Întâlnirea cu Miguel Bonnefoy a fost primul interviu live cu un scriitor făcut după mai bine de un an și jumătate de pauză și mă bucur că am avut parte de prezența vivace și sociabilă a autorului laureat cu Premiul Goncourt Alegerea României 2020.

Romanul său, Ereditate (editura Trei, 2021), spune povestea incredibilă a familiei sale paterne de-a lungul a patru generații de francezi stabiliți în Chile. O carte plină de emoții și sud-americană la suprafață - familii numeroase, personaje tumultoase, realism magic -, dar cu o structură atent gândită, inspirată de clasicii europeni, la o privire mai atentă.

De altfel, nu doar scriitura lui Miguel Bonnefoy are aceste straturi, ci întreaga sa viață trăită într-un mix de culturi, fiecare lâsându-și amprenta și moștenirea. În interviul de mai jos am încercat să aflu detalii despre întâmplările ieșite din comun din carte, dar am fost răsplătită cum mult mai mult pentru că acum aștept cu nerăbdare continuarea romanului Ereditate.

Andreea Chebac: Romanul tău - Ereditate - este laureatul Premiului Goncourt Alegerea României 2020. Ce autori români citești sau ai citit și i-ai putea recomanda mai departe către cititorii tăi francezi?

Miguele Bonnefoy: Ca toată lumea am citit mult Emil Cioran probabil și pentru că Emil Cioran nu numai că a trăit în Franța, dar a și scris o parte dintre operele sale în limba franceză. Cioran poate părea un scriitor foarte întunecat și pesimist, cu un mod foarte sinucigaș de a gândi, pe de altă parte există o adâncime, o profunzime și o simplitate în scrierea lui care m-au impresionat mult. Am fost foatrte interesat și de mișcarea suprarealistă și dadaistă, așa că Tristan Tzara a fost unul dintre autorii pe care i-am citit mult când studiam despre Louis Aragon.

Acum citesc Cărtărescu cu al său fantastic „Solenoid” și intru în lumea asta total nebunească ce îmi amintește mult de Roberto Bolaño prin decostruirea completă a structurii narative. Și, uneori, citind, îmi imaginez cartea sa ca pe un soi de clădire cu turnuri, rondouri... Deoarece e așa de plină de detalii, mici colțuri ascunse, și e foarte eclectică, eterogenă, îmi amintește puțin de arhitectura Bucureștiului... Pentru că atunci când am ajuns aici am observat pe străzile orașului alăturate clădiri construită acum zece ani, clădiri din anii '90, din Interbelic, din comunism... Un oraș care nu este omogen, la fel ca stilul lui Cărtărescu.

Și apropo de Cărtărescu și de București. Felul în care își plasează el romanele în București... Asta demonstrează universalitatea scriitorilor mari: de a lua un loc anume și a reduce întreaga lume la acel loc. Și mă gândesc la William Faulkner și al său Mississippi, locul din care și despre care el a scris și cum acolo poți regăsi o lume întreagă. Mă gândesc la Jean Giono și Manosque, el nu s-a mutat niciodată din Manosque, dar orice om, din orice colț al planetei îi poate citi cărțile și se poate identifica în acele pagini. La García Márquez cu Macondo e aceeași idee: să creezi o lume întreagă într-un singur loc. Și probabil Cărtărescu are meșteșugul să facă asta: molecula fundamentală a universului poate fi într-un loc mic.

AC: Romanul Ereditate are la bază povestea familiei tale, îmi poți spune mai multe despre asta?

MB: Se spune, nu știu dacă e complet adevărat... Dar cui îi pasă dacă e adevarat sau nu! Așa cum spun italienii: „se non è vero è ben trovato”. Se spune că cei din familia mea erau din estul Franței, dintr-o așezare micuță, de unde au fugit din cauza crizei filoxerei. Au ajuns la Saint Lazare și de acolo au luat un vapor pentru a merge în Chile. Și odată ajunși în Chile au recreat un soi de Mică Franță: cu școli franceze, tradiții franțuzești, literatură franceză, copiii lor erau mai francezi decât francezii. Așa încât în Primul Război Mondial, acești copii s-au întors în Franța ca să lupte împotriva germanilor.

Străbunicul meu – Emil Bonnefoy, cel pe care îl numesc Lazare în carte - a luptat în Primul Război Mondial, apoi s-a întors în Chile, fără un plămân, pierdut în luptă, și fără cei doi frați ai lui, care au murit în bătălii, și s-a căsăturit cu stră-bunica mea și l-au avut pe bunicul meu – George Bonnefoy. Iar Ilario Da, personajul revoluționar care îndură tortura în timpul dictaturii, este inspirat de povestea tatălui meu care a avut această experiență oribilă în închisorile din Chile, dar apoi a venit în Franța 1973.

Când am înțeles că am la începutul cărții, în 1873, prima migrare, a primei generații din familia mea, și la finalul cărții revenirea tatălui meu în Franța, în 1973, mi-am spus: romanul e deja scris! Am măsura perfectă de un secol! În povestea familiei mele se găsesc patru generații, două Războaie Mondiale, o dictatură, iar eu sunt moștenitorul a toate astea, aceștia sunt strămoșii mei... Am simțit că am legitimitatea să scriu această carte.

AC: Dar tu cunoști povestea asta dintotdeuna, probabil că ai crescut cu ea. Și totuși Ereditate nu este nici prima ta carte, nici a doua... De ce ai ales să spui povestea asta incredibilă a familiei tale abia acum?

MB: E complicat să răspund la această întrebare pentru că uneri am prostul obicei de a intelectualiza totul, atât literatura cât și viața. Pentru că toată viața mea am stat în biblioteci și universități și sunt un om al minții, încerc să pun lucrurile în structuri intelectuale pentru a le înțelege. Dar atunci când scriu căți îmi dau seama că apare această o forță a hazardului, a sorții, a instinctului, a intuiției, a dragostei, a prieteniei... deci nu știu de ce această carte a venit acum. Poate pentru că era nevoie să scriu mai întâi alte cărți până să ajung la asta. Poate că această carte nu ar fi ieșit așa cum a ieșit dacă ar fi fost prima mea încercare.

Am ajuns din Venezuela, unde locuiam, în Franța, în martie 2013, aceeași lună în care Hugo Chávez, președintele Venezuelei, a murit. Am decis să plec din Venezuela în momentul morții președintelui, un moment foarte important, dar am ajuns în Franța și aveam nevoie să vorbesc despre Venezuela, ca un fel de catharsis. Și așa am scris primul roman: „Le Voyage d'Octavio”. Apoi am întâlnit un specialist în rom și am petrecut o noapte împreună vorbind despre rom. Era un eveniment, o conferință, cu mine și acest domn: el vorbea despre rom, eu vorbeam despre literatură și cei prezenți aveau cartea mea și un pahar de rom în mână și încercam cu toții să bem și să citim în același timp ca să vedem dacă există anumite conexiuni între parfumul romului și parfumul textului. Când l-am auzit vorbind despre rom mi-am spus că îmi doresc să scriu o carte care să aibă același miros ca romul, aceeași culoare, de miere și piele veche și lemn... Așa am decis să scriu „Sucre noir”. Dar toate aceste cărți erau deja în capul meu, aveam nevoie să le scriu.

Iar atunci când eram în turneul de promovare pentru „Sucre noir” am fost invitat la Sète, în sudul Franței să țin o conferință acolo. La finalul evenimentului de la Sète am avut câteva ore libere în care să mă plimb și să cunosc orașul. Acolo se află un cimitir maritim foarte faimos; este un loc fantastic, foarte frumos. Și mergând în acest cimitir am simțit ecoul vocilor celor morți, ale strămușilor mei și mi-am zis că trebuie să îi ascult pentru că au o poveste de spus. Atunci am decis să mă aplec cu mai multă atenție asupra rădăcinilor mele și așa a apărut această carte. Deci nu putea fi prima, a venit la momentul potrivit.

AC: Romanul se numește Ereditate, dar cum crezi că se manifestă această ereditate în tine: ce ai luat din Franța, ce ai luat din Venezuela și ce ai luat din Chile?

MB: Mama mea este din Venezuela și tatăl meu este din Chile, sunt 8000 de km între cele două țări, chiar dacă uneori când vorbești despre America Latină par toate luate la un loc. Sunt două lumi total diferite: când spui Venezuela te gândești la Caraibe, la soare, la moștenirea africană pentru că acolo sunt mulți aficani veniți acum multă vreme ca sclavi. Și această moștenire a Caraibelor este una magică, cea care îmi dă acest mod baroc, rococo, luxuriant de a spune lucrurile. De acolo am luat multe mirosuri, parfumuri care sunt și în cărțile mele, un soi de senzualitate. Pe de altă parte, Chile e ca o insulă pentru că este o țară total înconjurată de bariere naturale: Cordilierii în Est, Oceanul Pacific în Vest, deșertul Atacama în Nord și Patagonia în Sud. Acolo ai un amestec mult mai mic de rase pentru că orice cotropitori erau nevoiți să înfrunte întâi natura ca să ajungă acolo și apoi indigenii care erau foarte puternici și au opus rezistență oricărui invadator. Așa că moștenirea chiliană este un soi de demnitate, de mândrie, venită dintr-o țară care nu s-a lăsat ocupată.

Deci acestea sunt fețe ale Americii Latine pe care le am în mine, iar părinții mei sunt reprezentativi pentru locurile din care vin: Mama este o personalitate exuberantă, pe când tata este un om tăcut, impresionant.

Iar eu am crescut o vreme în Franța unde cred că am asimilat un alt soi de moștenire, una intelectuală, legată de artă, muzică, literatură și limbaj, pentru că scriu în franceză. Încerc să înțeleg cum să gestionez acest amestec în inima mea și probabil cărțile sunt un mod de a găsi o conexiune matematică între algebrele diferite din inima mea.

AC: Cartea ta îmi amintește puțin de o altă carte care mi-a plăcut mult  - „Casa spiritelor” de Isabel Allende. De altfel, președintele Allende apare și în roman. Este asta o întâmplare sau stilul Isabelei Aliende te inspiră și ai încercat astfel să-i faci cu ochiul cititorului?

MB: Nu este doar o întâmplare. Isabel Allende a fost clar o influență pentru mine, chiar dacă nu neapărat o influență înainte de cartea acesta. Știam povestea pe care urma să o spun înainte de a scrie cartea pentru că era povestea familiei mele, dar în timp ce scriam am încercat să citesc cât mai mulți scriitori chilieni. Așa că am citit Roberto Bolaño, Gabriela Mistral, aveam mereu la îndemână poemele lui Neruda, ascultam Violeta Parra sau Mercedes Sosa; toate în încercarea de mă imersa în cultura chiliană. Isabel Allende a făcut parte din asta, deși tata a fost destul de dur vorbind despre Isabel Allende pentru că a spus că nu este un autor grozav, este un autor popular... L-am ascultat și în primele luni nu am citit cărțile ei.

Dar la un moment dat am încercat să iau o carte de Isabel Allende, nu doar ca să o citesc, ci și pentru vocabularul chilian, pentru terminologia din cultura chiliană folosită de ea. Și îți mărturisec ceva de care nu sunt foarte mândru: am decis să cumpăr cartea în franceză. Am cumpărat „Casa spiritelor” în franceză pentru că m-am gândit că, dacă o citesc în spaniolă, deși eu scriu în franceză, va fi un mix în capul meu și va dura mult timp ca să fac conexiunile, va fi obositor. Așa că am citit cartea în franceză și a fost amuzant să citesc un autor chilian în traducere, deși aș fi putut să-l citesc în limba mea maternă care este spaniola. A fost mai mult o curiozitate semantică. Dar și povestea este foarte frumoasă, desigur: despre familiei Trueba, cu realismul magic, și mult Marquez...

AC: Și cartea ta ne oferă o doză de realism magic pentru că unul dintre personaje nu numai că este readus la viață, dar concepe și un copil în această... stare de fantomă.

MB: Nu știu de ce... Îți imaginezi că asta nu s-a întâmplat în realitate în familia mea... De altfel, când rudele mele au citit cartea reacția lor a fost „Ce e asta?!”. Bunicul meu în realitate a murit foarte repede, foarte tânăr, și toată viața mea am auzit despre George Bonnefoy, acest cardiolog fantastic și un bărbat foarte chipeș, foarte senzual, un seducător - tatăl meu de altfel seamănă cu el. Era un om foarte șarmant, dar a murit foarte repede, așa că probabil am făcut o alegorie a lui, o proiecție a lui. Această metaforă a unui soldat german care este mort, dar se întoarce ca să facă dragoste cu Margot și să-l creeze pe Ilario Da, personaj inspirat de tatăl meu, este, într-un anumit fel, o imagine a morții bunicului meu. Probabil este ceva de psihoanalizat, dar eu nu mă pricep la asta, îi las pe alții să facă astfel de legături...

AC: Pentru mine este și o carte care vorbește despre trauma care trece de la o generație la alta.

MB: Da, este! Și asta din două motive: în primul rând pentru că în fiecare familie există un soi de mitologie, de istorie a acelei familii și, dacă te naști în acea familie, ai în spate mitologia respectivă. De exemplu, dacă un strămoș de-al tău s-a sinucis, ai suicidul care înconjoară toate generațiile. În cazul meu, ideea de exil și ideea de tortură m-au înconjurat toată copilăria mea: povestea despre cum tata a fost torturat și a fost eroic în fața torționarului, nu a vorbit. Aceste lucruri mă fascinau.

În al doilea rând din cauze narative: dacă vreau să-mi iau cititorul de mână, să îl seduc, dacă vreau ca cititorul meu să meargă cu povestea până la capăt, trebuie să-i dau un fel de fir al Ariadnei care să se îndindă de-a lungul a mai multe generații. Pentru că dacă povestea ta este formată doar din nașteri, morți etc, cititorul se va întreba care este legătura între acestea, unde este romananul. Această legătură, mesajul care trece de la o generație la alta, este personajul Michel Rene. Chiar dacă acest personaj dispare câteodată, el îi oferă cititorului posibilitatea de a simți că este încă în carte.

AC: Ce scrii acum?

MB: Ca să fiu complet cinstit, în acest moment scriu o altă carte care este dipticul romanului Ereditate și care va fi publicat cel mai probabil în 2025. La finalul cărții Ereditate, Ilario Da ajunge în Franța și întâlnește o femeie numită Venezuela, ea este mama mea. Și ideea este să spun cealaltă parte a poveștii, povestea familiei mele materne, care începe cu bunicul meu matern până în momentul când Venezuela îl întâlnește pe Ilario Da, un refugiat din Chile. Vor fi ca două râuri care ajung în același ocean. Ideea este să creez două cărți care ajung la același final.

AC: Fiecare familie are legende, o mitologie, așa cum spui tu. Ne poți dezvălui o astfel de poveste din familia ta maternă, dacă nu o păstrezi pentru carte...?

MB: Marea mitologie în familia mea maternă este faptul că bunicul meu a fost orfan: în a treia zi de viață a fost abandonat pe treptele unei biserici de pe o stradă care acum îi portă numele. După ce a lucrat în foarte multe locuri, făcând tot soiul de lucruri ca să-și câștige existența ca copil al străzii – a lucrat chiar și într-un lupanar – la 15 ani un anume domn a văzut că era foarte ager la minte, deși nu mersese nici o zi la școală, și a insistat să îl ajute. Așa a ajuns să aibă parte de o educație, să fie primul din generația lui, să devină doctor și apoi președintele colegiului doctorilor din Venezuela.

A fost un om foarte important, poate n-o să mă crezi, dar el a creat prima Universitate din Vestul Venezuelei care acum îi poartă numele: Antonio Borjas Romero. Deci acest băiat al străzii a devenit primul medic proieminent al țării sale și primul rector al Universității care acum îi poartă numele. A murit la 95 de ani faimos, bogat, cu un cartier întreg cu numele său. Așa că mama s-a născut în burghezia venezueleană, a avut o carieră diplomatică în Paris etc. Când merg în Venezuela mulți îmi spun: „Poveste familiei tale paterne pare nebunească, dar despre familia din partea mamei ce ne poți spune?” și când eu le răspund: „Sunt nepotul lui Antonio Borjas Romero”, abia atunci sunt cu adevărat șocați.