Istoria este una dintre pasiunile mele curente. Îmi place să citesc cărți de istorie, să vorbesc despre problemele pe care istoria ni le încapsulează în memoria colectivă și să cunosc oameni care scriu (și fac) istorie. O astfel de figură marcantă este Adrian Cioroianu, istoric, jurnalist, eseist și om politic, un om care a popularizat și de-mitizat constant trecutul, aducând-l mai aproape de cititori.

Am avut fericita ocazie de a-l cunoaște în persoană la FILIT 2022, un eveniment literar de anvergură, iar prezentul interviu este nu doar o discuție cu și despre istorie, dar și o invitație spre a regândi felul în care aceasta contează în viețile noastre.

Bună ziua, domnul Cioroianu! Aș vrea să începem prin a discuta despre miza predării istoriei în sistemul nostru educațional, mai ales acum, când apar atât de multe extreme în societatea noastră. Eu vin, de exemplu, din Republica Moldova, unde există multe curente de propagandă și de fake news. Ce recomandări ați avea pentru mediul academic, în acest sens?

În perioada când eram tânăr asistent la Facultatea de Istorie din București țineam cursurile de istoriografie ale profesorului Lucian Boia și n-am să uit niciodată cursul și seminarul despre Diodor din Sicilia, care este un istoric contemporan cu Cezar, deci ne dăm seama că este vorba despre secolul I î. Hr. El scrie o bibliotecă, un fel de istorie universală în care spune de ce e importantă istoria, pentru că aceasta îi preamărește pe cei care merită și-i critică pe răi și pe vicleni. Or, în linii mari, fără ură și fără părtinire, cum spunea Tacit, asta fac și istoricii de astăzi. În definitiv, e vorba despre un bilanț al civilizației umane, a societății umane în care, fără prea multe etichete, trebuie să aducem laude celor care merită și trebuie să-i criticăm pe cei care nu merită.

Adică, popular vorbind, istoria este scrisă de învingători?

Nu! Istoria nu e scrisă de învingători. Istoria este scrisă de cei care scriu istorie. Gândiți-vă că noi nu avem, de exemplu, nici un fel de versiune a galilor despre războiul lor, dar nu pentru faptul că i-ar fi împiedicat cineva să scrie, ci din simplu motiv că a scris Cezar și nu au scris galii. La fel cum despre războiul daco-roman nu știm nimic, nu din cauza faptului că cineva i-ar fi împiedicat pe daci să scrie, dar ei nu scriau, nu aveau această civilizație, nu aveau această cultură a scrisului. Or, e simplu de spus că istoria e scrisă de învingători, cel mai adesea așa pare. În realitate, istoria e dominată de cei care scriu istorie. Uitați-vă la poporul evreu. Nu au fost întotdeauna învingători. Două mii de ani după Hristos, au fost hăituiți de multe societăți, dar ei și-au scris istoria și asta îi face participanți la masa dezbaterii. Poți să spui orice despre ei, dar au și ei punctul lor de vedere.

Practic, și-au dat lor înșiși o portavoce.

Trebuie să ai o portavoce. Deci, istoria este scrisă de cei care au portavoce.

Citeam în prefața antologiei pe care a-ți coordonat-o cu ocazia Centeranului Marii Uniri că există foarte puțini istorici care mai scriu. Sunt curioasă să aflu cum e să scrii despre istorie într-o societate care citește din ce în ce mai puțin și tot mai superficial?

Dar nu contează. Scrii pentru acei câțiva oameni care încă mai sunt atenți la mesaje. Să știți că nu sunt foarte pesimist din acest punct de vedere, pentru că, în definitiv, ca profesor știi mereu că intri la o clasă. Să zicem că intri, de exemplu, la o clasă de treizeci de studenți. De la bun început știi că vor fi zece care au ochii lucind de curiozitate spre tine și sunt atenți, și alți zece care se uită pe sub bancă la telefonul mobil. Bătălia ta, ca pedagog, e pentru cei zece rămași care definesc majoritatea. Le trezești interesul sau nu. Cam asta e și cu discursul istoricului astăzi. Evident că nu vom produse bestseller-uri. Nici o carte de istorie în România nu a fost bestseller, chiar dacă unele, hai să zicem, se vând bine și nu are rost să mă ascund, mă bucur că multe dintre cărțile mele se vând relativ bine sau bine pentru ce înseamnă România. Pe de altă parte, nu ne va citi niciodată toată lumea. Și trebuie să ne împăcăm cu această idee, dar cu siguranță vom avea câțiva oameni care ne citesc, cu care intrăm în contact, care, iată, vin la întâlniri, vin la sesiuni de autografe, iar aceasta e cea mai mare satisfacție a unui autor.

Nu știu dacă veți fi sau nu de acord cu mine că popularizarea istoriei e un mecanism eficient pentru a combate sau eradica propaganda. De ce România, dar și întreaga Europă, nu-și învață lecția de istorie?

Fără îndoială! Popularizarea istoriei este cheia cea mai frumoasă de manipulare. Atenție! Manipulare în sensul nobil al cuvântului. Orice educație este o formă de manipulare. Nu există undeva scris în datele speciei umane că trebuie să facem până în clasa a XII-a școala generală și liceul. Poate că ar trebui să ne jucăm prin copaci. Deci, educația este ca atare o formă de manipulare a individului tânăr. Or, popularizarea științifică, indiferent că vorbim de istorie sau orice altă materie, eu cred că e o cheie spre formarea unei societăți ceva mai destupate la minte. Din păcate, la noi nu avem această categorie de popularizare științifică. Majoritatea cărților pe care le citesc, din acest domeniu, sunt din lumea anglo-saxonă (britanici, americani). Toate cărțile despre istoria științei, despre dezbaterile științifice vin din afară. Noi avem ce citi, dar problema e că nu avem prea mulți autori care să scrie pe aceste teme.

Nu se scriu cărți de popularizare științică pentru că e publicul mic sau nu există efectiv profit din asta?

Să ne înțelegem, și una, și alta. Cu siguranță, avem oameni cu cunoștințe. Problema e că, din păcate, în România nu poți trăi din scris. Deci, ideea de scriitor profesionist la noi nu există. Poți să scrii în condițiile în care îți câștigi traiul dintr-o activitate universitară, din învățământ sau ai orice alt job și scrii în timpul liber. De exemplu, am un bun prieten care e medic, m-a operat recent, și e autor de SF. E vorba de Florin Chirculescu. E medic la București, dar el semnează romane SF cu numele Sebastian A. Corn. Dar, să ne înțelegem, el nu trăiește din literatură. Este cu totul altceva în spațiul vorbitorilor de limbă engleză. Și poate că din acest motiv, există foarte mulți popularizatori în limba engleză. Există popularizatori și în limba franceză. Ambele limbi, franceza și engleza, sunt niște vehiculi transcontinentali care îți asigură un venit. Poți trăi din scris, dacă ți se vând bine cărțile în franceză, germană sau engleză. Limba română, având un areal de circulație relativ restrâns, cred că îi face pe oameni să se gândească de două ori înainte să scrie, drept care la noi se scrie roman, de foarte multe ori de calitate, dar cărți de popularizare ceva mai rar.

Putem sau nu să afirmăm că am ratat această lecție de popularizare?

N-am ratat-o, doar că realmente nu avem scriitori în acest segment pentru că nu pot trăi din așa ceva. Neavând scriitori nu avem literatură pe piață, iar piața e saturată de produse anglo-saxone.

Dar faptul că noi preluăm produse anglo-saxone nu prezintă un pericol pentru viziunea de ansamblu? Pentru că oricum mi se pare că istoria e susceptibilă de influență.

E adevărat, numai că trebuie să acceptăm faptul că de la bunul său început, cultura română a avut modele străine. Aceasta nu a avut un model autohton, pe baza căruia să se dezvolte. Cultura română modernă a ieșit din sfera religiosului unde erau litaniile fie în slavonă, fie în greacă, apoi, simultan cu românizarea slujbelor religioase, într-un fel, limba română a căpătat un soi de onorabilitate, din moment ce a început să fie folosită în biserici, iar primele noastre lucrări au fost de fapt traduceri. Sigur, există încercările cronicarilor, dar până și ei (Miron Costin, Grigore Ureche) au fost influențați de spațiul polonez, de cronicarii polonezi care scriau de mai mult timp astfel de cronici. La noi cronicarii apar relativ târziu. Polonezii începuseră mai devreme și cronicarii clasici ai literaturii române se inspiră de la ei. Aș spune astfel că ne continuăm același destin de a suplini cu traduceri ceea ce nu avem acasă. Nu e grav. Nu avem acasă pentru că nu avem demografic o piață în măsură să asigure unui autor traiul din ceea ce scrie.

Menționați tot într-o antologie dedicată Centenarului că România este un câștigător al secolului XX, implicit pentru că harta din 2018 (momentul publicării cărții) este mai mare decât cea din 1914, când Carol al II-lea era în plin apogeu. Cum rămâne cu Basarabia?

Basarabia a fost sacrificată de la intrarea noastră în Primul Război Mondial. Atunci Brătianu și Regele Ferdinand au avut de făcut o alegere. Puși în situația de a alege pentru ce să intre în război, în condițiile în care Antanta promitea Transilvania, iar Germania și Austro–Ungaria ne promiteau Basarabia. Atunci, din punct de vedere politic, a fost făcută această alegere, care era dureroasă, dar care era bazată pe un calcul foarte pragmatic, al unei Transilvanii care era mai dezvoltată decât Basarabia. Iar apoi a existat în permanență această speranță că în momentul în care România va îngloba Transilvania, aceasta va fi atât de puternică încât să fie un magnet pentru Basarabia care fusese înstrăinată după 1812. Și, culmea e, că acest raționament încă este în vigoare. Cu cât România devine mai occidentală, ea devine un magnet atrăgător pentru ceea ce numim istoric Basarabia.

Acesta este adevărul istoric al intrării noastre în război, la 1916, că într-adevăr la sfârșitul războiului, pe fundalul disoluției Imperiului Țarist, statul român, oarecum surprinzător, a primit în granițele sale nu numai Transilvania, ci și Bucovina, precum și Basarabia. Asta ține să fie ceea ce se numește noroc în istorie. Și România a mai avut istoric noroc, precum și ghinion, de exemplu în 1940. Există în istoria statelor, ca și în cea a persoanelor, categoriile impersonale de noroc și ghinion. Această alegere sau nu a Basarabiei încă ne bântuie, dar ca să fiu deschis, ce mă frustrează cel mai mult pe mine, nu e maniera cum am intrat în Primul Război Mondial pentru Transilvania, ci mă doare extrem de mult felul cum nu am putut să ne apărăm granițele în 1940. Cedarea Basarabiei a fost făcută într-un mod care, cred eu, încă ne bântuie. Și cred că orice român are un sentiment de jenă când se gândește la cedarea din iunie 1940.

O să continui ideea dumneavoastră și o să confirm că avem noi, cei din Republica Moldova, o traumă transgenerațională. Poate oare popularizarea istorică să ne-o ușureze, umplând lapsusurile existente în sfera educațională?

Să știți că aceste pagini albe există și la București, pentru că sunt puține ore de istorie. În fine, gândiți-vă că toate materiile derivate din tehnologii (informatică) au acum amploare. Acum treizeci de ani ele nici nu existau. Respectiv, acum a scăzut numărul de ore de istorie, ceea ce are drept consecință pagini albe din educația noastră.

Sigur că există traume, dar să știți că le au și cei care cunosc istoria, le au și cei care nu o cunosc. Chiar recent am fost la Chișinău cu un proiect intitulat „Centenarul Încoronării” și am avut întâlniri cu publicul la un liceu privat, la Muzeul Național de Istorie din Chișinău. Oriunde mergeam veneau persoane tinere sau trecute de 70 de ani, care, cu lacrimi în ochi, spuneau ce au învățat ei în școală despre Regina Maria, Regele Mihai. Practic te înfiorai să-i vezi, ei fiind victime ale istoriei. Din păcate, România prin ea însăși nu a putut niciodată să-și asigure granițele. Mereu a căutat alianțe, care fie au funcționat, fie nu. Dacă mâine ar avea loc o reașezare pe harta geopolitică a puterilor, tot ar conta în tabăra cui suntem.

Spuneți-mi, vă rog, cum e să scrieți istorie în vreme de război?

Pentru un istoric vremea de război nu are dramatismul pe care îl are pentru alți oameni. Cred că istoria ne „vaccinează” cu un anumit relativism, adică știm că au fost și vor fi mereu crize. În spatele lor apar noi oportunități. În fața războiului istoricii sunt ceva mai calmi.

Ce planuri editoriale aveți? Ce titluri mai așteptăm?

Am lucrat vreo două luni de zile pentru povestirea din volumul „Zece povestiri”, acest proiect marca FILIT, timp în care am întrerupt lucrul la o carte pe care aș fi vrut să o termin în această toamnă, dar probabil va apărea la primăvară. Este vorba despre o carte dedicată mandatului meu de ambasador al României la UNESCO. Am fost 5 ani și jumătate în această funcție și consider că e de datoria mea să povestesc prin ce am trecut, diferite întâmplări din această perioadă, problemele cu care m-am ciocnit. Volumul e aproape gata. Invitația de a participa în proiectul de la FILIT, mi-a dat ocazia de a evada în ficțiune.