Pe Mihaela Buruiană am cunoscut-o în imensul spațiu al rețelelor sociale, atunci când i-am descoperit blogul, Palimpsest. Țin minte că prima impresie a fost „Ce frumos scrie despre cărți” și am tot răsfoit pagina, încercând să descopăr omul din culise. 

Acum, la ani distanță, am avut ocazia să discut cu Mihaela la Filit Iași, o ocazie aproape simbolică. Am vorbit cu căldură și multe zâmbete despre munca ei de traducătoare, despre cărți și despre provocările meseriei sale de om din spatele cărților. 

Mihaela are la activ zeci de traduceri și un volum de debut, intitulat „Pe cine iubești mai mult”, apărut în colecția N`autor la editura Nemira (colecție coordonată de Eli Bădică).

Cred că nu era o ocazie mai bună decât să vorbim aici, la Filit Iași, mai ales că ne urmărim reciproc pe rețele sociale. Vreau să încep prin a te întreba cum se împletesc inspirația și disciplina în scrisul tău și traducerile tale? Pentru că am citit volumul tău de debut și am văzut o mână foarte fermă acolo, o așezare foarte calmă a textului și foarte hotărâtă.

Nu cred că sunt conștientă de mâna aia sigură. Eu mă simt o debutantă, deși e adevărat că toți anii aceștia în care am făcut traducere literară și-au lăsat amprenta. E clar că m-a ajutat munca asta de finețe în care ești foarte atent la toate nuanțele și la stilul fiecărui autor pe care îl traduci. Cred că fără să îți dai seama înveți câte ceva. 

Treaba asta cu inspirația e cu dus - întors pentru că nu cred că e de ajuns să te simți inspirat. Trebuie să ai mai mult de atât sau cred că și inversul e valabil. Scrisul, în sine, e o activitatea care necesită muncă, disciplină, ai sau n-ai inspirație, poți să te așezi la laptop și să încerci să scrii ceva.

Cred că anume asta se ia din meseria de traducător.

Disciplina sigur. E și o trăsătură a mea personală, dar a fost și cultivată cu munca de traducere, pentru că asta e o muncă de mare finețe, care necesită să fii atent, să stai țeapăn pe scaun cu orele și să buchisești fiecare cuvânt până când ești mulțumit de ce iese și ai reușit să transmiți atât mesajul, cât și stilul, astfel încât să sune cât mai bine în română. Deci da, cred că se împletesc bine cele două aspecte ale muncii mele.

Nu ai avut niciodată senzația că nu poți să te apuci de scris pentru că ai citit atâtea cărți bune? Am tot întâlnit această senzația în rândul traducătorilor care decid să devină scriitori. 

Cred că ăsta e și motivul pentru care am scris atât de târziu. Abia la 40 de ani m-am apucat de scris, deși mă tot gândisem la asta, pentru că pusesem scriitorul pe un piedestal și mă gândeam „cine sunt eu să scriu?”, „ce am eu de zis?”, „de ce m-ar citi cineva?”. Nu mă vedeam făcând asta. Mă mulțumeam cu rolul acesta de traducător, care e intermediar între autor și cititor, și mi să părea că acest rol discret, de om care stă în umbră, mi se potrivește. Oricum sunt o fire introvertită, nu simțeam nevoia să ies cu ceva propriu în față. 

Doar că mi-am dat seama că acele povești, care mi se tot învârteau în minte, se cer spuse până la urmă și pandemia, care ne-a schimbat stilul de viață, a fost propice pentru asta. În sfârșit, am avut răgazul necesar să le ascult și să încerc să le spun cumva. Marea mea surpriză a fost că, deși sunt o cititoare atentă și cu un spirit critic acut, în cazul textelor mele nu a mai fost așa. Nu am putut fi obiectivă cu ce am scris eu și aveam nevoie să-mi spună cineva din afară dacă să continui sau nu. 

Și prima reacție a fost pozitivă, corect?

Da, de asta m-am înscris la cursurile de scriere creativă, cu foarte mari emoții și teamă, și mi se părea că merg pe niște nisipuri mișcătoare care m-ar putea înghiți oricând. Am prins curaj când am văzut că textele mele sunt bine primite și că nu sunt atât de neofită pe cât credeam.

Mi s-a părut foarte bine structurat volumul tău, având trecerea asta dintr-o poveste în alta, dintr-o istorie în alta, cumva foarte organică, foarte naturală și neforțată. Lucru rar întâlnit la volumele de proză scurtă unde autorii ori te șochează cu o istorie și ulterior vin cu ceva mult mai calm, ori merg pe o anumită ritmicitate și, la un moment dat, se rupe firul. Revenind la subiectul muncii tale de traducător, cum îți păstrezi vocea ta originală de traducător și cum pe cea a autorului în traducerile tale? 

Păi, când ești traducător, vocea ta nu prea mai contează. Treaba ta e să transmiți, să transferi și conținutul, și stilul, și atmosfera, și tot dintr-o limbă în alta în așa fel încât să nu pară că e o traducere. Omul care citește cartea trebuie să aibă senzația că a fost scrisă în română. Să nu scârțâie nimic, să nu deranjeze o turnură a frazei sau tot felul de calcuri sau anacoluturi sau mai știu eu ce... Și, atunci, eu nu am o voce acolo. Vocea mea e vocea autorului pe care eu o aud în momentul în care citesc cartea și rolul meu ăsta e: să o fac să sune cât mai aproape de original.

Ce provocări culturale, lingvistice ai avut în momentul în care ai tradus o carte?

Întotdeauna apar dificultăți, indiferent de carte. Poate să fie un thriller sau poate să fie o carte super premiată. De obicei, sunt de ordin lingvistic, jocuri de cuvinte, umor, tot felul de lucruri care nu au corespondent direct și pentru care trebuie să găsești soluții: fie că faci un alt joc de cuvinte, fie că reușești cumva să transmiți, că ăsta-i scopul până la urmă, să nu se piardă sensul. Pot fi tot felul de referințe culturale, istorice, geografice, pentru care trebuie să te documentezi ca să fii sigură că nu ți-a scăpat un înțeles ascuns în referințe. Și sunt expresii idiomatice, de exemplu, iar dacă nu le cunoști sau nu-ți dai seama că ai expresii idiomatice, riști să traduci eronat și atunci se întrerupe firul lecturii, pentru că omul care dă de o expresie care nu are niciun sens în română se întreabă asta ce a fost sau ce trebuia să fie aici. Mi se întâmplă să găsesc ca cititoare greșeli. Munca asta de traducătoare m-a făcut și o cititoare foarte atentă și, de obicei, citesc cu creionul în mână și găsesc de la virgule lipsă, la cratime și greșeli de sens… 

Deci ești și redactor atunci, da? 

Da, inclusiv până la expresii pe care le văd traduse uneori mot-a-mot și e mare păcat pentru că alterează experiența lecturii.

Spune-mi, acum, la prima aducere aminte, care e cartea cea mai memorabilă pe care ai tradus-o? Despre care poți să-ți amintești oricând.

E o carte pe care am tot dat-o ca exemplu deși, între timp, au mai fost multe altele. Dar asta a fost prima carte mai dificilă pe care am tradus-o eu. Se numește „Durerea e o făptură înaripată” de Max Porter. A apărut la Pandora M mai demult. Și e o bijuterie, un poem în proză, foarte emoționant, despre doliu. Doliul soțului pentru soție, doliul copiilor pentru mamă. Și e scrisă foarte complex, are mai multe voci, e un roman polifonic. Vocea tatălui, vocea copiilor care sunt gemeni, dar au o singură voce. Și vocea unui personaj absolut fantastic, care e împrumutat din poemele lui Ted Hughes, soțul Sylviei Plath: o cioară care joacă pe rând mai multe roluri: dădacă a copiilor, prieten pentru soțul îndurerat, paznic. Vocea lui mi-a dat cele mai multe bătăi de cap, pentru că e plină de onomatopee, de cuvinte inventate, de rime, de ritmuri ciudate. Adică acolo chiar a trebuit să fac apel la toată creativitatea mea și la spiritul ludic, pentru că e mult joc, dincolo de toată durerea asta. 

A fost prima mea întâlnire cu o carte mai dificilă, au urmat și altele, dar asta... Cu asta, cred că mi-am descoperit eu un soi de înclinație către cărțile cât mai dificile. Adică mi-am dat seama că de asta e nevoie ca să rămână mai mult o carte cu mine. Cu cât mă provoacă mai mult, cu atât îmi devine mai dragă.

Apropo de cărți dificile, ce nu ai traduce? Sau care ar fi tabu-ul tău?

Cărțile cu violență, cred. Nu tolerez prea bine violența, de orice fel ar fi ea: fizică, verbală, orice fel de abuzuri. Mi-ar fi greu să tolerez eu subiectul și atunci mi-ar fi foarte dificil să lucrez pe text. Și, nu știu, cărți care promovează idei în care eu nu cred, cu care nu sunt de acord.

Crezi că ar trebui să existe un cod deontologic al traducătorului?

Asta ține de fiecare, pentru că și noi suntem oameni și oamenii sunt diferiți. Știu colegi care n-ar avea nicio problemă să traducă texte violente și e bine că există ei, pentru că le pot traduce. La fel cum n-ar putea să facă ceva mai metaforic, mai poetic, de exemplu. E bine că suntem diferiți și că fiecare poate să-și aleagă cărțile cu care rezonează. În afară de asta, cred că până la traducător cu cod deontologic ar trebui să fie niște etape... Nu vreau să vorbesc de filtre sau de cenzură, dar cred că o carte care are potențialul de a face rău probabil că n-ar trebui să ajungă pe raft.

În același timp, sunt cărți dificile și dureroase, dar necesare, care abordează teme grele, despre care însă trebuie să discutăm mai mult în spațiul public.

Discutam anterior cu Eli Bădică, coordonatoarea colecției în care a apărut și volumul tău de debut „Pe cine iubești mai mult?”, și am ajuns la un consens că nu vorbim foarte des despre meseriile care stau în spatele cărții. Cum ai ajuns tu să fii traducătoare?

Asta e o poveste foarte lungă. Când am terminat Facultatea de Limbi Străine chiar aici, în Iași, habar n-aveam ce să fac. Știam că nu vreau să fiu profesoară, pentru că încercasem și nu era pentru mine. Îmi rămânea varianta de traducătoare. Sigur, visam să ajung să traduc cărți, dar era la fel ca meseria de scriitor, o chestie îndepărtată la care nu știam cum aș putea să ajung. 

Între timp viața m-a luat cu diverse vârtejuri și am ajuns traducătoare într-o corporație. Traduceam documente financiare, juridice, economice, deci foarte specializate. Din fericire, mi-au plăcut și astea. Suficient cât să fac o carieră în traduceri. Eu din asta trăiesc, practic. Doar că aveam o nevoie de creativitate care se cerea exprimată. Și singurul mod în care am înțeles eu să fac asta a fost să caut traduceri literare. 

Și m-am apucat. Mi-am făcut un CV, o scrisoare de intenție și am tot trimis la editurile mari pe care le știam. Nu m-a băgat nimeni în seamă, dar am fost încăpățânată. Cred că vreo doi ani am tot insistat. O dată la câteva luni, luam legătura cu câte o editură, mai întrebam, iar în cele din urmă am primit un răspuns. 

Am fost foarte bucuroasă că, în sfârșit, mi se dăduse o șansă. Am primit atunci o carte de non-ficțiune, scrisă de un trader despre mai multe domenii, care avea foarte multe informații despre bursă și tranzacții financiare. Experiența mea din bancă mi-a prins foarte bine atunci, pentru că eram familiarizată cu vocabularul. Am lucrat cu sârg la traducerea cu pricina, care până la urmă n-a mai fost publicată. Dar mie mi-a prins bine ca experiență. Și au urmat și altele, la alte edituri. Primele experiențe nu au fost deloc favorabile. Erau probleme cu plățile, cu comunicarea. În fine, un început care ar fi descurajat pe multă lume.

Că tot vorbeam despre pasiunea asta de a nu ceda în fața dificultăților. Acum traversăm epoca în care deja ai inteligența artificială la fiecare pas. Cum vezi tu transformarea asta în raport cu munca ta de traducător? 

Trebuie să ne adaptăm, indiferent de ce înseamnă asta. Deja AI-ul se folosește în traducerile tehnice, unde dă rezultate destul de bune. Și cred că asta poate să ușureze munca. În același timp, e un pericol pentru cei care își câștigau existența până acum făcând traduceri tehnice. În domeniul ăsta al traducerilor literare cred că nu are rezultate la fel de convingătoare, cel puțin deocamdată. 

Am făcut la un moment dat exercițiul acesta, pentru că într-un interviu am fost întrebată chiar despre inteligența artificială și traducerile literare. Am vrut să compar un fragment tradus de mine cu un fragment tradus de ChatGPT. Era clar că nu e suficient de bun. Adică încurca timpurile verbale, dădea primul sens din dicționar al cuvintelor, pentru că nu ținea cont de context. Astea sunt lucruri pe care nici un începător nu le-ar face. Deci, nu știu dacă în momentul de față te poate ajuta măcar cu un text de bază pe care tu apoi să-l prelucrezi. Adică mi se pare mai mult de muncă să prelucrezi un text elementar și cu destul de multe greșeli decât să-l faci de la zero. Dar... lucrurile evoluează. Nu știu ce-o să fie peste un an, peste cinci ani. E posibil ca toate instrumentele acestea să devină din ce în ce mai performante. Dar din ce am observat eu, inteligența artificială tinde să dea răspunsuri destul de standard, pentru că îi lipsește fix creativitatea, fix ce are omul natural în el, finețe și o amprentă personală. 

Și sufletul. 

Cu asta mă consolez. Eu sper să mai am de lucru și ca traducătoare, inclusiv literară, și să reușim cumva să încorporăm inteligența artificială în munca noastră astfel încât să ne ajute, dar nu să ne fure pâinea cea de toate zilele.

Dacă tot vorbeam despre amprentă personală, ți-ai făcut niște tabieturi în timp ce traduci? Am auzit așa un zvon că asculți muzică în timp ce traduci.

Da. De cele mai multe ori ascult muzică. Am niște radiouri online pe care le las acolo să meargă în surdină. Când traduc pot să ascult muzică. Când scriu, nu. Când scriu, am nevoie de liniște absolută. Mi-am dat seama că e nevoie de o foarte mare concentrare, dar altfel pe jazz am observat că merge cel mai bine sau, mă rog, pe muzică instrumentală. 

Am văzut că ești și o cititoare foarte pasionată. Cum se intercalează preferințele tale literare cu munca ta de scriitor și de traducător? Simți că ai un atașament pentru un anumit gen sau te pasionează anumite cărți chiar atunci când alegi să le traduci?

În mod clar! Îmi aleg cărțile pe care le traduc. Primesc propuneri și, dacă simt că nu rezonez cu cartea, atunci mai bine nu. Pentru că, dacă nu simt eu o legătură cu ea, atunci mi se pare mai grea și munca în sine. Pe când, dacă e o carte pe care o admir și îmi place foarte mult, automat și munca mi se pare mai ușoară. 

Gusturile mele? Nu știu dacă pot să le caracterizez în vreun fel. Citesc destul de mult în română. Încerc să citesc mai diversificat și să alternez și lecturile în engleză și lecturile în română, titluri noi cu clasici la care n-am ajuns încă. În ultima vreme, lecturile mele sunt doar ale mele, sunt personale și pot să citesc în ritmul meu, fără să simt presiunea asta de a vorbi despre o carte anume sau de a scrie câteva cuvinte despre ea, cum făceam înainte pe Goodreads sau pe blog.

Acum, după ani de experiență, ce ți-ai spune ție la început de cale?

Chiar am făcut exercițiul ăsta la un moment dat, pe vremea când aveam un blog dedicat traducerilor, se numea Jurnal de Traducător. Din păcate, nu mai există și îmi pare rău, pentru că era util. Vorbeam despre tot felul de lucruri legate de traducere, inclusiv am avut o serie de articole cu sfaturi pentru tinerii care voiau să intre în domeniul ăsta. Și... cam astea sunt concluziile mele: multă seriozitate, perseverență, o pasiune pentru munca asta, pentru că fără pasiune nu cred că poți să o faci la un nivel înalt. Adică, clar, nu e genul de meserie care să-ți aducă bani, deci nu o faci de motive financiare, ci din dragoste pentru cărți, din dragoste pentru cuvinte, pentru limbă, o faci pentru că, dacă nu faci asta, atunci simți că ceva îți lipsește.