Titlu: România, te iubesc!
Autor: Cosmin Savu & Rareș Năstase & Paula Herlo & Alex Dima & Paul Angelescu
Rating:
Editura: Humanitas
Anul aparitiei: 2018
Numar pagini: 376
ISBN: 978-973-50-6286-6

Paula Herlo, Alex Dima, Rareș Năstase, Cosmin Savu, Paul Angelescu și, din studio, Cristian Leonte. Cine nu a auzit de ei ori nu s-a mai uitat la televizor de un sfert de secol încoace, ori este complet deconectat de la realitate. Ei sunt cei care au lansat în România conceptul de reportaj/emisiune și care au obținut, pe bună dreptate, un premiu Emmy pentru extraordinara emisiune România, te iubesc!, o încununare a colosalei munci depuse și a ambiției de-a scoate la iveală, uneori după multă durere și suferință, nopți nedormite, riscuri enorme și mult timp petrecut departe de casă și de familie, cazuri revoltătoare de pe tot cuprinsul țărișoarei noastre.

Reportajele lor nu sunt frumoase. Ei nu și-au propus să scoată la iveală minunățiile țării. Ei nu și-au propus să laude marile realizări ale mărețului neam de daci liberi. Nu, reportajele lor, în marea lor majoritate, scot la iveală o realitate hâdă, de care ne e rușine cu toate că nu suntem noi direct responsabili de ea, sau, și dacă am fi, ne-am face că plouă, că nu suntem noi vinovați, că nu ne privește pe noi, că nu noi avem putere de decizie, că altcineva, de sus sau de-alături, ar trebui să facă ceva, să miște ceva, să schimbe ceva.

Nu am cum să scriu de bine despre semeni, despre conducători și despre o țară care își bate joc în mod sistematic și organizat de ea însăși, întărind zicerea că „Avem o țară superbă, păcat că-i locuită”. Veți spune, poate, după ce veți urmări câteva ediții România, te iubesc!, că băieții ăștia care muncesc la ea caută cu tot dinadinsul subiecte murdare, incomode, uneori chiar atroce, ca să facă audiențe. Nimic mai adevărat. Pentru că nu frumusețea și laudele vor mișca sufletele adormite (într-o țară în care până și imnul începe cum începe), încremenite de indiferență și de nepăsare, ci subiectele murdare, neplăcute, deranjante, revoltătoare, chiar oribile.

Am plâns de a sărit cămașa de pe mine când am văzut reportajul cu lagărele de concentrare de la Cighid, unde, între 1987 și 1989 au murit 137 de copii cu handicap, trimiși acolo de un regim criminal, care nu recunoștea, precum altul, din anii treizeci, aflat ceva mai la vest, că într-o națiune așa măreață pot exista și oameni cu defecte din naștere. Toți cei intervievați acolo, responsabili nu direct, că nu ei trimiseseră copiii să moară de foame și de frig din simpla vină că se născuseră cu anumite defecte, au spus că așa erau vremurile, că nu aveau ce face, că viața îi făcuse să se comporte cu niște bieți copii mai rău decât cu obiectele. Tot timpul vina pare a fi în altă parte, la altcineva.

Am urmărit cu groază emisiuni despre traficanți de carne vie, de țigări, de arme, despre distrugerea sistematică și organizată a pădurilor, a industriei, a apelor de munte (chiar și râul care trece pe la mine prin localitate, Doftana, a fost capturat prin tuburi după ce trece de barajul Paltinu, pentru a alimenta microhidrocentralele din aval, fără a se ține seama de floră, faună, peisaj sau reguli de protecție), a obiectivelor turistice, a sistemelor care funcționau cât de cât, a drepturilor și libertăților cetățeanului, dar mai ales a dreptului la o viață decentă.

Într-un stat care nu arată niciun pic de compasiune nici măcar pentru copii, darămite pentru bătrâni și oameni în general, nu mai zic de faună, floră sau infrastructură ori comori naționale, în care jaful, mica ciupeală și micile învârteli sunt încurajate încă de la grădiniță, într-un stat capturat de foști politruci, securiști, analfabeți și impostori, a căror primă grijă la instalarea în funcție este punerea pe liber a celor de aceeași teapă cu ei și instalarea unora noi, soți, soții, fini, fine, amante, amanți, odrasle, beizadele în funcții babane, plătite cu salarii la care amărâții contribuie din greu și la care nici măcar nu pot visa vreodată, într-un stat în care indolența, nepăsarea, incompetența sau nesimțirea sunt considerate virtuți indispensabile pentru a răzbate în viață, reportajele România, te iubesc! sunt o palidă rază de lumină că unora le pasă nu doar de țara lor, ci și de semeni.

O continuare firească a vizualului a venit din partea Editurii Humanitas prin lansarea în format scris a unor reportaje care au făcut istorie de-a lungul vremii. Reporterii de la ProTV nu pot schimba direct lucrurile, însă îi pot da de gol pe hoții, mincinoșii și lașii cocoțați pe nedrept în funcții de răspundere, făcându-le imposibilă dorința de-a se fofila, de-a se ascunde și de-a ascunde sub preș mizeria din propria ogradă. Ei nu pot da legi, nu pot schimba oameni din funcții, dar pot arăta cu degetul, pot pune pe tapet subiecte incomode, dar dureroase, pot schimba concepții sau opinii. Și dacă nu din bun-simț, că le lipsește cu desăvârșire, măcar de ochii lumii, cei responsabili pot fi trași la răspundere, chiar dacă e doar pe moment și parcă e mult prea puțin pentru răul făcut.

Însă efectul cu adevărat important este schimbarea opiniei generale. Mișcarea sufletelor adormite, puterea de-a schimba ceva în inimile celor care îi privesc și care se revoltă în sinea lor, care, chiar dacă nu pot schimba direct lucruri, își pot schimba măcar mentalitatea. Am asistat de la depărtare la lansarea cărții la Gaudeamus 2018, dorindu-mi să merg să iau autografe de la adevărații eroi care luptă an de an cu morile de vânt românești. Era duminică după-amiaza și mă pregăteam să plec acasă, căci târgul era pe sfârșite. Puhoaiele de oameni prezenți acolo m-au împiedicat să merg la ei și să-i privesc în ochi și să-i felicit, însă mi-au adus căldură în inimă văzând cât de mulți se strânseseră. Vă spun sincer că în mai bine de zece ani de când merg la târgurile de cartea, n-am mai văzut niciodată o asemenea mulțime de oameni la o lansare. Ceea ce poate că ne oferă totuși un dram de speranță.