Titlu: Un motan pe nume Bob
Autor: James Bowen
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2014
Traducere: Ana-Maria Man
Numar pagini: 248
ISBN: 978-973-46-4198-7

Cu toate că povestea volumului A Street Cat named Bob nu are nicio legătură cu piesa lui Tennessee Williams, A Streetcar Named Desire, sau cu foarte celebra ecranizare a acesteia, elementul de familiaritate al titlului a avut, cu siguranţă, rolul său în succesul primei ediţii în engleză a cărţii – apărută în 2012, an oricum propice pisicilor pe Facebook. Cumpără cartea în engleză Peripeţiile lui James Bowen, dependent de droguri înscris într-un program de recuperare, şi ale pisicii vagaboande adoptate circumspect de acesta în 2007 au fost puse pe hârtie de jurnalistul Jeremy Jenkins, al cărui nume, însă, este absent de pe coperta I, pentru menţinerea senzaţiei de relatare nemediată a unor amintiri foarte puţin romanţate. Nu sunt amatoare de pisici, iar des-întâlnita pereche cerşetor + câine a Europei de vest mi s-a părut adesea un fel de manipulare naivă a trecătorului din cale-afară de iubitor de animale. Aşa încât am ajuns să citesc despre motanul Bob de curiozitate: mă va convinge povestea până şi pe mine – nu să-mi iau o pisică, ci să o duc până la capăt fără prea multe pauze sau ridicări de sprâncene? James Bowen se descrie drept o persoană lipsită de carismă, un rătăcitor crescut pe două continente şi ajuns, prin propriile alegeri şi prin destul de multă încăpăţânare, om al străzii, dependent de stupefiante, fost fiu, nepot, prieten sau coleg. El recunoaşte că, înainte ca Bob să se fi aciuat în scara blocului unde i se repartizase un apartament cu ajutorul programului de recuperare pe care se străduia să îl urmeze, făcea parte, fără speranţe de înaintare socială, din casta invizibililor. Faptul că are grijă de motanul bolnav, trezind în acesta o loialitate la care nu s-ar fi putut aştepta, îi aduce beneficii pe termen lung. Bob începe să-l însoţească voluntar în lungile şedinţe de cântat coveruri la chitară în zonele turistice ale Londrei, atrăgând un public din ce în ce mai darnic. Anumite doamne, pe lângă obişnuitele contribuţii la hrana motanului, îi aduc, după o vreme, hăinuţe croşetate special pentru acesta, ceea ce duce, inevitabil, la realizarea unor filmuleţe numai bune de pus pe Youtube şi distribuit pe reţelele sociale, precum cel de mai jos: Donaţiile tot mai generoase ale turiştilor sau trecătorilor londonezi concentrează invidia altor artişti stradali asupra lui James, care se pomeneşte arestat pentru un delict imaginar. Întorcându-se la postul de vânzător de ziare, pe care îl mai testase înainte, drept una dintre puţinele modalităţi complet legale de a-şi câştiga traiul ale londonezilor fără un adăpost permanent, el renunţă treptat la medicamentele care i se administrau împotriva dependenţei de heroină şi chiar îşi revede, după mulţi ani, o parte din familie. O poveste bine spusă ar trebui să te convingă de unele întâmplări pe care nu le-ai fi crezut posibile înainte sau despre posibilitatea cărora nu ai fi ajuns, altfel, să te întrebi. Cea a lui James şi a motanului Bob îşi atinge scopul, aproape fără ezitări. Acum sunt convinsă că Bob l-a ales pe James şi nu invers, că a învăţat, privind cu atenţie, cum se folosesc oamenii de ustensile şi tehnici pentru a obţine diverse rezultate şi că a obţinut exact efectele dorite. Reticenţa de a-şi istorisi decăderea dinainte de Bob, poate menită să alimenteze aerul de miracol din jurul motanului, îl conturează pe James drept personajul căruia tot ce putea fi mai rău i s-a întâmplat deja, într-un trecut despre care nu merită vorbit, şi pentru care viaţa, de acum, înseamnă prietenie.

• Plusuri

  Nararea liniară, fără pretenţii, prin care jurnalistul Jeremy Jenkins a respectat stilul şi ritmul vorbirii lui James şi care te împiedică să te îndoieşti de cele citite.

• Minusuri

  Câteva pasaje puţin cam melodramatice, care însă ar fi fost greu de evitat.

• Recomandari

  Mai ales iubitorilor de pisici, dar şi celor cărora în general le plac poveştile cu animale.