Titlu: Nimeni
Autor: Gwenaëlle Aubry
Rating:
Editura: Pandora - M
Anul aparitiei: 2014
Traducere: Svetlana Cârstean
Numar pagini: 208
ISBN: 978-973-1989-47-1

Gwenaëlle Aubry este o cunoscută scriitoare franceză, traducătoare, cercetătoare la Centre National de la Recherche, cu un doctorat în filosofie și autoare a romanului Personne (Nimeni) recompensat cu Premiul Femina în 2009.

Interviu cu Gwenaëlle Aubry (citește aici)

Puține sunt cărțile care sfidează nu doar cititorii, dar și canoanele impuse în mod tacit de formă, așa că orice abatere de la normă îmi trezește în mod automat curiozitatea pentru că îmi place să văd cum își asumă anumiți scriitori riscuri, cum se joacă cu munca lor, chiar dacă ceea ce scriu nu se înscrie în registrul ludicului sau e departe de a fi o joacă.

Așa este și Nimeni, cartea abecedar, echidistantă față de narator și de cititor, care zgârie suprafața impermeabilă a personalului fără a trece de partea cealaltă, a penibilului și a exceselor sentimentale.

Tatăl autoarei, un apreciat profesor de drept, lasă drept moștenire un manuscris în care prezintă diverse episoade romanțate din viața sa și din lupta cu sindromul maniaco-depresiv care i-a răpit de-a lungul anilor identitatea. Boala este cea care l-a transformat într-un nimeni și care l-a sustras din viețile fiicelor sale și a nevestei. Amintirile acestuia împreună cu amintirile lui Aubry și comentariile sale se intercalează într-un roman povestit pe două voci.

Fiecare capitol și fiecare literă aparțin unei întâmplări, unei măști de sub care uneori se vede chipul omului pe care cartea încearcă să îl reconstruiască. Oricât de atentă aș fi fost cu lectura și cu detaliile sale directe sau sugerate tot nu aș fi reușit să surprind esența tatălui sau să pot răspunde clar la întrebarea „cine a fost omul acela?”.

Lipsită de exagerări patetice sau de doza de victimizare care ar fi făcut din poveste, povestea tuturora, infuzată până la refuz cu opiniile martorilor și cu agitația sufocantă specifică unei drame văzute prin ochiul senzaționalului, istoria familiei – a tatălui absent și a fiicei care îl caută – rămâne una intimă și curată care nu pierde din vedere demonul bolii, dar nici nu îi dă atât de multă putere încât să estompeze personajele.

Așa că, dacă vă doriți un roman care să vă invite la meditație și care să vă încerce atenția, vi-l recomand pe cel de față.

• Plusuri

  Stilul în care este scris, forma sa de abecedar personal.

• Recomandari

  Celor ce își doresc un altfel de roman și care nu se tem de tonul melancolic care rămâne la final.