Editura Humanitas Fiction ne oferă un #fragment din romanul Viscolul copiilor, de Melanie Benjam, recent apărut în colecția Raftul Denisei, traducere din engleză de Irina Bojin.

Melanie Benjamin, autoarea bestsellerurilor internaționale Lebedele de pe Fifth Avenue, Soția aviatorului, Femei de Oscar și Doamna de la Ritz, publică în 2021 un roman impresionant despre curaj în prerii, inspirat de un fapt real. Viscolul copiilor s-a aflat printre cele mai bune zece cărți ale lunii ianuarie 2021 în The Washington Post și a fost lăudat de Oprah Magazine.

12 ianuarie 1888. Vremea neobișnuit de caldă îi păcălește pe imigranții stabiliți în Marile Câmpii din centrul Statelor Unite, intrați astfel fără voie în istorie ca eroi ai unei tragedii americane. O zi ce părea să anunțe primăvara se transformă într-un coșmar. Două surori, învățătoare, niște copile ele însele, sunt nevoite să ia hotărâri de care depinde viața elevilor pe care îi au în grijă. Deciziile lor sunt opuse, schimbând dramatic soarta celor din jur. Pornind de la evenimente reale petrecute în Nebraska și Teritoriul Dakota, Melanie Benjamin creează un roman de neuitat, o galerie de figuri remarcabile pe care le plasează într-un context istoric surprinzător. Viscolul copiilor este o carte despre slăbiciunea și totodată despre forța omului în fața naturii, cu atât mai tulburătoare în această vreme a devastatoarelor schimbări climatice și a fenomenelor meteo extreme.

Raina și Gerda Olsen sunt surori, amândouă învățătoare, amândouă îndrăgostite. Școlile în care predau sunt mici, sărăcăcioase, lipsite de mijloace, iar elevii lor vin din familii greu încercate, cel mai adesea de imigranți, obișnuite cu vicisitudinile și dezamăgirile. Surorile au visuri și iluzii, dar despărțirea de părinți a fost grea, iar uneori simt că se rătăcesc fără busola morală a acestora. În ziua de 12 ianuarie 1888 un viscol cumplit lovește Nebraska și Teritoriul Dakota, iar atât Raina, cât și Gerda trebuie să ia cea mai bună decizie, care să țină cont nu numai de trăirile lor, cât mai ales de siguranța copiilor. Unii își pun în ele toată încrederea, toată speranța, alții, victime deja ale traiului greu și fricii, își riscă viața în mod neașteptat. Un viscol de doar câteva ore o va transforma pe una din surorile Olsen într-o adevărată eroină.

-Fragment-

Fiecare pas era o victorie. Să fi alergat aievea cândva, liberă, pe preria nesfârșită? Îi era peste poate să-și aducă aminte acum, când până și cel mai mic pas îi cerea toată atenția, părând să-i istovească inima și plămânii în așa mă­sură, încât era nevoie să se oprească și să se odihnească înainte să-l facă pe următorul.

Fredrik, agățat de ea, nu mai plângea. Doar repeta: „Mi-e frică“, dar din ce în ce mai rar. Uneori își chema, scâncind, mama.

— Și mie mi-e frică, recunoscu Anette într-un moment când creierul păru că i se trezește, însă avu doar o sclipire, după care fu întunecat de un nor ce se îndesea neîncetat; o singură dată se simţi în stare să-și adune gândurile, care zăceau în mintea ei ca o grămadă de tulpini de porumb, doar cât să poată spune: Trebuie să găsim râpa, podul, și am ajuns acasă.

Fredrik dădu din cap fără să se oprească din plâns.

Și mai făcură un pas.

La un moment dat, își dădu seama că îngână un cântec demult uitat, pe care i-l cânta mama când era bebeluș și trăia în bordei. Era un cântec fără cuvinte, doar o melodie, urca și cobora, urca și cobora, și nu era deloc armonioasă. Erau pur și simplu sunete scoase de o persoană fără prea multă minte, ca să-și găsească alinarea. Și poate că tatăl ei vitreg avusese dreptate de la bun început: poate că Anette era nătângă. Uneori credea că, de fapt, nu e – se simțea mereu obosită și singură, prinsă într-un trup așa de rezistent, că îi păcălea pe mulți. Era făcută pentru corvezi și atât; și, de cele mai multe ori, era prea mâhnită ca să se mai sinchisească de ce crede lumea. De mâhnire, nu-i mai păsa aproape de nimic.

Poate că îl ducea pe Fredrik tot mai departe de casă, că era nesăbuit să aibă încredere în ea, însă băiatul își pierduse orice nădejde. Își dădea seama după mâna lui – moale și inertă în mâna ei. Se mișca doar fiindcă se ținea de ea. Iar ea era prea proastă ca să renunțe.

De fapt, poate îi prindea bine că e neroadă. Fu cât pe ce să izbucnească în râs.

Chiar atunci căzu, tot mai jos și mai jos. Fredrik se rostogoli peste ea, strivind-o și lăsând-o fără suflare. Se prăvăleau într-un ocean de zăpadă; Anette aluneca pe spate, cu ochii la norii de zăpadă care se vărsau peste ea. Dintr-odată se opriră: ajunseseră la fund.

Se aflau pe fundul râpei, își dădu seama, deși era prea amețită și înțepenită de spaimă ca să țipe. Până la urmă, găsiseră râpa. Nu se înșelase, mersese în direcția bună, însă victoria avea un gust amar.

Lângă ea, Fredrik se ridică într-un cot și începu să geamă. Privi în sus – era cu neputință să știi care e cerul și care pământul; totul avea aceeași culoare și substanță –, spre ce­nușiul înghețat, amestecat cu fuioare de alb. O trase și o așeză în fund, și își scuturară zăpada de pe umeri, de pe față, de pe cap. Apoi se ridică și se uită în jur, căutând ceva de care să se agațe ca să urce malul abrupt, însă totul era acoperit de gheață și zăpadă. Nici un fir de iarbă, nici un băț, nici o rădăcină de copac nu se vedeau. Nu puteau fi la fundul râpei, unde șerpuia un pârâiaș; era plin de zăpada din viscolele dinainte. Dar oricum erau jos, prea jos ca să poată fi văzuți de cineva care ar fi privit pe fereastră sau ar fi mers prin prerie.

Anette se ridică în picioare lângă Fredrik. Încercă să se târască sus pe mal, dar mâinile îi erau prea amorțite, nu mai avea putere; aluneca mereu înapoi, dar nu se lăsa. Și Fredrik făcea la fel. Se puseseră în patru labe, ca doi copilași incapabili să se țină pe picioare; de fiecare dată când înaintau o palmă sau două, alunecau înapoi. Erau amândoi sleiți de puteri. Lui Anette i se părea că e o păpușă de cârpă; nu-și mai simțea picioarele, dar își dădu seama că e afundată până la coapse într-o mocirlă de zăpadă înghețată. În prerie, zăpada era întărită, și ei nu stătuseră pe loc destul de mult cât să se adune în jurul lor, dar aici, jos, deși feriți de vânt și de bo­bițele înțepătoare de gheață, zăpada era mai înșelă­toare. Anette scoase un țipăt, strigă după ajutor, Fredrik la fel, însă glasurile lor erau slabe, hârâite. Gândul că s-ar putea afla la doar cincizeci de metri de un adăpost, de casa sau graj­dul familiei Pedersen o chinuia pe Anette; în cele din urmă, ajunsă la capătul puterilor, deschizând gura larg, dar dârdâind prea rău ca să poată trage aer în piept, se prăbuși pe spate în zăpadă. Picioarele refuzau s-o mai țină.

Fredrik căzu și el.

Se lipi de ea și o cuprinse cu brațul, trăgând-o mai aproape. Și, în ciuda gerului și a întunericului – parcă se lăsase amurgul în mijlocul zilei, atât de groși erau norii între pământ și soare –, în clipa aceea, Anette se simţi fericită.

Nu mai era singură.

Deasupra lor, furtuna se dezlănțuise; auzeau urletul vântului, dar înăbușit. Aici, jos, în caverna de zăpadă, frigul nu mai era așa chinuitor; o cuprindea încet, aproape cu blândețe. Fredrik murmură ceva și o strânse mai tare lângă el. Anette nu găsi puterea să-l întrebe ce zisese, dar nici că-i mai păsa. Nu mai avea însemnătate. Nu mai avea însemnătate decât faptul că era cu ea.

Anette se lăsă în brațele lui și închise ochii. Apoi adormi.

Născută pe 24 noiembrie 1962 la Indianapolis, Melanie Benjamin a studiat la Indiana University, Indianapolis. În 1988 s-a căsătorit cu Dennis Hauser, au împreună doi copii și locuiesc la Chicago. Cu numele Melanie Hauser a publicat povestiri în In Posse Review și The Adirondack Review, una câștigând în 2001 un concurs de proză scurtă al Radioului Public din Chicago, și două romane. Cu pseudonimul Melanie Benjamin a semnat mai multe romane istorice. Al treilea roman al său, Alice I Have Been, apărut în 2010, a fost bestseller național. În 2011, a publicat romanul The Autobiography of Mrs. Tom Thumb, iar în 2013, Soția aviatorului (The Aviator’s Wife; Humanitas Fiction, 2019), bestseller internațional aflat în curs de ecranizare. Lebedele de pe Fifth Avenue (The Swans of Fifth Avenue; Humanitas Fiction, 2018) a apărut în 2016, fiind, asemenea romanului anterior, bestseller New York Times și USA Today. Romanul publicat în 2018, Femei de Oscar (The Girls in the Picture; Humanitas Fiction, 2020), aduce în prim-plan prietenia dintre două femei celebre, care au marcat istoria filmului hollywoodian. În anul 2019 lui Melanie Benjamin îi apare romanul bazat pe întâmplări adevărate Doamna de la Ritz (The Mistress of the Ritz; Humanitas Fiction, 2020), care dezvăluie o fascinantă poveste de dragoste și eroism din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Tot de la evenimente istorice pornește și romanul din 2021 Viscolul copiilor (The Children’s Blizzard; Humanitas Fiction, 2022), inclus de The Washington Post pe lista celor mai bune zece cărți ale lunii ianuarie 2021.