Citește un fragment în avanpremieră din Ultima împărtăşanie, de Ozzy Osbourne și Chris Ayres, carte în pregătire la editura Polirom. Traducere din limba engleză de Mircea Pricăjan.

„Lumea-mi spune, dacă ai putea s-o iei de la capăt, ştiind ce ştii acum, ai schimba ceva? Iar eu zic, să-mi bag p***, nu. Dacă nu mă umpleam de droguri şi alcool, nu mai eram Ozzy. Dacă făceam lucruri normale şi cuminţi, nu mai eram Ozzy.“ (Ozzy Osbourne)

„Un text obsedant, revelator.“ (Rolling Stone)

„Osbourne iese bine în Ultima împărtăşanie: lucid, echilibrat şi extraordinar de amuzant, şi asta nu numai după standardele unui star rock.“ (The Guardian)

„Un ultim bis cum nu se putea mai potrivit pentru o viaţă trăită la extrem.“ (Salon)

FRAGMENT

1 - Demonul se trezește

Cu puțin înainte să fac șaptezeci de ani, m‑a lovit un gînd din senin.

Mă întreb cînd începi să te simți bătrîn?

Adică, uite‑mă pe mine, cu șase ani mai bătrîn decît era tata cînd a plecat de pe lumea asta și, în ce mă privea, încă eram tînăr.

Bine, mîinile și picioarele îmi tremurau puțin din cauza Parkinsonului. Surzeam. Cu memoria pe termen scurt stăteam prost de prin 1992. Dar puteam să alerg pe scena de la Donington Park timp de două ore, trăgînd în public cu tunul cu spumă. Puteam să răcnesc „War Pigs“ și „Crazy Train“ fără să ratez nici o notă. Și, deși o parte din mine ducea dorul vremurilor nebune cînd mă trezeam în mijlocul unei autostrăzi cu douăşpe benzi sau cînd făceam surf pe acoperișul unei telecabine în Elveția, mă bucuram că puteam să mă relaxez în camera mea de hotel alături de prietenii mei patrupezi Wesley, Pickles, Elvis și Rocky (Dumnezeu să‑l odihnească) după concert.

Din multe puncte de vedere, nu fusesem niciodată într‑o formă fizică atît de bună. Îmi surprindeam pentru o clipă imaginea în oglindă și‑mi ziceam, drăcia dracului, arăt mai bine acum decît în videoclipul de la „Bark at the Moon“… și aia a fost acum patruzeci de ani! Nu că ar fi greu să arăți mai bine decît un gagiu care rădea patru sticle de coniac pe zi.

Ideea e că bătrînețea se dovedise a fi cu totul altfel decît mă așteptasem.

În Aston, cînd eram eu mic, aveai noroc dacă prindeai vîrsta de pensionare. Cel mai des, cădeai lat pe podeaua fabricii. Cînd tata s‑a dus la șaizeci și ceva de ani, nici unul dintre noi, copiii Osbourne, n‑am fost surprinși. Pentru noi, el era bătrîn rău. În zilele alea, aproape nimeni nu ajungea la șaptezeci de ani. Puținii care reușeau erau așa distruși, că‑l făceau pe Gandalf din Stăpînul inelelor să semene cu Timothée Chalamet. Se desprindeau bucăți din ei în timp ce‑și tîrșîiau picioarele prin pub.

Dar asta nu era nici pe departe valabil în cazul meu.

La șaizeci și nouă de ani, încă mergeam în turnee mondiale. Încă turnam emisiuni TV. Încă mă fuduleam cu case uriașe în LA și Buckinghamshire. Și, în fiecare seară, plonjam

în pat exact cum am făcut de cînd eram doar un țînc care locuia pe Lodge Road, la numărul 14.

Uiiiiiii…

BUF.

— OZZY!!! striga soția mea Sharon. De ce nu poți să te urci în pat ca un om normal?

— Nu ți‑ar plăcea de mine dacă aș fi normal.

— O să rupi patul ăla nenorocit, tîmpitule!

He he he.

O, da… alea au fost vremurile bune.

Cînd moartea încă părea ceva ce li se întîmplă doar altora.

Acum, evident că nu‑s eu cel mai potrivit om pe care să‑l întrebi de date sau alte chestii. Am goluri de memorie atît de mari, că au înghițit mare parte din anii ’80 și aproape toți anii ’90. Dar şirul de evenimente din cartea asta a început la sfîrșitul lui 2018 – cam prin octombrie, cred – pe la jumătatea a ceea ce trebuia să fie turneul meu de rămas‑bun.

Se numea No More Tours II, probabil că trebuie să menționez asta. Turneul inițial No More Tours avusese loc în anii ’90, înainte să mă prind că nu poți petrece mult timp în grădina din spatele casei încălțat în cizme de cauciuc fără să‑ți pierzi mințile. Dar, de data asta, cum se apropia ziua mea de șaptezeci de ani, mă gîndeam serios s‑o las mai moale. Sharon chiar zicea ca, la întoarcere, să accept un contract din ăla de rezidență artistică în Las Vegas, cum mai fac starurile trecute de prima tinerețe din Los Angeles. Nu că mie mi‑ar fi surîs ideea de a deveni următorul Barry Manilow.

Privind acum înapoi, desigur, ar fi trebuit să știu că programul era prea ambițios. Să ai șaizeci de concerte pe patru continente nu‑i de glumă pentru nici un cîntăreț, indiferent de vîrstă. Însă eu îmi făceam socoteala că era ultimul meu rămas‑bun către fanii din locuri unde știam că nu voi mai cînta niciodată.

Sincer să fiu, înainte să înceapă turneul îmi făceam griji că nu va veni nimeni la concerte. Trecuseră cîțiva ani de cînd nu mai cutreierasem lumea. Din cîte știam, nu puteam umple nici o debara, darămite șaizeci de stadioane mari. Dar, pînă la urmă, No More Tours II s‑a dovedit a fi un succes răsunător. Din Ciudad de México la Moscova, din Toronto la São Paulo, toate concertele s‑au ținut cu casa închisă. Și tot ce‑a ținut de ele, de la designul scenei la energia publicului, a fost absolut fenomenal.

În fiecare seară, înainte să apar în fața publicului, pe un ecran imens de deasupra scenei erau proiectate imagini din viața mea. O fotografie alb‑negru cu mine mic, pe cînd încă purtam pantaloni scurți și mă speriam de propria‑mi umbră. O poză color cu mine în Black Sabbath, purtînd o cămașă de piele întoarsă cu franjuri și un lanț la gît pe care atîrna o linguriță pentru prizat cocaină. Pe scenă cu magnificul Randy Rhodes – Domnul să te binecuvînteze,

Randy, oriunde ai fi –, în timp ce promovam Blizzard of Ozz. Toate combinate cu efecte de flăcări și bucăți din videoclipul de la „No More Tears“, montate pe fundalul unui cor care intona „Carmina Burana“ a lui Carl Orff….
DU, DU, DU‑DU!!

DU, DU, DU‑DU!!

DU‑DU‑DUD DUUUUU DUUUU, DU DU!!!

Apoi ieșeam alergînd din culise într‑o mantie lungă violet, în timp ce Zakk Wylde intra în forță cu rifful de deschidere de la „Bark at the Moon“, cu părul peste față, cu picioarele depărtate, semănînd cu un viking chitit să dea foc unui sat. Credeți‑mă, nici un drog de pe fața pămîntului nu te ia așa tare. Eu ar trebui să știu, le‑am încercat pe toate.

***

Ozzy Osbourne (pe numele adevărat John Michael Osbourne) s-a născut în 1948 în Aston, Marea Britanie. În anii ’70 s-a remarcat ca vocalist al formaţiei Black Sabbath, devenită una dintre cele mai cunoscute trupe de heavy metal din toate timpurile. După despărţirea de Black Sabbath, în 1979, Osbourne şi-a construit o carieră solo de succes. În 1994 a obţinut Premiul Grammy pentru piesa „I Don’t Want to Change the World“ de pe albumul Live & Loud. A vândut, împreună cu Black Sabbath şi ca solist, peste o sută de milioane de discuri. La începutul anilor 2000, a devenit vedetă de televiziune, apărînd în reality-show-ul The Osbournes. Ozzy a murit în 2025, la vârsta de 76 ani.

Chris Ayres, cu care Ozzy Osbourne a colaborat la scrierea acestei cărţi, dar şi la scrierea bestsellerului Eu sînt Ozzy (2010; Polirom, 2021), este scenarist, redactor colaborator la ediţia britanică a revistei GQ şi autor de bestselleruri.