une de secundă, o lume a nordului şi a zăpezilor, cu brazi întunecaţi şi mari lacuri îngheţate. Am sărit înapoi, într‑atât de perfectă era iluzia. M‑am întors ca să mă asigur dacă nu cumva vreun afiş pe care nu‑l văzusem expunea acel peisaj pe care‑l părăsisem cu mulţi ani în urmă. Nici vorbă. În faţa oglinzii erau zidul, nişte rafturi, lemn, hârtie, piele. Nici un afiş. Mi‑am venit în fire. Fetiţa nu se clintise, continuând să‑şi facă lecţiile – abia de aruncase o privire absentă spre mine. Doar becul, la capătul firului, se legăna imperceptibil. Am îndrăz­nit să mă mai uit o dată în oglindă. Îndărătul chipului meu, uşor înspăimântat, totul era la locul cuvenit – replică perfectă la ceea se afla în spatele meu, lucru pe care tocmai îl verificasem. Aveam, probabil, nevoie de odihnă. Simţurile îmi fuseseră alterate de efortul de a stăpâni talazurile concertului.

Am făcut un pas înapoi, derutată, ca să scap de sub vraja oglinzii, şi‑atunci m‑am lovit de ceea ce avea să‑mi schimbe viaţa, călăuzindu‑mă spre secretul tulburător căruia aveam să ajung să‑i descopăr tâlcul ; în acel moment, însă, nu ştiam încă nimic din toate astea. Cum aş fi putut să bănuiesc ? Eram încă sub imperiul iluziei şi, ca să spun lucrurile până la capăt, tulburată de atmo­sfera din magazin, care sporea sentimentul de irealitate de care suferisem încă de la începutul acestei plimbări. Preţ de o clipă, mi s‑a părut că întreg locul acela respira. M‑am hotărât însă ca, în loc să caut motivele neliniştii mele, să mă întorc cât mai grabnic la hotel. Am privit obiectul de care tocmai mi se poticnise destinul : un manuscris voluminos care, în mod ciudat, zăcea chiar pe podea şi din care ieşeau nişte partituri muzicale. Nu‑l remarcasem atunci când m‑am dus să contemplu oglinda şi, fără să‑mi pun întrebări legate de locul anapoda unde era lăsat, m‑am aplecat, l‑am luat de jos şi l‑am pus la subraţ. Iată şi alibiul meu ca s‑o deranjez

pe fetiţă. Suma pe care mi‑a cerut‑o pentru acel vraf de foi cartonate era derizorie. Am plătit şi am părăsit maga­zinul, fără să mai cer să telefonez. Slavă Domnului, pe strada pustie trecea un taxi.

Nu am deschis pachetul decât după două zile. Nu ştiu de ce, acele hârtii îngălbenite îmi stârneau neliniştea. De fiecare dată când atingeam manuscrisul, prins cu două elastice zdravene, închipuirea mă purta în prăvă­lia aceea stranie unde, în lumina neclară a amintirii, vedeam strălucind cheiţa de aur, binoclul de marinar, îngerii şi diavolii, orologiul zănatec şi oglinda. În loc de copertă, îi lipiseră o acvaforte care înfăţişa o scenă atât de neobişnuită, încât mi‑a bântuit cea dintâi noapte. Sub un ocean de valuri creponate, un pianist, cu mâi­nile deasupra claviaturii, arunca o privire peste umăr. Îndărătul lui, o sirenă extaziată, cu braţele ridicate şi sânii goi, cânta la o harpă cu cap omenesc ; am nutrit convingerea că din acel cap de om, străvechi şi puter­nic, izvora un sunet de corn. Pe ce anume stăteau aceste personaje ? Pe vreo barcă ? Pe vreo plută în derivă ?