După cum spuneam în prima parte a interviului, conversaţia cu David Vann a continuat într-un cadru mai puţin formal, împreună cu Justina Bandol, traducătoarea volumului Legenda unei sinucideri . În ton cu principiul: un scriitor, un traducător şi un psiholog au intrat într-un bar, am notat cîteva impresii despre literatură şi recunoştinţă.

David Vann pare să fie americanul tipic, cu un zîmbet perfect, ca de reclamă, definiţia imaginii de băiat bun, mereu binedispus. Istoria sa familială tragică, dar şi temele alese în literatura pe care o scrie contrastează puternic cu prima impresie. El povesteşte că în general cititorii cărţilor sale se aşteaptă să întîlnească în persoana lui pe cineva mult mai deprimat: „Există un contrast între a scrie tragedie, a vorbi despre istoria familiei mele şi felul în care arată viaţa mea acum. Dar eu cred că adîncirea în acest tip de scris, care este ca o coborîre într-un fel de iad, în care oamenii nu se pot înţelege şi chiar iubindu-se ajung să se rănească, chiar această coborîre îmi oferă o eliberare terapeutică. Scriu cîteva ore dimineaţa, iar apoi totul este în regulă. Atît timp cît scriu dimineaţa, îmi iau porţia de întuneric, iar apoi mă simt bine pentru restul zilei. Am nevoie să mă întorc, în fiecare zi, la acea zonă sumbră ca să nu mă simt un impostor, ca să simt realitatea vieţii mele. De fapt, mă simt bine doar după ce ating zona tragică prin ceea ce scriu în fiecare zi. Toţi avem o zonă de disconfort, partea noastră rea, unde se găsesc vinovăţie, furie, invidie, şi ar trebui să petrecem un pic de timp în această zonă, să o conştientizăm. De fapt, eu cred că asta este fericirea, să fii în stare să acorzi atenţie şi să înţelegi ceea ce eşti, nu doar o parte, să te vezi ca întreg. După aceea, poţi aprecia lucrurile care există în viaţa ta. Coborîrea pe care o fac eu în zona de disconfort îmi dă un fel de rădăcini şi de fapt scrisul este cathartic şi liniştitor. Eu nu cred că este deprimant să citeşti o tragedie, cred că este extraordinar de liniştitor, că te poate face să te simţi mai bine. Citind cărţile mele, măcar te poţi bucura că nu este vorba despre familia ta :) ” David Vann consideră că a avea posibilitatea de a scrie şi de a vorbi despre ceea ce scrie se aseamănă cu terapia, iar Justina Bandol a sugerat că faptul de a avea atîţia oameni care îţi ascultă povestea este esenţial. Autorul consideră că atenţia pe care o primeşte ca scriitor este un dar, un privilegiu de care se bucură şi care poate dispărea în orice moment: „Mă bucur de orice moment al carierei mele, pentru că îmi dau seama că se poate termina oricînd şi în general lucrurile nu pot deveni mai bune la nesfîrşit.”

Un lucru care m-a impresionat pe mine la povestirile din Legenda unei sinucideri a fost neobişnuitul unor scene, care par a fi ficţionalizate, dar de fapt reflectă întîmplări reale. Așa că l-am întrebat pe David Vann dacă viaţa bate filmul. El consideră că este bine ca oamenii să ştie povestea reală din spatele unei cărţi pentru a putea vedea transformarea pe care o aduce autorul: „Ceea ce este real în ficţiune este tocmai această transformare, pe care o produce inconştientul, iar a vedea contrastul dintre istoria reală şi redarea ei în ficţiune este partea cea mai interesantă. De altfel, mintea noastră distorsionează ceea ce percepem, mai ales dacă este vorba despre evenimente tulburătoare, dramatice. Ceea ce facem este să construim pattern-uri din fragmentele de realitate percepute. Nimic din ceea ce percepem nu este neutru, interpretăm orice, iar un exemplu relevant este testul Rorschach. Toate cărţile mele se aseamănă testului Rorschach, iar peisajul devine cadrul sau pattern-ul, inevitabil nu-l voi privi în mod neutru, ci îl voi utiliza pentru a reflecta viaţa interioară a personajelor.” Menţionarea testului petelor de cerneală readuce discuţia către tema scrierilor lui David Vann:

„Nu ştiu de ce au considerat cei din familia mea că e o idee bună să am acces la armele tatălui meu după ce acesta s-a sinucis sau de ce mama mea, consilier şcolar fiind, a crezut că sunt bine şi nu am ajuns la terapie cît am fost adolescent. A fost anti-terapie ce s-a întîmplat, dar a devenit terapia mea, pur şi simplu am început să trag cu arma în lucruri...”. David Vann afirmă că înţelege fascinaţia oamenilor pentru arme, creşterea pulsului, ameţeala plăcută dată de momentul uciderii unui animal mare, de exemplu la vînătoare, dar că pentru el perioada armelor s-a terminat. Mai mult, autorul, provocat de Justina Bandol, subliniază că aproape toate formele de violenţă sunt în esenţă masculine, existînd probabil o explicaţie biologică a apetitul pentru ucis pe care îl au bărbaţii. „De fapt, toate cărţile mele sunt critici la adresa bărbaţilor, la adresa violenţei masculine şi a urmărilor pe care le are aceasta. Eu consider că este îngrijorător că majoritatea criminalilor - mă refer mai ales la cazul celor care şi-au împuşcat colegii de şcoală - sunt bărbaţi, sunt tineri care nu au bani, care totuşi au un antrenament în a trage cu arma şi sunt de dreapta ca orientare politică. Violenţa vine din această zonă. Iar armele au o putere enormă, deoarece este nevoie de o singură secundă pentru a decide dacă trăieşti sau mori, aşa cum a făcut tatăl meu, care se gîndea de mult timp la sinucidere, dar a fost secunda deciziei acea care a schimbat totul. Eu cred că am fost norocos că nu am împuşcat accidental pe nimeni, în perioada în care ţinteam la întîmplare cu armele tatălui meu. Dacă s-ar fi întîmplat asta, viaţa mea ar fi avut cu totul alt curs.” Să fi fost noroc sau propria forță de a controla puterea dată de arme? „Nu cred că există o bunătate înnăscută în mine, dar am avut mereu o parte care s-a împotrivit haosului, care a fost corectă şi n-a dorit niciodată să-i rănească pe ceilalţi, totuşi nu cred că a fost acea bunătate înnăscută, ci noroc pur şi simplu.”

Pînă la urmă, o serie de întîmplări nefericite s-au dovedit a-l conduce pe David Vann către o zonă binecuvîntată din viaţa sa. Sau poate tocmai această serie de evenimente l-au învăţat că fericirea înseamnă acceptare, iar după suferinţă şi zbucium apar, inevitabil, liniştea şi împăcarea. Pentru a le conştientiza şi păstra - am înţeles din povestea lui David Vann -, este nevoie să menţii contactul cu tragedia, să accepţi partea de nefericire din tine şi din ceilalţi. Este o lecţie valoroasă, în cuvinte simple: un strop de întuneric te face să apreciezi lumina.

Foto