Nouă povești muzicale

Transcrierea conferințelor din seria

„Vorbe despre muzică și muzicieni”

organizate de Fundația Calea Victoriei

și dirijorul Tiberiu Soare

—

Tiberiu Soare

O să încep cu această imagine a lui Mozart-copil, dar sper să nu ne limităm la ea. Acesta a dat dovadă de niște calități deosebite, a fost un copil-minune, de o precocitate extraordinară. Avea o dexteritate fantastică pe claviatură și știa să cânte foarte bine la vioară și la violă3. Căpătase o lejeritate în scris, pentru că de la vârsta de 6 – 7 ani începe să scrie menuete, divertismente, serenade ș.a.m.d. Se profila, așadar, un muzician complex și complet. Ce uimea pe toată lumea era capacitatea lui extraordinară de a citi partiturile la prima vedere: i se puneau în față partituri, uneori de o complexitate căutată. Oamenii care refuzau să creadă în așa-numitul „miracol Mozart” îl testau cu partituri scrise cu puțină vreme înainte, pentru a fi siguri că nu le-a ascultat niciodată, iar Mozart nu doar că le citea perfect, dar era și capabil după aceea să facă transpoziții. Multă lume s-a întrebat care este explicația acestui miracol. Eu cred că în mintea lui Mozart se întâmpla același lucru ca în mintea maeștrilor de șah.

Dacă unui maestru de șah îi arătați o tablă cu o poziție de șah din timpul partidei, să spunem mutarea 17, atunci el vă poate reconstitui desfășurarea partidei de până atunci. Cu o condiție: ca cei doi jucători să nu fi jucat haotic, ci respectând regulile. Dacă, în schimb, i-am da maestrului de șah o tablă cu piese puse la întâmplare pe ea, atunci el nu va înțelege nimic. Cam așa ceva se întâmpla și cu Mozart. Dacă avea în față o compoziție cu sens și structură, atunci el înțelegea de fapt acea structură; nu avea nevoie să memoreze notele. În momentul în care înțelegi un lucru, memorarea vine de la sine fără nicio problemă. Pentru că trebuie să urmezi structura respectivă și asta e tot, restul fiind detalii.

Pentru micul Wolfie, a fi iubit era totul, dar nu dintr-un narcisism de copil răsfățat. În 1762, de exemplu, când avea 6 ani, Mozart merge la Viena şi susține un recital împreună cu sora sa, acompaniați fiind de tatăl lor, în fața împărătesei Maria Tereza. De față era şi fiul acesteia, Iosif al II–lea, cel care mai târziu avea să-i fie lui Mozart patron și va asista la aproape toate reprezentațiile operelor sale de la Viena. După micul recital, când toată lumea era încântată, iar Maria Tereza era însoțită de toate doamnele curții, nici una, nici două, micul Mozart îi sare în poală repede, o întreabă dacă are bomboane şi apoi o întreabă direct: „Liebst du mich?” („Mă iubeşti?”). Obiceiul acesta al micului Mozart se pare că a rămas şi atunci când a vizitat Parisul, cu toate că era un pic mai mărişor, punând oamenilor aceeaşi întrebare: „Est-que vous m’aimez?” („Mă iubiți?”).

Nu ştiu de ce, dar de când am aflat lucrul acesta, am senzația că, prin muzica lui, Mozart spune ceva, dar ne şi întreabă: „Mă iubiți? Simt ceva venind de la voi sau îmi arunc pur şi simplu muzica în neant?”. Pe la 13 ani, una dintre cunoștințele familiei scria că l-a văzut pe Wolfgang și nu mai e acel „miracol”, referindu-se la Mozart copilul-miracol, la vârsta de 6-7 ani, dar, în orice caz, este foarte talentat la muzică și foarte manierat. Acesta e un lucru demn de reținut despre Mozart, cu toate că latura ludică nu i-a lipsit toată viața, până în ultimele zile. Câteodată, când mă gândesc la relațiile cu prietenii săi din Praga, de exemplu, cu familia Němeček sau cu sora lui, Nannerl, îmi vin în minte unele scrisori de-a dreptul licențioase. Când era în turnee, îi trimitea probleme de matematică surorii lui mai mari și lângă ele adăuga o glumă porcoasă auzită pe la curțile din München sau Praga. Acest amestec de profunzime, melancolie și glumă îl definește pe Mozart, un om paradoxal, pe care nu prea știi de unde să îl iei. Mozart face aceste turnee prin Europa, se duce de două ori în Franța, de două ori în Italia, ajunge în Anglia și în Țările de Jos. La Londra e demn de reținut un episod: se întâlnește cu Johann Christian Bach, mezinul familiei Bach. Johann Christian Bach era un fel de revelație a vieții muzicale londoneze. Tot acolo se afla, cu un contract pe un an cu o operă italiană, un celebru tenor castrato, Giovanni Manzuoli, un star al operei. Amândoi i-au oferit prietenia și protecția lor micului Mozart.

Familia Mozart mergea în vizite dese și la Manzuoli și la Johann Christian Bach. De altminteri, micul Wolfgang ia și niște lecții de compoziție de la acesta din urmă și intră în contact cu acel stil pe care, mai târziu, specialiștii în muzicologie l-au denumit Rococco sau Barocul târziu. Probabil acesta a fost unul dintre cele mai mari avantaje ale lui Mozart, deoarece, cu acel temperament și geniu pe care le avea, era foarte ușor să se piardă. În momentul în care vrei să spui foarte multe lucruri ajungi să nu mai spui nimic sau să se disperseze mesajul. Marele noroc al lui Mozart a fost că a trăit într-o perioadă în care forma de expresie muzicală se cristalizase destul de bine. Vorbim despre aceste forme ale Barocului târziu, care aveau să ducă ulterior la clasicism. Și dacă vorbim de intrarea în clasicism, e bine să pomenim numele compozitorului Giovanni Battista Martini, un fel de patriarh al științei muzicale. Familia Mozart îl întâlnește la Bologna, în timpul primei vizite în Italia, la primul turneu. Acolo, padre Martini are dese discuții cu cei doi Mozart, tatăl și fiul. Se pare că au discutat mult despre evoluția genului „simfonie”.

***

Dacă te bucură universul fermecător al muzicii clasice și îți dorești ca simfoniile celebre să fie accesibile unui public cât mai larg, te așteptăm pe platforma de crowdfounding wearehere.ro pentru a sprijinii apariția cărții Nouă povești muzicale până miercuri 27 aprilie!