Premiul Nobel pentru literatură
Cred că cea mai înaltă distincție pe care o poate primi un scriitor este Premiul Nobel pentru literatură. Mie îmi pare a fi acel lucru la care visezi din primul moment în care iei decizia să devii scriitor. Și apoi, dacă-l câștigi, știm ce urmează: cresc vânzările, te cunoaște un întreg mapamond, plus șansa de a rămâne în posteritate.
Pornind de la toate motivele de mai sus, m-am hotărât să fac o mică istorie a Premiului Nobel pentru literatură și momentele în care el și autorii români s-au intersectat.
Premiul Nobel pentru literatură a fost acordat pentru prima dată în 1901 și de atunci este decernat anual unui autor din orce țară (chiar dacă gurile rele spun că are o predilecție pentru Europa și se încăpățânează să ocolească America) pentru întreaga sa operă, deși adesea la decernare este citată o lucrare a acestuia. Conform cuvintelor lui Alfred Nobel, cel care este premiat trebuie să fi creat "cea mai remarcabilă lucrare într-o tendință idealistică".
[Citeste tot Articolul]
Exercițiu de imaginație pe Strada Ficțiunii
La sfarsitul lunii martie editura ALLFA a lansat o nouă colecție denumită Strada Ficțiunii. Colecția cuprinde trei secțiuni: Clasic, Contemporan și Bestseller, oferind astfel lecturi variate, pentru toate gusturile.
Poți savura cărțile clasice, a căror valoare a fost recunoscută în timp, poți să alegi să fii la curent cu ultimele apariții literare care contează din întreaga lume, prin volumele contemporane ale colecției, sau poți să devorezi bestselleruri de renume internațional.
"În labirinturile literaturii, fiecare cititor caută o stradă anume, sigură, bătătorită de alţi cititori, sau din contra, nouă, plină de aventuri şi de poveşti din ziua de astăzi. Strada Ficţiunii promite fiecărui iubitor de carte că aici va găsi ceea ce caută, de la romane clasice, la cele contemporane şi bestselleruri.", spune colega noastra Raisa Stoleriu.
[Citeste tot Articolul]
Realismul magic-la graniţele dintre Lumi
“Era tot ce mai rămăsese dintr-un trecut a cărui nimicire nu ajungea să se consume, deoarece continua să se nimicească indefinit, consumându-se pe dinăuntru, sfârşindu-se în fiecare clipă, dar neajungând niciodată să se sfârşească pe deplin.”
(Gabriel Garcia Marquez – Un veac de singurătate)
Realitatea este un joc diferit pentru fiecare dintre noi; unii o percep ca o lume dezgolită de lirism şi credinţe, alţii nu o pot concepe fără sacralitate. Se întâmplă uneori să luăm o carte şi să ne dorim să găsim în paginile ei, întemniţate, răspunsurile întrebărilor noastre. Ce e real la urma urmei? O bătaie de inimă, o amintire, o zi banală, un anotimp? Gabriel Garcia Marquez ne-a arătat profunzimea şi imposibilitatea iubirii într-un mod unic în Un veac de singurătate, Salman Rushdie a portretizat povestea a două culturi diferite, îmbinând cultura cu imaginaţia tipică geniului său, iar Mihail Bulgakov ne-a prezentat un artist prins în propria creaţie, un diavol umanizat, o societate rusească captivă în magie. Ce au în comun aceşti trei scriitori? Un realism magic, care prezintă elemente specifice vieţii, dar conturându-le o nouă formă, prin pendularea dintre real şi fantastic.
[Citeste tot Articolul]
Literatură cu umor
Fără să vă înscenăm vreo păcăleală, astăzi ne amintim de cărțile care ne-au făcut să rîdem. Iată propunerile noastre:
Semne bune, Terry Pratchet și Neil Gaiman.”Angels walk among us” spune o piesa semnată de trupa britanică Anathema. Pratchet și Gaiman nu doar confirmă asta ci și ne dezvăluie unde anume îi puteți găsi. Sau, cel puțin, pe unul dintre ei: în cartierul londonez Soho, ca proprietar al unui anticariat de carte rară. Și cum binele nu există fără rău, diavolul mișună și el prin Londra, conducând un automobil clasic (pe care îl mai tunează ocazional cu puterile sale) și ascultând Queen Greatest Hits.
Între cei doi s-a legat o prietenie interesantă, iar printre îndeplinirea sarcinilor dumnezeiești și diavolești, ei se mai văd la o băută prin puburi. Situația se complică când Raiul și Iadul se pregătesc pentru confruntarea finală – Apocalipsa, dar cei doi nu prea au chef de asta și oricum, Antichristul e doar (?!) un puști simpatic. Semne bune nu e o carte genială, însă are momente excelente și v-o recomand călduros.
Jocuri cu cărţi şi alte vrăjitorii
Sunt client vechi al boardgame-urilor şi deci n-aş avea cum să număr toate serile pe care le-am petrecut în faţa cartoanelor şi totemurilor colorate. Câteva din serile astea s-au întâmplat în compania echipei bookblog, când am bifat cu succes Risk şi Coloniştii din Catan - nu foarte cultural aţi spune, dar totuşi foarte distractiv (mai ales atunci când am câştigat eu).
Care erau însă şansele să găsim un boardgame cu sau despre cărţi, parcă special creat pentru bookblog.ro? Nu mă pricep să calculez asta dar sigur erau destul de mici. Aşa că atunci când mi-au căzut ochii pe Sator Arepo Tenet Opera Rotas de la tarabadejocuri.ro am zis că echipa bookblog trebuie să facă neapărat un boardgame evening cu un joc despre cărţi.
[Citeste tot Articolul]
Cărțile de atunci, generația de acum
Formula fericirii, de Stephen Klein. Lumea Sofiei, de Jostein Gaarder. Egipteanul, de Mikka Waltari. Omul generos de Norretrenders. Cărţi dăruite în proiectul Eu ştiu mai bine, care s-au terminat mult – mult mai repede decât Amurg sau Vampirii Sudului.
M-am bucurat să văd că nu numai ni s-a infirmat puţin ipoteza „tinerii de azi nu citesc”, dar îşi recomandă cărţi unii altora, îşi promit să şi le împrumute reciproc dacă nu au suficiente, au cărţi de care au auzit de mult şi vor să le citească... iar Coliba unchiului Tom a rămas într-un teanc singuratic pentru că majoritatea o citiseră deja, „la vremea ei”. :)
[Citeste tot Articolul]
Seri de liceu
Toţi cei care ne regăsim pe bookblog.ro suntem diferiţi, însă, indiferent de multele criterii de a eticheta o persoană, vom găsi mereu ceva în comun: ne place să citim. Ne plac cărţile, din nenumărate motive, printre care eu aş menţiona faptul că ne menţin tineri: la minte, spirit şi visuri.
Undeva între conştientizarea beneficiilor cărţilor şi nostalgia generaţiei de liceu, s-a născut proiectul Eu ştiu mai bine, al asociaţiei Invictus. A licărit o idee, a fost pusă în practică pentru că o echipă care poate fi numărată pe degetele de la o mână a crezut în ea şi s-a realizat practic cu ajutorul Fundaţiei Dinu Patriciu şi a interesului lor acordat pentru proiecte educaţionale.
Aşa am început să mergem de două ori pe săptămână la liceul Coşbuc, pentru nişte întâlniri care mie mi-ar fi făcut viaţa de liceu mult mai interesantă şi mai plină de revelaţii. Evident, aşa gândesc eu „in my early 20s”, dar ce gândesc liceenii acum? [Citeste tot Articolul]



