Radu Aldulescu

Istoria Regelui Gogoşar

Literatură română – roman

Editura Polirom

Colecţie: Proză. Seria de autor „Radu Aldulescu”

Domeniu: Proză

Literatură română – roman

ISBN: 978-973-23-3039-5

376 p.

                                                         Preţ: 34.95 lei

- fragment-

Trei falange ale poporului aşadar : ţărănimea muncitoare a mitingului din 21 decembrie, scandalagii din Piaţa Universităţii din seara şi noaptea aceleiaşi zile şi cei pe care Emanuel îi văzuse pe 22 decembrie, la orele 12, strânşi iarăşi în Piaţa Palatului – lume bună, care trece de obicei pe Calea Victoriei, feţe curate şi senine, zâmbitoare, destinse… Emanuel recu­noscuse câteva figuri de ziarişti, scriitori, actori, oameni de cultură care convieţuiau amiabil cu regimul. Îl zărise prin mulţime şi pe domnul Necula Davila, fostul socru, dar socoti că mai bine să‑l ignore. Toată lumea aia în aşteptare venise ca să audă eventualele explicaţii ale lui Ceauşescu şi nimic mai mult. Nici măcar nu scandau ceva de genul Jos Comunismul, necum să le fi dat mâna să linşeze pe cineva şi cu atât mai puţin pe Ceauşescu…

Tot n‑ai priceput, dom’ profesor. Colonelul fusese şi el acolo, în mulţimea aia de lume bună, din care oricum făcea parte, el însuşi fiind un om de cultură, funcţionar în minister, măcar că colonel. Oamenii ăia aveau într‑adevăr intenţii din cele mai oneste faţă de Ceauşescu. Ei au apucat să‑l vadă, dar nu să‑l şi audă. Colonelul fusese acolo aşadar, când Ceauşescu a apărut iarăşi pe balconul‑terasă, cu o portavoce, să vorbească poporului. Îi tăiaseră sonorizarea, dom’ profesor, îţi dai seama ? Cu o amărâtă de portavoce, ca un pârlit de fotograf pe plajă, făcându‑şi reclamă. Conducătorul şi Comandantul Suprem ! Eroul între eroi, dom’ profesor, cel mai iubit fiu al poporului ! Umilit în ultimul hal ! L‑au batjocorit, s‑au pişat pe douăzeci și cinci de ani de domnie înţeleaptă, luminată… Hai, las‑o moartă, colonele, mă faci să‑mi schimb impresia. Înţeleg că l‑ai iubit, da’ şi‑a luat‑o pe merit. Nici măcar la amărâta aia de portavoce nu l‑au lăsat să‑şi spună oful ! Să se spovedească poporului strâns acolo în Piaţa Palatului, să le spună ce s‑a întâmplat, cum au conspirat „agenturili străine” împotriva lui. Câţiva inşi din mulţime au aruncat în el cu pietre şi beţe de steaguri şi l‑au huiduit. Se vedea cu ochiul liber că erau nişte intruşi provocatori, printre cei veniţi în Piaţă cu gânduri paşnice, cu misiunea să‑l împiedice să vorbească, conlucrând eventual cu cei cu care au intrat pe terasă, chipurile să‑l apere pe Ceauşescu şi l‑au tras de la balustrada balconului.

În momentul următor s‑au deschis uşile, ca lumea de afară să poată pătrunde în Comitetul Central. Concomitent, un grup de vreo zece inşi aflat deja în clădire a năvălit pe terasă spre cuplul prezidenţial. Să‑l facă carne de mici, după cum s‑au exprimat, imediat după ce a decolat elicopterul de pe terasă, către garda de corp a cuplului, învinovăţită că l‑a lăsat să fugă : De ce nu i‑ai lăsat aici să‑i facem carne de mici?! Să‑i judece poporul ! Oamenii erau pregătiţi, aveau la ei utilajele necesare unei astfel de întreprinderi, după care i‑ar fi aruncat probabil de la balcon pe Elena şi Nicolae Ceauşescu, iar ei s‑ar fi retras amestecându‑se în mulţimea care tocmai intra în Comitetul Central, pierzându‑şi astfel urma. Poporul, da, poporul ar fi făcut dreptate. Puţin a lipsit. Elicopterul tocmai se ridica când au apărut măcelarii, care ar fi făcut carne de mici din Ceauşeşti.

Să înţeleg că ai fost în misiune ?, iar colonelul că toată lumea era în misiune în zilele acelea. Atâta că nu prea ştiau unii de alţii. Ulterior am aflat toată povestea asta, pe care am şi văzut‑o de altfel, de la ofiţerul gardă de corp al cuplului prezidenţial… Emanuel are totuşi o nelămurire : Totuşi, cine a plănuit să fie linşat şi cine a trimis elicopterul să‑l ia de acolo ? Ţi‑am spus doar că nu prea ştiau unii de alţii. Oricum planul linşării aparţinea celor care l‑au executat : Voican, Brucan, Iliescu, Roman, crema emanaţilor, iar elicopterul se ştie cine l‑a trimis : generalul Stănculescu. Încă nu se realizase mult invocatul consens. Cuplul prezidenţial a fost scos din Comitetul Central şi abandonat pe urmă pe şoseaua spre Târgovişte, poate tot în nădejdea că s‑ar găsi cineva pe drum să‑i linşeze. Cine ? Poporul îi iubea, dom’ profesor. Vezi, d‑aia am eu nişte îndoieli şi regrete.

Interesant, îşi spuse Emanuel, idiotul ăsta îl regretă pe Ceauşescu şi se îndoieşte să se rupă‑n două de cei care i‑au luat locul, care la o adică sunt noii lui stăpâni. Ca să vezi ce zace‑n pipota colonelului şi n‑are nicio reţinere să dea din el.

Dincolo de informaţia asta cu iz de confesiune melodra­matică (nu fi trist, căpitane, n‑ai motive, deja eşti colonel…). Emanuel se întreba şi ar fi dat să‑l întrebe de ce‑l căutase de fapt ? Îi era limpede că nu se întâlniseră întâmplător. Omul îi urmărise şi‑l pândise ca să‑i iasă în cale pe drum de seară, ca să‑i iasă o pasienţă anume… O întrebare fără rost altminteri. Oricum, ei trebuiau să ţină legătura, acum poate mai strâns decât pe vremea Pepinierei. Acum există alte mize şi interese. Mai mari, mult mai mari…