Pe Andrei Ruse l-am întâlnit prima dată la evenimentul de lansare al celui de-al doilea roman al său, „Dilăr pentru o zi”. Atunci m-a frapat stilul său direct și prea puțin conform cu ceea ce văzusem până atunci în lansările de carte.

Abia după ce am citit „Soni” (primul său roman) lucrurile s-au mai limpezit pentru mine. Cartea abordează frontal un subiect dur – o tânără de 27 de ani află că are cancer la stomac și va muri în câteva luni – fără să ocolească detalii scabroase sau indecente. Cu la fel de multă franchețe a răspuns Andrei Ruse și la întrebările de mai jos; veți găsi opinii foarte puternice, pe alocuri radicale și nițică disidență.

Andreea Chebac: A apărut a treia edție din primul tău roman, „Soni”, și știu că ai făcut câteva modificări. Care sunt acestea și de ce au fost necesare?
Andrei Ruse: Într-adevăr, la această ediţie am făcut nişte modificări drastice. Aproape un sfert de roman tăiat, o mare parte refăcut, şi nu în ultimul rând finalul schimbat. De ce? Pentru că iniţial am publicat un draft, un manuscris ce nu a apucat niciodată să fie revăzut aşa cum ar fi trebuit. Când am terminat cartea, în 2008, exceptând 3-4 zile în care am unit fragmentele scrise în perioade diferite de timp (ceea ce s-a simţit în carte) şi am mai corectat mici lucruri, am fost nevoit, datorită contractului, să o trimit direct la editură. Şi ulterior să o şi lansez în acea formă, neterminată. Exact ca un film care n-a apucat să fie montat, ci doar unite absolut toate scenele care fuseseră filmate.

AC: A fost greu să scrii din perspectivă feminină ?
AR: Mai mult interesant decât greu. O provocare care m-a forţat tot timpul să-mi ţin „creierii” în pioneze şi să încerc constant să înţeleg atâtea alte puncte de vedere faţă de ale mele. Dar d-aia îmi place să scriu cred cel mai mult, pentru că reuşesc să mă pun şi să trăiesc anumite ipostaze care în mod normal ar fi imposibile.

AC: „Soni” conține uneori un limbaj dur și multe scene de sex, ai ales să scrii așa din rațiuni comerciale ?
AR: Nu, nici nu m-am gândit la asta, deşi mi s-a sugerat să insist pe raţiuni comerciale. Aşa a decurs pur şi simplu acţiunea şi am vrut să scriu o carte „coioasă”, cu zvâc, cu cărţile pe faţă şi fără niciun fel de cenzură, fie ea şi una a descrierilor. Am vrut ca cititorul să simtă şi să vadă cât de aproape poate totul. Şi până la urmă ăsta e stilul meu, direct, explicit, uneori poate mai dur (deşi faţă de ceea ce am citit eu dur în literatură, sunt un copil cuminte).

AC: Trebuie să marturisesc că m-a impresionat coperta romanului „Soni”. Tu ai ales imaginea ?
AR: Da, eu am ales-o, pentru că am avut norocul să lucrez chiar la editura unde a fost publicat. Bine, nu a fost totul roz, pentru că tuturor li s-a părut o copertă proastă pentru o carte românească, care n-ar avea niciun impact, dar am reuşit să¬-i conving de importanţa personajului meu şi a stării „Soni”, care avea nevoie de o imagine.

E o întâmplare bizară şi frumoasă cu coperta. Am cumpărat (nu eu, ci editura, desigur) imaginea pentru copertă de pe un site internaţional de fotografii şi târziu am observat că fotograful era român (Dragoş Manea). Şi nu doar român, ba chiar din Bucureşti, şi modelul la fel (Adina Vlad), cu care ulterior m-am întâlnit şi am realizat şi o lansare împreună (2008, Club A). Iar pentru coperta celei de-a treia ediţii, trebuie să le mulţumesc atât lui Dragoş cât şi Adinei pentru acceptul de a folosi noua imagine. Ce mică-i lumea, nu?

Iar ca totul să fie mai mult decât o coincidenţă, Soni are în carte numele Sonia Vlad, iar pe Adina o cheamă la fel, Vlad. N-aveam de unde să ştiu, eu am terminat cartea în august 2008, iar abia prin septembrie am cunoscut modelul ce i-a dat viaţă personajului meu.

AC: Romanul „Soni” este plin de vicii. Autorul are vicii ?
AR: Aproape la fel ca şi personajul. Cu diferenţa că la mine viciile se schimbă în permanenţă.

AC: Toate activitățile tale se învârt în jurul lumii literare. Unde te vezi peste 10 ani în acest domeniu ?
AR: Nu ştiu unde mă văd mâine, dapăi peste 10 ani şi mai ales în acest domeniu. Sunt lucruri pe care mi le doresc şi cu totul altele care se întâmplă în această ţară. Momentan, că tot am pomenit de ţară, mă bate gândul unei lungi călătorii prin afară şi îmi dedic mai puţin timp „lumii literare”, ba chiar cred că vor fi momente (tot lungi) când nici nu mă va mai interesa. De la 20 de ani tot mă ocup cu scrisul, cu „n” proiecte culturale sau evenimente şi cred că e timpul unei pauze.

Ce pot spune sigur însă este că dacă nu în următorii zece ani neapărat, ci cu următorul titlu publicat, când va fi, nu voi prinde o traducere afară, nu prea mă va mai interesa să scot cărţi în România. Le voi scrie, poate, în continuare, dar cu siguranţă publicatul nu mă va mai atrage, pentru că satisfacţiile aici, din toate punctele de vedere, sunt din ce în ce mai mici.

AC: Știu că ai câștigat o bursă. Ne poți da mai multe detalii despre asta ?
AR: Am câştigat o bursă în Germania pentru perioada de sfârşit a acestui an. Mai exact la Schloss Solitude, la un castel lângă Stuttgart. Pentru a-mi continua proiectul la care scriu (am trimis nişte texte pe la începutul anului, au trecut de un juriu etc). Însă eu văd această „vacanţă de scris” ca pe un prilej pentru plecarea pe un termen mai lung sau definitiv din ţară. Sigur, separat de planurile mele măreţe, bursa asta reprezintă foarte mult pentru mine, mai mult decât premiile (pe care nu le-am obţinut şi nu m-au interesat niciodată) şi criticile pozitive, vânzările sau alte lucruri care satisfac foarte uşor autorii de la noi.

Sper ca după această perioadă să-mi găsesc un rost tot în Germania, ţară în care am copilărit (la începutul anilor 90) şi pe care am vizitat-o şi anul trecut şi în 2009, cu ocazia unor lecturi publice organizate de ICR.

AC: Crezi că promovarea facută de autor – așa cum ai făcut tu când ai lansat „Soni” – este cel mai eficient mod de promovare ?
AR: Nu cred că există o reţetă. Dar cred că orice artist are datoria să se autopromoveze în loc să se vaite că „treaba” nu merge şi să aştepte minuni care nu vor veni niciodată. În 2008 eu am apelat la bloggeri, care m-au ajutat enorm, nu numai prin iniţiativele lor, dar mai ales cu idei (Adrian Ciubotaru şi Cristian Manafu în primul rând, ţin să le mulţumesc încă o dată).

Deja sunt lucruri care nu cred că mai ţin de promovare, ci de normalitate. Ca un autor să aibă un blog sau site şi o pagină specială dedicată cărţii. O pagină de Facebook pentru carte. O lansare care să meargă pe tematica titlului propus, nu una clasică, în care toată lumea se plictiseşte şi aplaudă că aşa trebuie la final (bine, evident, există excepţii). Etc.

Mi se pare că există o fractură între public şi lumea literară şi atunci autorul trebuie să intervină (deşi nu-i rolul său şi s-ar putea simţi ciudat în această postură) să acopere aceste găuri lăsate de edituri şi librării.

AC: De ce ai făcut trecerea – pe care mulți o fac - de la poezie la proză?
AR: În primul rând, nu am mai putut să scriu poezie. Nu la modul cum o făceam până să debutez, în 2007, cu „Black Job”. Mesajele mele mi se păreau că nu mai merg concentrate şi le-ar sta bine cu o poveste în spate. M-am îndrăgostit de ficţiune. Nu din prima, din 2006 cam aşa, am început să mă rup de versuri şi să încep să creez povestiri sau tot felul de scene care implicau spaţii, personaje şamd.
În al doilea rând, am simţit că poezia (pe care chiar dacă o mai scriu, chiar aşa, rar, nu mai doresc s-o public pe hârtie, ci online, free) nu are receptor. Poeţii îşi citesc poezia între ei de cele mai multe ori, iar lumea lor plină de orgolii nesfârşite mi-a lăsat un gust amar.

AC: Povestește-ne despre debutul tau în proză. A fost un succes; te asteptai ?
AR: Mă aşteptam şi nu mă aşteptam. Mă aşteptam pentru că ştiam că veneam cu ceva nou, cu o carte pentru tineri, scrisă în dinamica şi „limbajul” lor (şi al meu, desigur). Cu un personaj puternic, care îşi ia „acţiunea” în propriile mâini şi cu tupeu, nu cum de obicei se întâmplă în proza de la noi, unde dacă nu sunt doar observatori, atunci sigur victime.

Pe de altă parte să vii cu un debut, să nu te ştie mai nimeni, într-o ţară în care nici piaţa de carte nu se mişca (şi nu se mişcă mai ales acum) extraordinar, mă făcea să am mari îndoieli că „Soni” ar putea reuşi să spargă bariera dintre rafturi şi public. Însă am avut noroc că editura (Tritonic atunci) m-a lăsat să-mi gândesc cartea exact cum vreau, să-mi fac singur synopsisul, materialele de promovare (blogul apoi, pe domeniul lor), şi nu în ultimul rând coperta, ajungând într-un final la un produs care, iată, a prins.

Dar tot timpul mă gândesc că dincolo de orice am gândit sau pregătit, am avut şi o mare baftă. Lucrurile pur şi simplu s-au întâmplat. Şi puteau la fel de bine să fie altfel.

AC: Al doilea roman al tău, „Dilar pentru o zi”, a avut acelasi succes ca primul ?
AR: Depinde cum catalogăm succesul. Ca vânzări nu, abia un sfert din ce am reuşit cu „Soni”, dar mie mi se pare mult mai important că este mai calitativ, literar vorbind. Apoi tot „Dilăr pentru o zi” mi-a deschis drumul spre editura la care visam să public de când mă ştiu, Polirom, şi tot începând cu Dilărul am trecut zic eu la un fel de „next level”, având lecturi prin afară, critică de specialitate pozitivă (de care am fost privat iniţial la „Soni”) şi din ce-am observat un public, chiar dacă mai restrâns, mai „vizat”.

AC: Ai declarat în alte interviuri ca iti dorești ca scrierile tale să fie traduse. Aceasta este culmea succesului pentru tine ? Ai fi fericit/ mulțumit pentru orice traducere sau o limbă de circulație internațională într-o țară din vest te-ar încânta mai mult ?
AR: Nu ştiu dacă i-aş spune chiar o culme şi mai ales a succesului, dar aceasta este ţinta mea. Spre publicul adevărat, spre un public care citeşte de „n” ori mai mult decât la noi, spre o piaţă unde performanţa şi talentul chiar contează, sau poate vorbim chiar de o industrie de carte, nu de o pieţişoară, ca la noi.

Traducerea, într-o limbă de circulaţie internaţională, ar însemna enorm şi mi-ar deschide „n” căi pentru a face liniştit ceea ce îmi doresc. Adică să scriu. Şi până la urmă nu neapărat să mă îmbogăţesc din asta, dar să pot trăi decent, să îmi asigur măcar nişte nenorocite de facturi.

AC: Cum vezi tu lumea literara de la noi ?
AR: Insignifiant de mică faţă de cum se crede, insignifiant de valoroasă precum s-ar vrea, bisericuţe care nu duc către vreo „religie” importantă, doar la războaie sectante fără sens care în definitiv o umplu (pe ea, lumea) de mizerie, în loc să facă exact opusul. În mare, eu pe scriitori nu-i înghit foarte tare şi nici ei pe mine. Excepţii fac nişte prietenii de lungă durată (şi cercurile care se deschid de aici).

AC: Dacă nu ai scrie, ce ai face ?
AR: Aş picta sau aş fi actor (dar tocmai pentru că nu-mi plac actorii de fel, nu m-am apropiat niciodată de acest domeniu). Nici muzica nu mi-e un domeniu străin, nici stand up-ul (de multe ori m-a bătut gândul), dar nu poţi să mergi pe toate la un nivel profesionist. Deocamdată scriu, învăţ să scriu în permanenţă, şi asta e destul de greu. Pentru că-mi place să fac lucrurile cum trebuie, fără jumătăţi de măsură.

AC: A existat în copilăria ta ceva care să anunțe că vei deveni scriitor ?
AR: Da. O poezie pe care am scris-o la vreo şase ani unui munte. Atunci cred că am realizat că nu pot să mă exprim puternic decât intim şi pe hârtie. Sau atunci am realizat că pot să mă exprim în scris, nu neapărat mai bine, ci cu la fel de mare naturaleţe.

Cred că asta, pentru un ochi avizat, ar fi anunţat o oarece apropiere spre scris şi literatură, dar totuşi până când am început să scriu (prin adolescenţă, chiar intens), a trecut ceva timp.