Robie de W. Somerset Maugham

 * Există în viaţă tot felul de întâlniri cu tot felul de cărţi. Citim în tren şi ne plimbăm printre cuvinte cu lejeritatea unor fluturi, de abia atingându-le, citim pe plajă, amestecând povestea cu mirosul mării, citim la birou, înarmaţi cu un creion, citim în fotoliu, cu frunţile încruntate şi uneori citim din străfundurile sufletului, pierzându-ne identitatea, de-a dreptul eliberaţi de noi înşine. Cărţile care ne absorb pe de-a-ntregul sunt acelea care merită un loc special în inima noastră, acestea sunt cărţile... care nu ne lasă rece.

De exemplu, Robie, Bildungsroman scris de W. Somerset Maugham, are puterea de a capta cititorul în totalitate. Este o călătorie întortocheată prin mintea lui Philip Carey, un tânăr visător, frământat de ambiţii, pasiuni şi întrebări. Începe viaţa cu un complex (un picior strâmb), o continuă cu ochii larg deschişi, privind arta pariziană şi visându-se un Monet îndrăzneţ, renunţă subit, copleşit de lipsa talentului autentic. Devine în schimb un medicinist rătăcitor prin Londra. Cunoaşte singurătatea în toate formele ei: singurătatea de pe străzile la ceas de seară, singurătatea din pasiunile neîmpărtăşite, singurătatea meditaţiilor filosofice, singurătatea dinaintea răscrucilor de drumuri. Este o lucrare vastă, cutremurătoare despre lentilele prin care privim lumea la 19,20,25,30 de ani, o tentativă reuşită de a observa sclipirile de frumuseţe din ochii încă nedeprinşi cu lumina adevărului.

Cristina Stancu

Tihna de Attila Bartis

 * Dacă reuşeşti să dai de ea, Tihna lui Attila Bartis ţi se va întipări în memorie prin cel puţin trei aspecte:
- acumularea detaliilor în fraze ample, atât de migălos construite, încât la finalul fiecăreia rămâi cu impresia că nu te-ai concentrat suficient, dar şi cu o curiozitate atât de vie în legătură cu următoarea, încât îţi spui că îţi vei găsi timp să reciteşti abia după ce ajungi pentru prima oară la finalul romanului;
- abordarea erei comuniste în Ungaria prin relatarea unui fiu despre claustrarea aparent voluntară a mamei;
- sarcasmul mai greu sesizabil al vocii narative, iritant pe alocuri, dar uşor de gustat prin distanţa fizică şi, cel mai probabil, culturală pe care o vei păstra faţă de aceasta.
Alexandra Găujan

* Unii citesc pentru a se relaxa. Alții citesc pentru a afla lucruri noi. Alții pentru a-și umple timpul. Dar există și unii care citesc pentru a experimenta emoții. De fapt probabil că această motivație există printre toți cititorii, măcar din când în când.

Gama de emoții este foarte largă. Personal mie mi-au fost stimulate atât emoții pozitive, cât și negative. Dar să le luăm pe rând:

Pozitive
Tandrețe, Optimism, Pasiune, Înțelegere. Printre cărțile care m-au determinat să fiu mai tandru sau care m-au făcut să tânjesc după tandrețe, să fiu înțelegător și tolerant față de cei care ies din tipar, precum și care mi-au stârnit pasiune se numără cele scrise de Guillaume Musso (Fata de hârtie), Khaled Housseini (Cetatea celor o mie de sori sau Vânătorii de Zmeie), Kaui Hart Hemmings (Descendenții) sau Elif Shafak (Onoare. Ceea ce m-a impresionat în aceste cărți nu se găsește în aceeași stare în altele. Este vorba despre o abordare aproape brutală a situațiilor care emoționează (trădare, spaimă, nesiguranță, dramă), dar care reușește, prin intercalarea părții profund umane, să ghideze spiritul cititorului către sentimente eliberatoare. Chiar dacă în cărțile sale Khaled Housseini descrie atrocități la care se dedau talibanii din Afganistan, atitudinea personajelor care devin victime ajută cititorul să înțeleagă că orice lucru rău care se întâmplă poate fi depășit prin pozitivism și optimism. Personajele lui nu se resemnează, ci trec peste ceea ce li se întâmplă, reușind să desprindă din întâmplările respective lucrurile bune. Elif Shafak reușește să transmită același optimism, însă altfel. Nu printr-o atitudine tolerantă a personajelor față de răul din trecut, ci printr-un fel de expunere logică a unui conglomerat de evenimente care devin motivații pentru fiecare gest, pentru fiecare decizie luată de personaje.

În Descendenții, Kaui Hart Hemmings reușește să transmită același fel de optimism, însă printr-o încredere în viitor, în faptul că timpul vindecă. Familia afectată profund de dispariția inevitabilă a mamei învață toleranța, respectul și optimismul, așa încât, în loc să ajungă o familie destrămată, sfârșitul cărții va aduce în față o familie nu doar mai unită, dar și una care este pregătită pentru încercările viitoare. Un loc aparte aici îl deține cartea Trilogia regenerării scrisă de Pat Barker. Un subiect mult mai puțin explorat decât ar fi meritat, traumele psihologice lăsate de Primul Război Mondial, precum și remediile empirice gândite de psihologii vremii. Deși aproape în întregime ceea ce se întâmplă în această carte ar trebui să revolte, să stârnească frustrare, Pat Barker reușește să amelioreze aceste sentimente prin exploatarea curiozității cititorului. Astfel, acesta este pus în imposibilitatea de a anticipa acțiunea romanului, iar sentimentul sădit este, în esență, unul pozitiv întrucât autorul îi induce cititorului speranța de vindecare a soldaților.

Negative
Frustrare. Furie. Dorință de răzbunare. Spaimă. Cărți precum Stâlpii pământului sau O lume fără sfârșit ale lui Ken Follet, Shalimar clovnul sau Versetele satanice ale lui Salman Rushdie, Frații Karamazov al lui Dostoievski, Biserica Neagră a lui Bakonsky sau Cântec de gheață și foc al lui George R. R. Martin sunt cărți care, în timp ce sunt citite, creează stări negative, chiar dacă per ansamblu ceea ce oferă mai mult decât satisface cititorul. Cărțile lui Ken Follet au, pe lângă ritmul alert, o tensiune care nu scade până la ultima pagină. Frustrarea și furia personajelor este cu ușurință transmisă cititorului, fără a-i oferi în final nimic altceva decât imaginea unei răzbunări mult așteptate, însă total nesatisfăcătoare.

Salman Rushdie analizează incredibil de realist cutumele islamice într-un Occident ignorant (și chiar și într-un Orient care simte vântul schimbării), provocând personajelor răni atât de adânci și de greu vindecabile, încât acestea i se transmit ușor și cititorului. După ce a citit un roman scris de acest autor, omul nu poate să mai fie ce a fost. Realitatea îl va subjuga. Dostoievski, la fel ca și Baconsky (l-aș include și pe Kafka aici), creează lumi apăsătoare, întunecate, ermetice. Personajele prinse în romanele acestor autori nu au scăpare, fiind prizonieri ai unui negativism pe care cititorul îl va experimenta direct la lecturarea unei cărți scrise de ei.

George R. R. Martin este ceva mai diferit. Atmosfera medievală din romanele care fac parte din ciclul Cântec de gheață și foc șochează într-o asemenea măsură prin lipsa totală a unei stabilități, prin inconsecvența focalizării asupra personajelor, încât lecturarea seriei va aduce permanent în sufletul cititorului o senzație de nesiguranță, de inutilitate. Evident, asta nu înseamnă că nu merită citită. Dimpotrivă. Imaginația autorului și felul în care reușește să contureze personajele și să le facă să evolueze sunt de o deosebită valoare, acestea nefiind singurele calități ale scriitorului.

Cartea mea preferată – da, am o carte preferată – este Sorgul Roșu al lui Mo Yan. Nu există pagină a acestei cărți care să nu mă emoționeze intens dar diferit de pagina anterioară. Iar autorul chinez reușește să mă treacă prin toată panoplia de senzații și emoții, atât pozitive cât și negative (după clasamentul destul de impropriu pe care l-am propus aici). Jocul culorilor aduce un plus cu care nici un alt autor pe care l-am citit eu nu se poate lăuda că îl are. Iar corespondențele bizare ale acestora (roșu intens înseamnă viață, verdele înseamnă putregaiul și răul, iar albastrul sau negrul reprezintă sângele) oferă o inedită experiență emoțională.

Ovidiu Leonte

Bântuiții de Chuck Palahniuk

* Nu cred că vreo scriere semnată Chuck Palahniuk poate lăsa pe cineva indiferent. La granița dintre visceral și râs nervos, imaginile pe care autorul deja celebrului Fight Club le creează, m-au provocat la fiecare pagină aproape și încă mă însoțesc. Puternice și brutale, astfel sunt și imaginile din Bântuiții, un roman despre adâncimile și nevrozele psihicului uman, prezentat prin poveștile unor scriitori în devenire, sechestrați în ceea ce ar fi trebuit să fie o tabără de scriere creativă.

Despre vicii și tabuuri sociale, altfel decât în psihoticul Supraviețuitor sau în delirantul Sufocare, Palahniuk conturează personaje-tipologii pe care le înzestrează cu abilități și manii dintre cele mai ciudate, însă cât se poate de plauzibile. Dacă vreți să vă testați imaginația cu absurdul și, uneori, scabrosul ființei umane, sau dacă vă doriți să citiți o scriere care să vă bântuie, Palahniuk vă oferă toate ingredientele necesare.

Alice Teodorescu

* Cărți care te emoționează
N-am să uit niciodată vara în care am făcut cunoștință cu Anne Rice și a sa Regină a Damnaților. Cartea ei a schimbat multe în mine și m-a ținut captivă în paginile sale multe nopți de vară. Cred că așa m-am îndrăgostit de vampiri și iremediabil de un oraș pe care nu l-am cunoscut dar pe care îl caut neîncetat în cărțile pe care le citesc – New Orleans. O a doua carte care a reușit să-și lipească definitiv paginile de degetele mele e Circul Nopții de Erin Morgernstern. Atât de mult iubesc cartea asta încât mă încumet să o numesc preferata mea peste toate celelalte pe care le-am citit, pe care vreau să le citesc și peste celelalte care există și de care nu știu nimic. Dacă în genere lumea circului exercită o anumită fascinație asupra cititorului, acest circ duce această fascinație până la obsesie, până în punctul în care ajungi să devorezi rând cu rând corturile vărgate, să recitești capitole întregi doar pentru a revedea labirintul din nori sau a rememora grădina de gheață sau o scenă a Crăciunului atunci când deschizi un borcan. Și toate astea sunt doar vârful icebergului format din ceea ce oferă cartea.

Care te enervează
Cărțile care se întind inutil pe sute de pagini sau cele care se termină subit, de parcă scriitorul sau scriitoarea s-ar fi plictisit de poveste. În prima categorie intră Zori de zi a lui Stephenie Meyer care construiește de-a lungul a sute de pagini anticipația pentru un conflict violent pe care-l rezolvă rapid în 3 pagini fără o picătură de sânge vărsată. Din seria cărți care se termină subit aș aminti-o pe cea a Radhikei Jka – Mirosul lumii în care eroina nu ajunge la nicio concluzie după o serie de întâmplări chinuitoare și chiar traumatizante emoțional. Finalul nici măcar nu este deschis interpretărilor, ci se termină cu o călătorie cu metroul și cu un iubit părăsit.

Care te fac să meditezi
Filosofie pentru viață și alte situații periculoase de Jules Evans se înscrie în categoria cărților care te îndeamnă la meditare pentru că pornesc de la filosofia anticilor și cum poate fi ea aplicată situațiilor din viața curentă. O alta care m-a făcut să mă gândesc că abordez eu, poate, problema greșit e Și am spus da de Elizabeth Gilbert care reunește într-o carte mai multe concepții despre căsătorie, pe care le-a adunat din mai toate colțurile lumii. E un melaj frumos de sfaturi occidentale, orientale și ceva lecții de viață.

Să schimbi ceva
În mod ciudat cărțile lui Peter Mayle sunt cele care m-au făcut să schimb ceva la mine fără să-mi propun asta. Traiul idilic în Provence și gastronomia franceză m-au făcut să apreciez mai mult mâncarea și din perspectiva degustătorului cât și a bucătarului la care mai adaug răbdarea față de viață și aprecierea lucrurilor mărunte.

Care te fac să plângi
Cărțile care te fac să plângi sunt cele care te fac să investești timp și sentimente în experiența cititului și în personaje. Cărțile la care am plâns sunt multe dar la nici una n-am plâns la ca Harry Potter și Talismanele Morții. Era ultima carte din serie, personajul principal se afla în fața unei confruntări din care nu știam cum va ieși, iar atunci când moare am plâns ca în poveștile lui Creangă de sărea bluza de pijama de pe mine și nu mai vedeam rândurile din față. A fost un personaj la care am ținut foarte mult și alături de care am crescut. Slavă Domnului, cartea nu s-a terminat cu acel moment!
Călina Matei