Îmi doresc de mult timp să am ocazia unui interviu cu Cătălin Dorian Florescu, de anul trecut, când am citit „Jacob se hotărăște să iubească” (citește recenzia) și, ca în urma oricărei cărți bune, am rămas cu tot soiul de întrebări. Din păcate am ratat momentul prezenței lui la Gaudeamus 2013, dar acum, că tot se apropie un alt Gaudeamus, am reluat „ostilitățile”.

Care sunt motivațiile pentru care acțiunea romanelor sale este plasată în România, cum privește el literatura, dar și care sunt amintirile pe care le are din copilăria petrecută în țară, sunt doar o parte dintre întrebările care acum și-au găsit răspuns.

Andreea Chebac: Personajele din „Jacob se hotărăște să iubească” cu greu pot fi reale. Care este simbolistica din spatele lor ?
Cătălin Dorian Florescu: Într-adevăr nu au existat, chiar dacă par a avea biografii reale, bine conturate și cu multe straturi. Aș putea lua chiar drept compliment faptul că un grup de șvabi din Banat se simte provocat de ele, ca și când aș vorbi cu adevărat de ceva real. Și pentru că pare să-mi fi reușit acest lucru, ei confundă realul cu ficțiunea. Dar în cele din urmă, de ce nu ar putea fi reale? Doar tot secolul trecut, cu toate dramele lui, a creat astfel de vieți, de existențe, de biografii. Având în vedere atrocitățile comise cu adevărat, poate chiar romanul meu, deci ficțiunea, să rămână în urma realității. Un personaj ca tatăl lui Jacob, care nu se iubește decât pe sine însuși, avid de putere, și care își trădează fiul, poate exista oricând și oriunde. Și există cu siguranță chiar astăzi. Sau popa, care adună oase de pe muntele oaselor, undeva prin Banat. Între noi: acest munte există, adică ... este mai degrabă o colină. Sau Ramina, țiganca, care este moașa lui Jacob iar mai târziu va fi deportată în Transnistria. Și aș putea continua așa cu toate personajele.
În general nu creez personaje cu aspect simbolic, acest lucru ar avea ceva static. Aș încerca să transmit un mesaj printr-un personaj, deci l-aș manipula și aș manipula publicul și dorința acestuia de a înțelege caracterele și drama, pe care o descriu, printr-o proprie căutare a răspunsurilor. Ca toți oamenii, și personajele unui roman, dacă sunt credibile, trebuie să aibă ambivalența lor și mai multe straturi. A face dintr-un personaj un simbol, înseamnă a-i reduce complexitatea, a face din el numai o idee, o ideologie. Dar pentru a face confuzia totală, pot spune ca întreg romanul are dimensiuni simbolice, dar ca un întreg. Las însă la latitudinea cititorului, dacă dorește să ia în considerare acest lucru.

AC: În roman sunt versuri din cântece germane care redau atmosfera acelor vremuri. Cum le-ai ales?
CDF:După notorietatea cântărețelor a căror melodii erau cântate atât în cabaretele berlineze cât și de soldații obosiți de pe front. Pentru că, uneori, atunci când armele tac, și soldații redevin oameni și au nevoie de ceva hrană pentru suflet.

AC: Țăranii din carte amintesc de cei ai lui Rebreanu. A fost o sursă de inspirație?
CDF: Nu a fost, petnru că nu l-am citit. Eu am părăsit țara la vârsta de 15 ani, citisem mult până atunci, dar era literatură clasică de copii și tineri. Chiar când să fac pasul spre o literatură mai adultă, am plecat. Până la căderea comuniștilor am fost rupt de cultura românească, orientându-mă spre cea germană și așa a rămas în principiu și după aceea. Dar nu trebuie să vă surprindă similitudinile. Cine are un spirit bun de observație, cum trebuie să îl aibă un scriitor, ajunge la aceleași concluzii. Deci influența nu s-a făcut prin literatură, ci prin observarea vieții în sine.

AC:Care este rolul personajului tatălui din carte? Atrage antipatii, dar cum l-ai gândit în întregul romanului ?
CDF: Nu știu dacă cunoașteți romanul lui William Faulkner Lumină de August. Ca și la Faulkner, romanul meu începe cu un străin, care la un moment dat intră în viața liniștită și rânduită a unui sat și schimbă totul. Ajunge pe timp de furtună, ca și dracul, despre care se spune că se ascunde în furtuni de ochii lui Dumnezeu. Această analogie între drac și caracterul tatălui lui Jacob va rămâne până la sfârșit. Ca să ne întoarcem la aspectul simbolisticii. Dar cine este acest tată: Un bărbat tânăr, frumos, sărac și înfometat. El știe că în satul bănățean Tomnatic trăiește Elsa, o nemțoaică bogată, care însă nu își găsește bărbat. Și el are un plan. Acest om este în principiu, ca toți ceilalți din carte, un copil al vremurilor sale, care vrea un lucru foarte logic: să supraviețuiască. Și o va face în modul lui. În fiecare poveste există un personaj negativ, care uneori este mai interesant decât celelalte figuri și rămâne mai puternic în memorie. Tatăl lui Jacob este adevărata piatră de cumpănă a băiatului, cel cu care el va trebui să se măsoare într-o artă grea de tot: a omeniei.

AC:„Vremea minunilor”, romanul cu care ai debutat în 2001, reeditat de curând în colecția 10+ a Editurii Polirom, ocupă un loc special în opera ta?
CDF: Între timp s-a mutat centrul gravitațional spre „Zaira” și „Jacob se hotărăște să iubească”, dar mulți ani de zile „Vremea minunilor” a fost romanul cel mai apropiat de sufletul meu. Poate pentru că auzeam așa de des cât de mult plăcea cartea cititorilor. Poate pentru că mă atrăgeau foarte mult amintirile din copilărie și romanul meu recreează exact această lume nostalgică, a fanteziei și spiritului pur copilăresc, a primei dragoste... dar în cazul nostru, al românilor, și al dictaturii anilor '70. Pentru a numi numai câteva influențe: Ion Creangă, desigur, dar și Fellini cu superbul lui film „Amarcord”. Sau renumitul roman „Marcel sau o copilărie în Provence” a lui Marcel Pagnol. Sau la fel de mult romanul senzațional al lui Frank McCourt „Angela`s Ashes”.

AC:„Vremea minunilor” este autobiografic, dar câtă biografie ar trebui să caute în general cititorii în cărțile tale?
CDF:Tendința de la „Vremea Minunilor” și până la „Jacob se hotărăște să iubească” este de a reduce gradual părțile explicit biografice, acest ultim roman al meu nu mai este deloc determinat de particularități din viața mea. Și nici „Zaira”, cartea precedentă, nu a mai fost. Și totuși, într-o operă literară coerentă, există întotdeauna o amprentă puternică a autorului, a obsesiilor sale, a ceea ce îl determină. În cazul meu, toți protagoniștii din toate romanele sunt pe drum și caută o viață mai bună. O viață fără frică, fără dictatură, fără foamete. Ei toți se află oarecum între lumi, ca și mine, între estul și vestul european.

AC:Scrisul a fost o metodă de a „exorciza” anumite amintiri din copilărie?
CDF:În sensul în care „a exorciza” înseamă a avea niște răniri și obsesii, pe care scriind le scoți la iveală și le domolești, nu pot spune că acest lucru ar fi motorul scrisului la mine. Nu port nimica în mine, care să fie așa de dureros încât să trebuiască să găsesc mijloace de a-l scoate la iveală. „Vremea minunilor” nu este scris sub acest aspect, nu are nimica înverșunat, dureros, care să primească o dimensiune nevrotică, obsesivă. Din contră: este un roman scris cu gingășie și îngăduință față de lumea de ieri, în care mi-am trăit eu copilăria. Chiar dacă în acest roman povestesc și de înbolnăvirea mea, de dictatură sau de prima tentativă de a rămâne în vest a tatălui meu. Un cu totul alt mod de a povesti și a mă raporta la trecut decât doamna Herta Müller, de exemplu, pentru care probabil cuvântul „exorciza” ar fi mult mai adecvat.
Și totuși... nu pot exclude că în întrebarea dumneavoastră nu ar fi un sâmbure de adevăr. O obsesie există: doar în toate romanele scriu în principiu despre România.

AC:Cum anume este marcată copilăria de comunism? Care sunt minunile acestor vremuri?
CDF:Viața la bloc, lângă gara din Timișoara, prins în sandwich între vecinii din stânga și din dreapta, fiecare cu dramele și cu patimile lor, un microcosmos uman, șuieratul și fumul locomotivelor care intrau în gară, privirea de pe balcon, dacă la magazinul de peste drum se dădea pâine sau lapte. Dacă pe stradă trecea fata de care îmi plăcea. Tatăl meu era o persoană importantă la bloc: administratorul. Și, într-un fel, și psihologul chemat să rezolve conflictele familiare, să asculte împărtășirile și frustrările oamenilor, cel care le cunoștea secretele. Cu el, noapte de noapte, ascultam în întuneric Europa liberă.
Viață de copil și început de adolescență cu preocupările ei mărunte, dar importante, cu jocurile din jurul blocului sau din Parcul Central, dar și viața de tânăr pionier, de elev cu profesori stricți, în care nu aveam încredere și care îmi provocau frică. Petrecerile, care se dădeau acasă, unde părinții pregăteau bufetul și apoi trebuiau să plece și unde se întrezăreau primele iubiri. Și cine avea o casetă din vest a lui Rolling Stones, Queen sau Police era cineva. Îmi amintesc chiar de primul joc primitiv „Playstation”. Îl avea unul dintre colegii mai privilegiați.
Și poate aceasta este minunea cea mai mare: că am putut avea în dictatură o copilărie aproape normală. Desigur, o minune era și să găsești banane sau benzină, să nu trebuiască să umpli ligheane cu apă, atunci când era, sau să nu fie bruiate posturile de radio străine, să funcționeze liftul etc. Totuși, în lumea mea de copil nu aceste lucruri contau, așa cum ele contau pentru părinți. Am plecat din țară în 1982, înainte de marele dezastru economic al anilor următori. Nu am mai trăit mizeria profundă. În plus, am plecat fiind încă copil, la vârsta de 15 ani. Comunismul, frica, lipsurile, frustrările, nu mi-au intrat în viață decât în doze mici. Acest fapt determină încă astăzi raportul meu emoțional cu țara.

AC: Cum ai descrie piața de carte din România față de cea din spațiul german, unde apar inițial cărțile tale?
CDF: Nu sunt un foarte bun cunoscător al pieții de carte, dar știu că spațiul german este unul dintre cele mai puternice din lume. Există multe festivaluri literare, două mari târguri internaționale de carte - la Frankfurt și Leipzig -, cam în toate orașele mari, așa zise Case literare, care se dedică numai literaturii etc. Asta nu înseamnă că nu există probleme, aceleași ca peste tot: librăriile mici și mijlocii dispar, se citește mult, dar nu neapărat literatură esențială și de calitate, vânzările multor autori nu excelează. Există o tendință globală spre literatura facilă, tip bestseller, o concentrare media pe câteva nume, și din ce în ce mai puțin spațiu media la TV, ziare, dedicat literaturii. Multe edituri suferă, mulți autori buni, onești, dar prea puțin cunoscuți. Toată virtualizarea vieții, limbajul simplificat, consumismul, nu duc spre carte, spre texte literare, spre cultură adevărată. Și chiar dacă au existat fenomene globale ca Harry Potter, sunt sceptic asupra faptului că, cine a citit ieri Harry Potter, va citi mâine Cărtărescu, Fernando Pessoa sau Octavio Paz. Ceea ce se vinde bine este romanul Fantasy, Thriller și romanța.

AC:Romanele tale sunt menite să promoveze România? Ești un ambasador al României în străinătate ?
CDF:Nu, romanele nu sunt menite să promoveze nimic, altfel ar avea o ideologie, care le-ar dăuna. Un text literar își are întotdeauna menirea și adevărul în el însuși, nu caută altceva. Dar nu am nimic împotrivă dacă unii cititori ai cărților mele, cum se întâmplă des, descoperă România prin cărțile mele, își lărgesc orizontul de cunoștință asupra acestei țări sau chiar o iau la drum spre țară, după ce mi-au citit romanele. Uneori sunt invitat să citesc la aeroportul din Zürich, de către grupuri de elvețieni, care apoi iau avionul spre București.

AC:Ai fi tentat să te întorci în țară?
CDF:Sunt conștient de tot ceea ce aș pierde, inclusiv spațiul cultural german, la care mă raportez eu. În plus: doar mă întorc în țară foarte des. În acest an voi veni de trei ori. Poate așa trebuie să rămână: o poveste de dragoste la distanță.
Foto 1
Foto 2