Discuţia cu doamna Gabriela Adameşteanu a avut un cuvânt-cheie: libertate. Pentru un om care a scris literatură, jurnalism şi traduceri şi care a trăit o perioadă în care tot ce scria un autor era gândit şi de alţii, acest cuvânt capătă semnificaţie. Eu am întâlnit un scriitor implicat în lumea în care trăieşte, care a refuzat să se izoleze în turnul său de fildeş şi sper ca şi voi să întâlniţi aceeaşi persoană în rândurile ce urmează.

Andreea Chebac: De ce aţi ales să faceţi şi jurnalism social pe lângă literatură?

Gabriela Adameşteanu: În ‘90, când am intrat eu în jurnalism, am avut un sentiment dublu: pe de o parte de datorie pentru că se murise pentru această libertate şi noi eram cei care profitam de ea, pe de altă parte, cel puţin anul ‘90, a fost foarte marcat de mişcări, mineriade, şi tot felul de manipulări şi lucruri care arătau o instabilitate politică din care puteam aluneca nu se ştie unde. Era nevoie de voci. Şi probabil că mai exista şi un motiv personal la fiecare: nimeni nu trăise jurnalismul adevărat, cel în libertate.

AC: De ce aţi renunţat să mai lucraţi la Revista 22, unde aţi fost mulţi ani redactor-şef?

GA: Am fost 13 ani redactor-şef acolo. În momentul când am plecat, deja ştiam că independenţa e limitată, că în orice grup sunt interese diferite şi apoi voiam să mă întorc la literatură. S-a întâmplat şi ceva punctual, dar era, fără îndoială, consecinţa unor lucruri acumulate. A fost pur şi simplu o ciocnire a mea cu ceea ce se cheamă editorul revistei. În clipa aceea nu mai reprezentam într-adevăr opinia grupului, aşa cum era el.

AC: Literatura dumneavoastră are implicaţii sociale?

GA: Da, are. Am un interes social poate şi pentru că am trăit într-o societate care masca foarte mult problemele sociale sub un foarte mare festivism. Pentru mine, jurnalismul a fost o extensie a acestui interes social. Volumul meu de povestiri „Vară-Primăvară” - face parte dintr-un proiect jurnalistic. Pentru că atunci se făceau nişte reportaje extrem de false, eu încercam să scriu ceea ce eu numeam „scene de gen”, erau nişte instantanee, ca o înregistrare, ca o fotografie şi abordau teme sociale extrem de diferite. Una este despre avorturi şi se cheamă „Scurtă internare”, dar în ea nu se spune deschis că e vorba despre avort, sunt doar dialoguri între nişte femei dintr-un salon, dar dramele se pot deduce. Asta e partea mea de jurnalist la care am visat înainte de 90 şi pe care n-am făcut-o.

AC: Am citit un interviu dat de dumneavoastră în care aţi spus că cei din afara ţării nu sunt foarte interesaţi de literatura românească şi foarte puţini cumpără cărțile autorilor români traduse. În aceste condiţii ar trebui să mai încerce autorii români să fie publicaţi în afara ţării?

GA: Interviul meu probabil că era in 2005-2006…De atunci până acum am învăţat mai multe lucruri iar situaţia s-a schimbat în bine. Se publică mult mai multe cărţi de autori români, şi datorită programelor Insitutului Cultural Român, asta nu înseamnă că literatura română face best-seller acolo. Nu mai e situaţia din 2004-2005. În schimb, românii din afară nu prea cumpără literatură română.

AC: Aţi fost tradusă în foarte multe limbi. Simţiţi că aţi ajuns unde aţi dorit?

GA: Pentru Dimineaţa pierdută am contract în zece limbi. Eu nu m-am aşteptat la acest lucru; când nu călătorisem, nu ieşisem din ţară, nu-mi trecea prin cap că aş putea fi tradusă, aşa cum nu mă gândeam că m-aş putea duce pe Marte, mi se părea la fel de improbabil. Nu pot să zic că am stat indiferentă şi au picat contractele alea în capul meu, am trimis cărţi editorilor și traducătorilor, am făcut contacte. Atunci când îţi apare o carte în România şi rezistă la lectură, la critici, eşti mai puţin neliniştit, iar atunci când ai o traducere spui „n-am lucrat de geaba”. Ca scriitor ai mereu neliniştea că poate n-a ieşit bine, întotdeauna cartea e mai frumoasă în mintea ta decât atunci când ai scris-o. Pe urmă, într-un fel toată lumea scrie şi din ce în ce mai multă lume publică, dar nimeni nu vrea să citească.

AC: De ce sunt pauze atât de lungi între romanele dumneavoastră?

GA: În general aveam o diferenţă de 4-5 ani între cărţi, iar la un moment dat, după 89, am avut o pauză de 13 ani. Eu eram sigură atunci că o să mai scriu, dar probabil că o pauză atât de mare creează semne de întrebare. Sunt concentrată, pe de-o parte, ca o carte să iasă cât mai bine pot eu, dar după aceea, până când ajung la cealaltă, e un timp de meditaţie foarte lung. Nu mă grăbesc, nu ştiu de ce nu mă grăbesc, pur şi simplu nu a fost miza mea o carieră de scriitor clasică, care termină o carte şi e deja în priză la cealaltă. Am vrut să fiu liberă !

AC: Perfecţionismul dumneavoastră este o explicaţie pentru faptul că refaceţi romanele pe care le publicaţi?

GA: Probabil că da. Eu prima dată am văzut roman schimbat la o altă ediţie la Marin Preda, Risipitorii. Şi nu mi-a plăcut deloc acest lucru. Şi totuşi eu am făcut asta la modul „scandalos” cu Întâlnirea care la început a fost o nuvelă pe care am făcut-o roman în 2003, am refăcut-o ca roman în 2007, într-o altă formulă şi pe urmă am mai făcut nişte retuşuri în 2008 şi acum e definitivă,n-o s-o mai ating. Dar am făcut asta pentru că am avut o altă bază de informaţie după 2000 când s-au deschis dosarele, nu s-au schimbat destinele personajelor, dar am avut probe, inclusiv probe de oralitate pentru unele personaje. Cartea iniţială a fost foarte încifrată şi prin autocenzură şi a pierdut şi pagini prin cenzură, deci aceea era o piesă discutabilă chiar şi pentru mine. Apoi uneori mă întreb „pasajul ăsta nu-i prea lung?”. Am ideea că există un alt fel de consumator de carte. Nu scrii pentru cititori, dar te gândeşti la ei.

AC: Acum aveţi în pregătire un nou roman?

GA: Da, romanul Provizorat s-a terminat mai repede decât voiam. Provizorat l-am scris realmente între 2004 şi 2010. În 2006 am scris un capitol din carte pe care eu voiam să-l pun la sfârşit şi pe urmă mi-am dat seama că era de fapt un început de roman care se scrisese dincolo de voinţa mea - asta face parte din surprizele plăcute ale profesiei.

AC: Credeţi că scriitorii români ar trebui să se implice mai mult în partea socială?

GA: Fiecare trebuie să facă ce vrea. Ar trebui să se arate mai des la faţă, dar la noi nu sunt tradiţii aici şi n-o să luăm tradiţia din comunism când îi trimitea în fabrică. În privinţa problemelor sociale ar fi bine să se implice, dacă n-ar fi ei înşişi o categorie socială, pentru că o duc aşa de prost iar veniturilor lor sunt atât de reduse…

AC: Dacă un scriitor în general ar trebui să susţină o cauză, care este cauza dumneavoastră?

GA: Eu am avut o singură valoare esenţială morală pentru cărţile mele: să spun adevărul, aşa cum îl vedeam eu, fireşte, pentru că există multe adevăruri. Să nu spun minciuni, asta a fost cauza mea. Poţi să te înşeli, dar trebuie să fii foarte atent ca scriitor să nu minţi. Ca jurnalist am fost partizan. Dar ca prozator ai marea şansă de a prezenta şi adevărul altora, în măsura în care poţi.

AC: Îmi puteţi povesti despre conferinţa pe care aţi ţinut-o „Despre cum am scris Dimineaţa pierdută şi Provizorat”?

GA: Eu am povestit mai ales cum am pornit de la ideea unei nuvele, şi am ajuns la Dimineaţa pierdută, care e un roman gros. Iniţial era vorba doar de personajul Vica Delcu şi, pentru că eu atunci aveam jumătate din vârsta personajului meu, a trebuit să mă documentez, să citesc mult. Atunci am urmărit în primul rând o limbă diferită, am învăţat un alt limbaj, pe cel al Vicăi. Acum ştiu că romanul pune mari probleme la fiecare traducere, Vica este o catastrofă din punctul acesta de vedere. A fost o perioadă de nebunie şi mergeam cu autobuzul şi auzeam cum vorbea Vica şi-mi venea să râd. Şi pe lângă asta, a trebuit să mă documentez pentru partea istorică foarte mult. La Provizorat s-a întâmplat invers, acum aveam eu vârsta dublă a personajului meu şi, oricât pare de ciudat, a trebuit să mă documentez inclusiv despre perioada comunistă. Am avut o foarte mare temere la ambele cărţi legată de informaţia istorică, dacă e corectă. Eu mi-am promis că dacă mai scriu vreodată, în nici o carte nu mai ajung la perioadă istorie diferită, a fost foarte greu de asamblat şi mai este un lucru, dacă mai fac şi a treia oară, devine manieră.

Scris de Andreea Chebac