Colecţie: Ego. Proză

Editura: Polirom

Domeniu: Literatură română – Istorică / Literatură – Beletristică

ISBN: 978-973-46-6373-6

Format: 130x200 mm

Număr pagini: 464

Preţ: 49.95 lei

- fragment - 

4.40 a.m.

Deschise ochii buimac în lumina slabă a nopţii, strecurată prin fereastra cu rame de lemn duble. Emilia gemea şi izbea cu mîinile în cearşaf. O apucă tandru în braţe, simţindu-i pe mînă rotunjimea sînilor umeziţi sub cămaşa de mătase, şi o strînse încetişor.

— Gata, Emi, dragostea mea! îi şopti în ureche, excitat deodată de fierbinţeala pielii ei. Gata, gata, e-un vis, linişteşte-te. Hai, linişteşte-te.

Emilia se smuci puţin, icni de două ori şi tresări. Se destinse, răsuflă adânc, bîjbîi în jur. Se răsuci spre el. Îl strînse tare în braţe şi îşi îndesă capul în umărul lui.

— Vlăduleţu, Vlăduleţu! gemu ea încet.

— Ai visat, iubirea mea. Gata, a trecut, o linişti el, înfiorîndu-se de plăcere cînd îi mîngîie părul alunecos şi moale. Ai visat.

O lipi de el şi îi simţi coapsele calde sub cămaşa de noapte. Coborî o mînă pe mătasea cămăşii, pînă ajunse la pielea dezgolită.

— A fost îngrozitor. A fost... era aşa de adevărat! suspină Emilia. Eram acasă, în Timişoara, undeva, eram noi doi şi începuse războiul, adică ştiam cumva că e război, cum zici tu tot timpul, cu independenţa Banatului.

— Eu n-am zis nimic de vreun război...

Emilia parcă nici nu-l auzi.

— Era război şi eu eram cu tine şi, nu ştiu, noi doi coseam...

— Cum adică?

— Coseam, adică aveam nişte coase. Ştii, ca la sat. Eram în Timişoara, ştiam că sîntem în oraş, dar eram pe un cîmp, era acolo un fel de cîmp şi noi coseam capete. Dădeam aşa, cu coasele, pe un cîmp de capete de oameni şi noi le coseam. Mergeam înainte şi tăiam, fîş-fîş, şi capetele cădeau şi se rostogoleau, sîngele ţîşnea...

Emilia icni iar şi se opri. El se ridică în capul oaselor, rezemîndu-se de speteaza patului. Îi cuprinse umerii cu braţele şi o culcă pe pieptul lui.

— Aşa-s coşmarurile.

— Şi dintr-odată am văzut că acolo erau tăticu şi mămica, continuă ea cu vocea înfundată. Acolo, pe cîmpul ăla. Şi noi tot coseam şi am ajuns la ei şi-atunci eu le-am tăiat capetele la amîndoi. Se uitau la mine, dar eu dădeam aşa cu coasa şi le-am cosit. Vlade, Vlăduleţu, a fost aşa de adevărat!

Emilia tremura. O strînse şi mai tare în braţe şi îşi coborî capul peste al ei.

— E normal să te sperii. Cîteodată sînt aşa de reale visele astea! Dar nu-i nimic, îţi dai seama?

— E din cauza poveştilor ălora ale tale, bombăni slab Emilia, apoi începu iar cu o voce moale şi gravă: Dup-aia m-am trezit deodată în Piaţa Operei. Nu ştiu de ce. Dar eram acolo şi nu mai eram cu tine. Eram singură şi stăteam cu faţa spre un strat de flori, ăla cu statuia lupoaicei de pe pajişte, unde-s straturile de panseluţe, şi am văzut acolo un cap. Un cap tăiat, de bărbat, cu ceva roşu şi cleios unde era gîtul, un ciot de gît cu o gîlmă roşie, ca desenele alea cu cancer de pe pachetele de ţigări. Stătea aruncat în iarbă, cu faţa în sus. Avea ochii albaştri, albaştri de tot, asta am văzut bine, erau mari şi înţepeniţi aşa în sus, deschişi larg. Era mort şi lumea trecea pe lîngă mine şi nu-l băga în seamă. Atunci mi-am amintit de melodia aia de la cimitir, cu războiul s-a sfîrşit – sau o cînta cineva. M-a apucat groaza, nu ştiu de ce chiar atunci, şi dup-aia mă trezişi tu. Vlăduleţu, Vlăduleţu! gemu Emilia. A fost oribil, a fost... nu mai vreau în viaţa mea aşa ceva!

— Hai, hai, gata, o potoli, mîngîind-o încet pe spate. Ai visat, Emi, gata, ai visat. Hai, stai aşa aici, stai şi linişteşte-te. Draga mea, draga mea...

Încetul cu încetul, Emilia se linişti. Îl cuprinse somnoroasă în braţe şi el simţi iar că o doreşte. Trupul zvelt al Emiliei mirosea plăcut, a transpiraţie şi săpun de lavandă. Mîna îi alunecă încet pe spinarea ei pînă spre fese, urmînd curbura dulce a şoldului.

— Vlade, ne aude băiatul, protestă slab Emilia.

— Lasă că nu aude nimic, mormăi el, cu mintea golită de gînduri.

10.23 a.m.

— Şi ce-ai vorbit cu prietenul ăla al tău? îl întrebă Emilia, răsucindu-se pe rogojina de bambus.

— Ei, amintiri. De pe vremuri.

— Da’ stătuşi ceva, insistă ea şi îl privi pe deasupra ochelarilor de soare. Vreo cinci ore. O grămadă de amintiri pentru unul pe care l-ai cunoscut şase zile. Aţi băut, aşa-i?

Zîmbea. El se destinse cu totul.

— Le-am cam tras, recunosc. Ca în studenţie, Emi. Dar boiereşte, cu whisky, nu cu bere, ca...

— Ca plebea.

— Aşa-i, ca plebea şi ca mine la Timişoara, rîse el. Să ştii că Boris avea dreptate. Frane e dus rău. Nu mă mir, după cîte a văzut şi prin cîte a trecut. Ştii ce mi-a zis? Cică aici, în Split, a fost un lagăr de prizonieri, de sîrbi. Militari şi civili. Un lagăr din ăla urît, ca la nazişti. A fost paznic acolo două luni.

Nu voia să-i povestească de Daniţa. Nu acum. În lumina aurie de pe plajă, toate poveştile de ieri-seară păreau îndepărtate şi ireale. Iar Frane nu mai avea nici o şansă, bietul de el! Probabil că mai erau destui asemenea lui, care îşi primejduiseră viaţa şi cariera, iar acum se întreabă dacă a meritat. Pentru mama Croaţia. Pentru mama Sîrbia. Pentru mama Bosnia. Se uită la Emilia. Ea parcă uitase de povestea cu bosniacul. Îi făcuse bine că-i spusese: acum era mai uşurat, orice ar zice Frane. Aia trecuse, era uitată, cum uitat era şi războiul. Iar el supravieţuise. Da, într-un fel, el şi Boris se descurcaseră. Trecuseră peste toate, fiindcă ce altceva să faci dacă nu vrei să se aleagă praful de viaţa ta? Uiţi, treci, mergi mai departe.

***

Vlad Jivan e patronul unei edituri obscure din Timişoara anului 2011 şi erou al revoluţiei din 1989. Face afaceri profitabile cu un fost securist din Bucureşti, iar în timpul liber îi place să joace baschet şi să stea la bere cu prietenii. Discută pătimaş despre mafia ţigănească, despre „invazia” oltenilor care au distrus civilizaţia bănăţeană şi – doar pe jumătate în glumă – despre secesiunea Banatului.

În trecutul său există însă câteva secrete pe care nu le dezvăluie nici măcar soţiei lui, Emilia, cel mai întunecat fiind legat de o excursie din 1989 cu părinţii în fosta Iugoslavie, în Split, pe litoralul Mării Adriatice. Iar când Emilia îl convinge să meargă în concediu în Croaţia, Vlad îşi redescoperă prietenii croaţi de odinioară, ce poartă cicatricile unui război secesionist, şi ajunge să se confrunte cu trecutul său tăinuit.

Disco Titanic este un roman cu adolescenţi maturizaţi traumatic într-o lume copleşită de puseuri naţionaliste sau localiste, o carte despre tandreţea şi cruzimea care se ascund în fiecare dintre noi.

„Un scriitor strălucit, ce va marca o epocă.” (Mircea Iorgulescu)

„Cu lecţia lui Bulgakov, a marilor prozatori americani şi a cineaştilor ruşi, cehi şi polonezi din anii ’70-’80 bine asimilată, Radu Pavel Gheo e un romancier de mâna întâi.” (Adriana Bittel)