Jocul RIPPER, un nou roman de Isabel Allende, va fi lansat miercuri, 13 mai, ora 19.00 la Librăria Humanitas de la Cişmigiu (Bld. Regina Elisabeta nr.38). La eveniment vor participa Ioana Bâldea Constantinescu, scriitoare si jurnalist cultural, Elisabeta Lăsconi, critic literar, şi Iuliana Alexa, redactor-şef al ediţiei în limba română a revistei Psychologies. Întâlnirea va fi moderată de Andreea Răsuceanu, critic literar şi senior editor Humanitas Fiction. Actriţa Letiţia Vlădescu va citi un fragment din roman.

Jocul RIPPER

Isabel Allende

(roman)

Traducere din spaniolă şi note de Cornelia Rădulescu

Seria de autor Isabel Allende, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

- Fragment -

Jucătorii de Ripper, inclusiv Kabel, care era doar un umil mercenar la ordinele stăpânei şi fără drept de voce proprie în joc, stabiliseră să se întâlnească pe Skype şi la ora fixată se aflau în faţa ecranelor, iar maestra jocului avea zarurile şi cărţile de joc reglementare. Era opt seara pentru Amanda şi Kabel la San Francisco şi pentru Sherlock Holmes la Reno, unsprezece seara pentru sir Edmond Paddington la New Jersey şi pentru Abatha la Montreal, cinci după-amiaza a zilei următoare pentru Esmeralda, care locuia în viitor, adică în Noua Zeelandă. Dacă iniţial comunicau printr-un chat privat pe net, odată ocupaţi – la propunerea Amandei – să ancheteze crimele, s-a schimbat şi modalitatea: acum ţineau videoconferinţe. Se obişnuiseră într-atâta cu personajele create de fiecare dintre ei, că văzându-şi mutrele trebuiau să facă o pauză ca să le treacă mirarea. Căci era cam greu să o recunoşti pe tumultuoasa ţigancă Esmeralda în băiatul în scaun cu rotile, pe celebrul detectiv al lui Conan Doyle în puştiul negru cu şapcă de jucător de baseball şi pe colonelul fostelor colonii engleze în adolescentul sfrijit, cu acnee şi agorafobie. Doar fata anorexică din Montreal semăna cu Abatha: o făptură numai piele şi os, mai mult spiritdecât materie. Pe rând, au salutat-o pe maestra jocului şi au dat glas îndoielilor din şedinţa precedentă, când nu prea avansaseră în cazul Ed Staton.

—  Hai să vedem ce noutăţi avem în ce priveşte „crima bâtei de baseball la locul nepotrivit“ înainte de a trece la cazul Constante, a propus Amanda. Tata zice că Ed Staton nici nu s-a apărat, cadavrul nu avea urme de luptă sau hematoame.

— Asta poate însemna că îl cunoştea pe asasin, a dedus Sherlock  Holmes.

—  Dar nu explică dacă Staton stătea în genunchi sau aşezat atunci când a primit glonţul în cap.

— Şi de unde ştim asta? a întrebat Esmeralda.

—  Din unghiul de pătrundere a glonţului. S-a tras de foarte aproape, de la vreo patruzeci de centimetri; glonţul a rămas în craniu, nu a existat orificiu de ieşire. Arma era un pistol mic, semiautomat.

—  O armă comună, compactă, uşor de ascuns în buzunar sau într-o geantă; nu e o armă serioasă, un criminal experimentat foloseşte de regulă arme letale, a intervenit colonelul Paddington.

—  Aşa o fi, dar uite că pe Staton l-a omorât cu asta. După care l-a pus pe calul de gimnastică şi… ştim ce-a făcut cu bâta aia de baseball.

— Nu cred c-a fost tocmai uşor să-i dea pantalonii jos şi să-l urce pe aparatul de gimnastică, Staton era înalt şi greu. Şi de ce a făcut asta? a vrut să ştie Esmeralda.

— Un mesaj, o cheie, un avertisment, a şoptit Abatha.

—  Bâta de baseball e o armă obişnuită, statisticile ne arată că e frecvent folosită în violenţa domestică, a subliniat colonelul Paddington cu pretenţiosul său accent britanic.

— Şi de ce a venit cu bâta în loc să folosească una de la şcoală? a insistat Esmeralda.

—  Nu ştia că şcoala avea aşa ceva şi a venit cu ea de acasă, a sugerat Abatha.

—  Ceea ce ar stabili o legătură între asasin şi Arkansas, sau e vorba de o bâtă specială, a tras concluzia Sherlock.

— Îmi permiteţi să spun şi eu ceva? s- a auzit glasul lui Kabel.

— Dă-i drumul, a acceptat maestra de joc.

—  Era o bâtă obişnuită din aluminiu, lungă de optzeci de centimetri, din cele cu care joacă elevii între paisprezece şi şaisprezece ani. Uşoară, solidă, rezistentă.

—  Misterul bâtei de baseball, a murmurat Abatha. Intuiţia mea e că asasinul a ales-o din motive sentimentale.

— Ha! Deci omul nostru e un sentimental, a grăit ironic sir Edmond Paddington.

— Nimeni nu practică sodomia din raţiuni sentimentale, a stabilit Sherlock Holmes, singurul dintre ei care evita eufemismele.

— Ce ştii tu despre treaba asta? s-a mirat Esmeralda.

— Depinde de sentiment, a intervenit Abatha.

Ipotezele au mai continuat preţ de un sfert de oră, după care maestra a stabilit că era de ajuns şi era cazul să treacă la „dubla crimă a arzătorului“, petrecută în ziua de 10 noiembrie a anului trecut. Kabel a primit ordinul să prezinte faptele, a dat deci citire însemnărilor sale, agrementându-le cu o serie de detalii, ca orice scriitor aspirant care se respectă. Şi jocul a continuat pe baza acestui scenariu. Erau cu toţii de acord că Ripper evoluase către ceva mult mai interesant decât jocul original, că nu se mai lăsau îngrădiţi de zaruri şi cărţi de joc care să le dicteze mişcările. Apelau la logică, cu excepţia Abathei, care avea dreptul să folosească metode psihice. Aşa că trei jucători aveau să analizeze crimele, Abatha urma să apeleze la spirite, Kabel să facă cercetări, iar rolul Amandei era să coordoneze totul şi să stabilească acţiunea.