bookblog.ro

---

Lavinica Mitu: „Oamenii spun că literatura nu se face din scris terapeutic.”

Scris de • 9 November 2022 • in categoria Interviuri

Pe Lavinica Mitu am cunoscut-o mai întâi prin volumul său de proză scurtă „Bărbatul fără cap”, apărut la Editura Polirom, iar apoi prin intermediului Festivalului FILIT, un spațiu cultural care nu poate să nu inspire.

Dovada majoră, în acest sens, e acest interviu cald, sincer, fără cosmetizări, pe care l-am transcris cu emoția unei revederi calde cu un adevărat prieten.

E un interviu despre aventura creației, despre frici și despre curaj, despre maternitate și despre scris terapeutic, dar mai ales despre nevoia de a spune povești cu care să ne umplem viața.

Lavinica Mitu

Hai să o luăm cu începutul în acest interviu. De ce scrie Lavinica Mitu? Care este motivația ta?

Mi-e și frică să mai răspund la întrebarea asta, pentru că am tot auzit scriitori pe care-i iubesc foarte tare și pe care îi admir și pe care îi citesc cu plăcere condamnând răspunsul acesta al meu și când vorbesc despre scris terapeutic, oamenii spun că literatura nu se face din scris terapeutic.

 

E o reticență de moment sau a fost întotdeauna așa? Pentru că eu, de exemplu, sunt adepta scrisului din punct de vedere terapeutic.

Adevărul meu acesta este. Cel puțin „Bărbatul fără cap” a fost terapie pentru mine. Terapie pe care am vrut să o fac să fie ceva mai mult de atât, pentru că altfel aș fi scris un jurnal pe care mi l-aș fi pus acasă într-un sertar și ar fi rămas acolo. Am vrut să fac Literatură. Am vrut să spun o poveste, astfel încât să fie accesibilă cât mai multor oameni. Am vrut să spun o poveste în care oamenii să poată intra, să accepte pactul acesta cu scriitorul, și care să emoționeze. Nu toată lumea este deschisă să citească nonficțiune și să intre în poveste atunci când povestea nu este îmbrăcată în forma aceasta literară.

 

Spune-mi de ce ai optat pentru proză scurtă și nu pentru roman?

În momentul în care mi-am luat cursul în serios (n. r. curs de scriere creativă), am început cu proză scurtă la creative writing. A fost o provocare pentru mine și nu m-am simțit inițial confortabil cu proza scurtă. De început, începeam, dar trebuia să și termin la un moment dat și limitările n-au fost ceva cu care să rezonez - să mă încadrez într-un număr de semne, să fiu concentrată -, deși, culmea, eu am lucrat în presă și concizia este un must acolo.

Lucrând pe proză scurtă, mi-am dat seama câtă magie este în a spune o poveste într-o bucățică. Este fascinația aceea când inițial ai ideea, vrei să spui o poveste și ai senzația că pot să vorbesc despre povestea asta 300 de pagini și, în momentul în care reușesc să spui povestea în patru pagini, e... absolut fascinant! Am început să mă simt confortabil în zona aceasta a prozei scurte, ceea ce a fost un lucru bun și nu a fost un lucru bun, în același timp, pentru că proiectul la care lucrez acum tinde să fie un roman. Mi-a fost și îmi este greu să ies din povestea cu proza scurtă.

 

E o tranziție îndelungată sau e mai degrabă o dificultate de percepție pentru tine?

Mi-am găsit vocea în proza scurtă și mi-am găsit oarecum zona de confort. Mi-e greu să lucrez cu mai mult decât ceea ce am învățat eu. Da, citesc romane, îmi plac romanele, îi invidiez pe scriitorii care scriu romane pentru că reușesc să creeze universuri atât de ample, atât de complexe și să te ducă atât de mult înăuntru. În afară prin narațiune, nu știu cu ce să umplu paginile. Spun povestea, o spun în forma asta și mi-e frică de ce vine pe lângă. E focusul îndreptat pe concizie.

 

În mod practic, nu apelezi la escapismul pe care-l are romanul? Nu poți fugi dintr-un plan al narațiunii în altul.

Da! În plus, mai e și organizarea textului, căci la proză scurtă se lucrează pe o structură, dar mi-e greu în scris să mă duc pe mai multe planuri simultane, să mă duc pe mai multe voci, să am acele pauze de respiro între povești. Nu neapărat că nu aș ști cu ce să le umplu, ci mai degrabă pentru că mi-e frică să o fac. În proză scurtă înveți să tai, să tai, să tai, ca într-un final să păstrezi esențialul.

 

Îți e cumva frică că cititorul o să se îndepărteze de miza scrisului tău?

Da! Mi-e frică să nu-l pierd, să nu-l scot din poveste. Mi-e frică de faptul că pierd din naturalețe. Mi s-a întâmplat și mie deseori să citesc cărți și la un moment dat să mă simt plimbată prin tot felul de descrieri care parcă nu se mai termină. Vreau să mă întorc la personaj, vreau să văd ce face. Adică au fost bucăți peste care efectiv am sărit, pentru că mi-am dat seama că îmi aduceau ceva ce mie ca cititor nu-mi trebuia. De asta mi-e frică să nu pun într-o poveste lucruri de care cititorul meu nu are nevoie. Mi-e foarte greu să-mi dau seama cum pot să echilibrez lucrurile acestea.

Lavinica Mitu

Știi, mă fascinează antagonismul dintre felul tău terapeutic de a scrie, adică de a te vindeca, și grija față de cititor pe care o ai. Ai început de la tine și ai ajuns în fața cititorului. Practic, vrei să aduci cititorul spre miza povestirilor tale. Aceasta e oare acea trecere de la terapie la literatură?

Nu, nu miza pe care o pun eu în texte. Să găsească o miză a lor. Pentru că așa cum le spuneam copiilor de la liceu cu care m-am întâlnit (n. r. un eveniment din cadrul FILIT), în momentul în care publici o carte nu mai contează ce-ai vrut tu să spui acolo. Nu mai contează ce a fost în mintea ta când ai scris-o. Cartea se va citi diferit de la cititor la cititor, cartea va avea mize diferite de la cititor la cititor, pentru că în momentul în care citești, treci prin filtrul propriilor tale experiențe și povestea asta citită de o mie de oameni devine o mie de povești.

 

Adică mergem pe metafora „copilul lăsat în lumea mare, pe drumul său”?

Exact! Nu mai am efectiv ce să-i mai fac cărții, pentru că dacă cititorul meu citește „Bărbatul fără cap” și vine la mine și-mi spune că este despre tema X, nu pot să vin să-i spun că e despre Y. Eu când am scris, nu m-am gândit la asta. Nu mai are nici o importanță la ce m-am gândit eu când am scris cartea. Dacă el a intrat în poveste, asta e tot ceea ce contează. Ce și-a luat mai departe din ea, eu nu mai pot controla.

 

Apropo de miză. Când am citit volumul „Bărbatul fără cap”, primul lucru care m-a izbit a fost titlul și l-am interpretat ca pe o decapitare a patriarhatului. Avem în povestirile tale figura absentă a tatălui, a bărbatului, adică acea ilustrare a potenței patriarhale, practic ai înlăturat-o de peste tot. Acesta a fost scopul tău? De ce ai ales un astfel de titlu?

Bărbatul fără cap” chiar nu a fost o metaforă în unul dintre texte. A fost o revoltă a copilului căruia i-a fost foarte greu să-și creeze propria identitate, pentru că a fost atât de mult comparat cu unul dintre părinți și chestia asta a venit cumva din viață. Mă uit la oamenii care zic că fiica mea seamănă ba cu mine, ba cu tatăl ei și îi inhibă efectiv identitatea. Nu-l lași să fie el, trebuie neapărat să semene cu cineva. El este un individ și atâta tot. Mie chiar mi s-a spus toată copilăria și mi se spune și acum că sunt „capul lui Vasilică tăiat și pus”. Conexiunea pe care o făceam între această expresie și personajul care suferă de migrenă a luat naștere dintr-o ședință de terapie, din care aflasem că sufăr de așa numita „migrenă fără cauză”.

 

Eu chiar intuiam că volumul tău este ușor autobiografic și mi-ai confirmat-o de facto. Cumva am simțit „Bărbatul fără cap” ca pe o carte a traumelor nerostite, despre fricile care ne invadează viața. Inclusiv prin figura mamei care într-o scenă își iubește copilul și îl apără de bulgării de zăpadă aruncați de niște huligani, iar în următorul minut îți trage o palmă care îți înroșește obrazul, ai luat personajul matern ca pe unul dual. Este „Bărbatul fără cap” o carte despre feminism după toate aceste artificii narative?

Am vrut să scriu o carte despre un tată și despre un copil, despre relația dintre cei doi, dar da, într-un final mi-a ieșit o carte despre tandemul copil – mamă. Am vrut să scriu mult despre tată, să-l pun mult în față, dar când am înțeles că absența lui este factorul declanșator al comportamentului mamei și că, de fapt, majoritatea traumelor nu vin din prezența tatălui și din ceea ce a făcut el, și din reacțiile lui, ci din ce a lăsat în urma sa. Adevărat, acesta e mai mult absent, dar este prezent în fiecare comportament al mamei.

 

De parcă mama ar „îmbrăca pantalonii tatei”, metaforic vorbind, gând pe care mi l-a indus și specificarea faptului că era o „femeie mărunțică”.

Ea chiar a făcut chestia asta, pentru că de foarte multe ori o femeie care este nevoită să-și crească singură copilul sau copiii își va asuma rolul de mamă și de tată, toate rolurile care lipsesc din viața celui mic. Este o chestie pe care o poți controla, cred eu, destul de greu, pentru că până la urmă conștientizezi cu sinceritate că piciului îi lipsește ceva din viață. Până la urmă așa e natural, pentru că un copil e făcut din doi oameni. De asta mama personajului meu a trebuit să fie și mamă, și tată. Și faptul că e mărunțică vine din realitatea că în fiecare mamă se ascunde o femeie uriașă. Oricum, oricât de mică și neputincioasă din punct de vedere fizic ar fi o femeie, mai ales într-o societate patriarhală, maternitatea o face să capete puteri ireale. Dacă aș fi creat o mamă înaltă, puternică, masivă, nu aș fi putut să scot atât de mult în evidență forța pe care o poate obține o femeie când trebuie să aibă grijă de copii săi. A fost un antagonism pur.

 

Cum ai reușit să faci o carte atât de cinematografică? Citeam și efectiv vedeam scenele pe care le descrii, ceea ce e un avantaj considerabil în literatura contemporană.

În momentul când am început eu să scriu, cochetam cu poezia și la un moment dat poeziile mele erau foarte sentimentale. Ajunsesem să mă tot întreb: de ce scriu poezie? Avem în minte acele imagini adolescentine ale naturii, ale lumii, și atunci mi-am dat seama că eu personal intram foarte repede într-o poveste, dacă găseam o ancoră. Eu singură sunt extrem de senzitivă, trebuie să simt, să miros, să văd narațiunea. Multe dintre amintirile noastre din copilărie sunt legate de simțuri, iată de ce scrisul meu a devenit foarte senzitiv, dar partea cinematografică, partea de scene a venit din momentele când rememorezi acele imagini din copilărie, care ne apar pe bucăți, pe cadre, exact ca în filme. Nu ai cum să-ți rememorezi copilăria liniar și cursiv. Ai pauze, ai lipsuri și eu nu am vrut să le umplu, le-am lăsat exact așa. Cred că aici e naturalețea. Uite, de exemplu, povestirea „Fidea cu lapte”, dacă aș fi decis să fac din fiecare secvență o povestire, nu ar fi avut, din punctul meu de vedere, impactul pe care l-au avut scenele care parcă aparent nu aveau nici o legătură între ele, dar care într-un final au spus ceva cititorului. Am ales să las vocea copilului care nu umple golurile din narațiune, ci își amintește un miros, o senzație, un gust venit din trecut.

Barbatul fara cap

Dar spune-mi, te rog, unde îți vezi cartea peste zece ani?

Să știi că e foarte interesant să te gândești la viitorul unei cărți, dincolo de a fi citită și eu nu m-am gândit mai mult de atât. Surpriza mare a fost când am ajuns în această vară la o discuție cu Radu Afrim, care mi-a cerut un text despre mare pentru un proiect bazat pe proze scurte scrise de autori contemporani. Întregul său concept se fundamentează pe istorii care au conexiuni cu mare, un soi de tribut adus mării. Mi-am amintit atunci că am o scenă în „Șase ape”, dar nu e suficientă pentru ceea ce caută regizorul Radu Afrim. Ulterior, mi-am amintit de un text pe care l-am scris la cursul lui Marin Mălaicu – Hondradi, intitulat „Toți cerceii din vamă”. Un text scris ca un exercițiu, pe care-l dădusem la o parte că nu aveam, pe atunci, ce să fac cu el. Și, surpriză, lui Radu i-a plăcut! Urmează premiera spectacolului, unde voi fi alături de Marius Chivu, Dan Alexa, lângă Simona Goșu. Cine s-ar fi gândit că un text scris de mine va ajunge la o astfel de punere în scenă? Iar după Gala Premiilor „Sofia Nădejde”, am avut ocazia să ne întâlnim cu oameni din teatru, din cinematografie, în fața cărora a trebuit să ne prezentăm cărțile și a fost o oarecare diferență între motivele pentru care noi, autorii, credem că unele cărți trebuie să ajungă în ecranizări și spectacole versus cum se văd lucrurile din partea cealaltă. A fost un exercițiu inedit. Una dintre regizoarele cu care am stat de vorbă acolo, mi-a zis că vede povestirile mele mai degrabă într-un teatru imersiv decât în cinematografie.

 

Ce îi așteaptă pe cititorii tăi în viitor? Dacă poți să ne divulgi.

Lucrez acum la un proiect care, de facto, ar fi trebuit să fie debutul meu, dar m-am blocat și nu a fost să fie, deci l-am lăsat nițel deoparte. Tot în zona de proză scurtă m-am dus, doar că de această dată povestea și-a făcut de cap și au tot apărut personaje în ea, în casă, pentru că eu chiar trăiesc cu personajele mele într-o locuință, vorbesc despre ele cu soțul meu de parcă ar fi niște persoane reale. Noi am uitat că ele sunt niște ficțiuni. Vorbim despre ele ca despre familia noastră, despre prieteni sau despre rude. Nu știu ce să fac cu ele în acest moment. Am vreo 200.000 de semne scrise, am istoria, am personajele, dar încă nu am decis dacă rămân la proză scurtă sau navighez spre roman.

Este o poveste minunată despre cea mai frumoasă casă din lume pentru mine, care se află în Cartierul Cotroceni și dacă în altă viață o să câștig la Loto o s-o cumpăr și o să locuiesc acolo. Încerc să creez ceva diferit de „Bărbatul fără cap”, dar evident se vor și acolo bucăți din mine. Eu nu cred că poți să scrii o carte fără să te pui acolo. Nu ai cum să nu te pui în pielea personajelor tale, de aceea eu voi fi în ele.

Apoi urmează proiectul despre depresia postnatală, care momentan așteaptă să mai gestionez nițel furia, pentru că nu aș vrea să scriu cu furie. Este ceva diferit de „Bărbatul fără cap” și chiar aș vrea să iasă ceva excepțional. Vreau să scriu altfel despre depresie, cu mai multă sinceritate și cu mai multă deschidere decât în alte cărți, precum e „Lapte negru”, o carte senzațională, dar pe care am simțit-o puțin cenzurată.

Ce va fi inedit la acest proiect? Nu va fi doar perspectiva mamelor, ci și a taților, căci despre ei nu se vorbește, despre ce și cum simt. Îmi doresc ca focusul acestei cărți să nu fie doar pe mame, ci pe comunitate, pe oamenii din jur care se ciocnesc de depresia postnatală și sunt înspăimântați. Poate dacă s-ar vorbi mai mult cu aceste persoane, ele și-ar putea ajuta soțiile, fiicele sau prietenele. Pentru că în România încă nu se vorbește cum trebuie despre depresie, și în special despre cea postnatală. Mi-aș dori mult ca această carte să fie, la propriu, devorată de soți, de bunici, de surori sau prietene. Nu aș vrea să fie o carte care se pierde.





Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro